Folosirea probelor obținute în mod ilegal. Echitatea procedurii în ansamblu. Cauza Nițulescu contra României
23 septembrie 2015 | Adrian STAN
La data de 22 septembrie 2015, Curtea de la Strasbourg a pronunțat soluția în cauza Nițulescu contra României (Cererea nr. 16184/06), constatând că dreptul la un proces echitabil, statuat de art. 6 alin. 1 al Convenției de la Roma, nu a fost respectat.
CEDO enunță în speță o serie de principii care, chiar dacă au mai fost amintite în jurisprudența sa anterioară, sunt cruciale în materia probațiunii procesului penal, mai ales în contextul modificărilor recente și a procedurii filtru a probelor din camera preliminară.
Pe scurt, firul procedurilor interne se referă la condamnarea petentei, în recurs, pentru infracțiuni de corupție, după ce fusese achitată în primă instanță și apel.
Petenta a fost înregistrată ambiental, atât de denunțătoare, cât și de un ofițer de poliție, în timp ce primea suma de 400 de dolari, sumă care, după susținerile celor din urmă, trebuia să asigure inervenția doamnei Nițulescu la o instituție publică pentru promovarea denunțătoarei, iar după susținerile petentei constituia un împrumut.
În prima instanță, apărarea a solicitat prezentarea autorizațiilor de interceptare, precum și efectuarea unei expertize a autenticității înregistrărilor. Denunțătoarea nu s-a prezentat în instanță și nu a comunicat suportul original, la dosar aflându-se doar transcrierile înregisrărilor.
Datorită necoroborării declarațiilor date în faza de urmărire penală de denunțătoare, precum și a lipsei suportului de interceptare, prima instanță a pronunțat o soluție de achitare.
Apelul Parchetului a fost respins, datorită imposibilității expertizării suportului, autenticitatea înregistrărilor neputând fi stabilită. S-a stabilit și caracterul contradictoriu al declarațiilor martorilor acuzării și necoroborarea acestora cu susținerile inculpatei și ale martorilor audiați în apărare.
În recursul formulat de structura anticorupție, cele două hotărâri au fost casate, iar inculpata a fost condamnată prnru infracțiunea de trafic de influență. Fără efectuarea cercetării judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că probele în acuzare se coroborează și converg spre vinovăția inculpatei.
În arătarea motivelor care au dus la constatarea încălcării art. 6 alin. 1 din Convenție, în primul rând, Curtea reamintește că nu îi revine competența de a analiza admisibilitatea și modul de administrare al probelor, nici chiar al celor obținute în mod ilegal. În acest sens, Curtea s-a mai pronunțat în cauzele Schenk c. Elveției, Khan contra Regatului Unit și altele. Se reiterează că, în anumite circumstanțe, utilizarea ca mijloc de probă a interceptărilor obținute în mod ilegal nu aduce, prin ea însăși, atingere caracterului echitabil al procedurii.
În strânsă legătură cu cele enunțate anterior, paragraful următor vine să întărească principiul statuat de CEDO în materia probațiunii. Astfel, se arată că este necesar a se stabili dacă procedura în ansamblul ei, inclusiv în modul de obținere a probelor, a fost una echitabilă.
Curtea face trimitere la cauza Al-Khawaya și Tahery c. Regatului Unit[1], considerată de literatura de specialitate[2] una de referință în materia standardului procesului echitabil. Se apreciază astfel că, după momentul acestei decizii, Curtea a admis că în procesul penal pot fi folosite probe obținute prin încălcarea drepturilor fundamentale, dacă analiza globală a procedurii duce la o concluzie de echitabilitate. Nu poate fi însă omisă și decizia din renumita cauză Gafgen c. Germaniei, anterioară celei mai sus citate, în care s-a stabilit că a fost încălcat art. 3 din Convenție (declarația inculpatului fiind obținută prin folosirea tratamentelor inumane), nu și art. 6 referitor la procesul echitabil[3].
Aceasta este și situația în speța de față, dar numai sub aspect principial, concluzia fiind contrară. Deși enunță principiile anterior amintite, Curtea va constata că atât probele au fost obținute în mod nelegal, cât și procedura în ansamblul ei nu a fost una echitabilă. Prin urmare, probele obținute nelegal sunt un indiciu de proces neechitabil, dar trebuie coroborate cu alte aspecte, nefiind suficiente prin ele însele.
În primul rând, urmând acest criteriu, Curtea analizează dacă drepturile apărării au fost respectate, fiind oferite suficiente elemente de contrabalansare[4] pentru a contesta autenticitatea probelor acuzării, apreciindu-se și că circumstanțele obținerii probei au o influență asupra valorii probatorii a acesteia.
Curtea critică practica de la acea vreme a instanței supreme (uneori întâlnită și la Curțile de Apel, însă în prezent tot mai rară) de devoluțiune a cauzelor fără administrarea unui probatoriu, doar pe baza celor judecate în instanțele inferioare, în condițiile în care pentru stabilirea vinovăției persoanei, judecata trebuie să privească atât aspectele de fapt și de drept, după aceleași reguli de judecată cu ale celorlalte instanțe. În situația imposibilității procedurale de audiere a martorilor, Curtea arată că se impunea casarea cu trimitere instanței inferioare, pentru refacerea cercetării judecătorești, iar nu privarea de un grad de jurisdicție.
Sub aspectul probei cu interceptările efectuate, Curtea a arătat că, la momenul efectuării lor (2002), acestea nu respectau standardul unui proces echitabil, nefiind cenzurate de un judecător, procurorul fiind considerat că nu satisfăcea criteriul independenței de puterea executivă.
Caracterul echitabil al procedurii a fost încălcat, se arată, și prin refuzul autorităților de a efectua demersuri efective pentru realizarea unei expertizări a suporturilor interceptărilor, în condițiile în care apărarea le-a contestat constant autenticitatea. La fel a fost apreciată atitudinea denunțătoarei, care a refuzat să prezinte suporturile deținute precum și caracterul inconstant al declarațiilor acesteia.
Sub aspectul compatibilității standardelor enunțate în speța de față cu legislația procesuală română, s-a afirmat că art. 102 alin. 2 al Codului de Procedură Penală[5] oferă o protecție mai ridicată împotriva obținerii ilegale a probelor, necondiționând excluderea acestora, fiind suficientă nerespectarea legii[6]. Se poate concluziona astfel, că, în situații similare, dacă legea internă prevede drepturi mai extinse, acesta are prioritate, iar nu jurisprudența CEDO, care prevalează cu titlu de excepție, dacă ea însăși oferă protecție sporită[7].
Cu toate acestea, situația nu este simplă, pentru că, așa cum s-a stabilit deja de literatura de specialitate și de practica judiciară, excluderea probelor nu este o sancțiune care să opereze automat, ci una subsecventă nulității, care în materie probatorie este de regulă una relativă, condiționată de vătămarea procesuală și supusă criteriului sancțiunii ultime. Doar probele obținute prin tortură, prin provocare și prin încălcarea confidențialității avocat-client ar urma a fi automat înlăturate. Prin urmare, în lipsa vătămării, și legea română admite, în mod implicit, folosirea probelor ilegale.
Concluzionând, linia ce demarchează standardul legalității probelor statuat de jurisprudența CEDO și cel al procedurii penale române este una fină și sensibilă, putând fi ușor traversată de o parte și de cealaltă. Doar o analiză atentă a fiecărui caz în parte poate duce la o justă respectare a principiilor procesului echitabil.
[1] Pentru o analiză amănunțită, a se vedea M. Udroiu, Procedură Penală. Partea Generală. Noul Cod de Procedură penală, Editura C. H. Beck, 2014, p.263-268.
[2] A se vedea și Codul de Procedură Penală, Comentariu pe articole, Ediție coordonată de M. Udroiu, Ed. C. H. Beck, 2015, p. 310.
[3] Tratată pe larg în Cristinel Ghigheci, Principiile procesului penal în noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 257.
[4] A se vedea sub acest aspect cauzele Birutis c. Lituaniei, Krasniqi c. Cehia.
[5] Potrivit art. 102, probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
[6] Pentru analiza diferențelor excludere/nulitate, a se vedea Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Noul Cod de procedură comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 694.
[7] Pentru un raționament similar, în materia dreptului la tăcere, Codul de Procedură Penală, Comentariu pe articole, Ediție coordonată de M. Udroiu, Ed. C. H. Beck, București, 2015, p. 348.
Av. Adrian Stan
Baroul Timiș
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
