Asigurări pentru avocaţi, Barouri, Citate juridice, Grile juridice, INTERPROFESIONAL, Jurisprudenţă inedită CITR, Legal Days, Legal FUN, Legal Style, NOTARIAT, Revista revistelor juridice, Sistemul judiciar, Studenţi la drept, TOP LEGAL
 
Revista revistelor juridice
Transmisiunile live, înregistrarile video şi transcripturile conferinţelor şi dezbaterilor JURIDICE.ro sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj şi Timiş. 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti şi membrii UNELM.
JURIDICE
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Obligativitatea precedentului judiciar în România

24.09.2015 | Claudiu-Octavian ULICI

Articolul lui Nicolae Drăgușin, ”Pledoarie pentru precedentul judiciar ca izvor de drept”, apărut în DILEMA VECHE nr. 604, 10-16 septembrie 2015, pornește de la prezumția că ”Învestirea precedentului judiciar cu atributul izvorului de drept ar putea avea profunde implicații asupra sistemului juridic din România”. Autorul, doctor în filozofie și lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti, își ancorează argumentarea de la un interviu, acordat în aprilie 2015 de către un judecător, membru al CSM. Acolo, magistratul sugerează că ”probleme spinoase” ar putea fi rezolvate prin considerarea practicii judiciare, ”măcar la nivelul instanței supreme”, ca izvor de drept. În urma unei serii de argumente, cel mai adesea extra-juridice, se concluzionează că precedentul ca izvor de drept ar reprezenta ”o garanție a dreptății şi echității sistemului de justiție”.

Pentru a demonstra obligativitatea precedentului judiciar nu este necesară însă nicio pledoarie, iar pentru acțiunea sa, niciun nou text normativ, căci această obligativitate este stabilită de lege, iar dacă norma publică dispune, este lipsit de sens să urmărim ”susținerea” unei legi în vigoare sau să o ”întărim” printr-o nouă lege. Precedentul judiciar este obligatoriu, dar de ce practicienii nu își asumă aceasta și de ce nu sunt angajate dezbateri publice pe această temă? De ce școlile de drept din România nu disecă mecanismul de acțiune al precedentului, adică a ceea ce deja a fost stabilit într-o cauză similară de o instanță superioară, asupra cauzei aflate în dezbateri și pentru care urmează a se pronunța o hotărâre?

Poate pentru că domnește arbitrarul, ce permite numai unui anumit nivel procesual să se manifeste. Precedentul înseamnă un act cultural de importanță, ce presupune, prin urmare, un efort pentru a-l înțelege, memora și transpune în practică. Ce este mai ușor ca practician decât să afirmi: ”Priviți decizia asta, este rezultatul muncii mele pe care trebuie să o respectați și, mai mult decât atât, nu trebuie și nu aveți voie să o infirmați! Apoi dacă eu am hotărât că este așa, poate e greșit, dar nu aveți decât și voi, restul, să luați deciziile pe care le credeți de cuviință”. Nerespectarea precedentului creează spații largi de acțiune diletantismului.

Ce poate fi mai monstruos decât atât, să faci ca particular, chiar magistrat fiind, supoziții asupra necesității promulgării unei legi de stabilire a obligativității precedentului judiciar, lege care, de fapt, este deja în vigoare de cel puțin 20 de ani, dacă nu de la chiar stabilirea dreptului, sau mai exact din momentul stabilirii unei egalități. Este atât de evident mecanismul și atât de bine înglobat unui sistem democrat sănătos de guvernare, încât greutatea ar fi mai degrabă aceea de a-l privi oarecum separat de restul instituțiilor de guvernământ. Aici e clasicul: nu vede pădurea din pricina copacilor.

Chestiunea legată de izvoarele dreptului, justificarea și sursa acestei teorii, poate părea ușor desuetă în ochii unui practician serios. Dar chiar trecând peste orice argumente extra-juridice se poate constata că, în anul 2015, ca de altfel și până atunci, CEDO a stabilit această obligativitate a precedentului judiciar în numeroase decizii, care au un mecanism limpede de acțiune în dreptul intern, trasat de ARTICOL 20 din CONSTITUȚIE și Legea nr. 30/1994 care ratifică Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalele adiționale la această convenție.

În multe spețe, apare adesea o formulare de tipul: ”nu se putea ignora jurisprudența CEDO”. Trecând peste ambiguitatea termenului, folosit în mod uzual de juristul român, acela de ”jurisprudență”, Curtea (CEDO) pune în aplicare și, în cele din urmă, interpretează Tratatul, iar hotărârile sunt obligatorii pentru Înaltele Părți contractante. Deoarece, chiar Constituția stabilește că legea română trebuie să fie conformă tratatelor internaționale, constatările Curții au valoare juridică superioară legii naționale sau superioară a ceea ce ”observă” instanța ca fiind aceasta.

De altfel, instanțele rețin în considerente că doctrina în materie a statuat că prevederile Convenției și ale protocoalelor sale adiționale nu pot fi interpretate și aplicate în mod corect numai prin raportare la jurisprudența (precedentul) Curții. Normele cuprinse în Convenție și protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența, un bloc de convenționalitate care se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale.

CEDO transpune pe undeva principiile stabilite în common law și pentru conturarea in extenso a termenului se poate pleca de aici. Istoric, Camera Lorzilor din Regatul Unit al Marii Britanii a avut mai multe funcții judiciare. Până în anul 2009, Camera Lorzilor a fost ultima instanță pentru cele mai multe cazuri din legislația Regatului Unit, iar de la 1 octombrie 2009, acest rol este deținută de Curtea Supremă a Regatului Unit. Camera Lorzilor (House of Lords), pronunțându-se asupra obligativității precedentului judiciar în Practice Statement (Judicial Precedent) UK [1966] 3 All ER 77, menționează:
„Curtea privește obligativitatea precedentului judiciar ca pe un fundament indispensabil pentru asumarea unei decizii privind interpretarea legii și aplicarea acesteia în cazuri individuale. El oferă cel puțin un anumit grad de certitudine pe care indivizii îl pot invoca în conducerea afacerilor lor, precum și o bază pentru dezvoltarea ordonată a normelor juridice.
Curtea, cu toate acestea, recunoaște că aderarea prea rigidă la respectarea precedentului poate conduce la nedreptate într-un caz particular și, de asemenea, la impunerea de restricții în dezvoltarea legii. Curtea propune, prin urmare, modificarea practicii sale și, în timp ce va trata în continuare vechile sale decizii ca fiind obligatorii, să fie totuși permisă o soluție diferită de deciziile anterioare, atunci când va părea just să fie făcut acest lucru.
Această hotărâre nu este destinată să afecteze utilizarea precedentului în altă instanță decât în această Cameră.”

În Regatul Unit și Statele Unite, precedentul judiciar are o anumită sursă justificată istoric, dar nu consider că este necesară o argumentare a obligativității precedentului plecând de aici, ci mai degrabă de la principiile democrate de guvernare larg acceptate.

Democrația este participativă, a fiecăruia în raport cu toți ceilalți, bazată pe reguli convențional acceptate, emise de către diverse organisme, cel mai adesea cu structură colectivă. Lipsa de coerență a autorității, manifestată în sistemul judiciar, prin decizii judecătorești divergente, permite cel mai adesea manifestări neconforme în toate compartimentele sociale. Astfel, pentru cetățean poate fi imposibil să își asume decizia justă de acțiune sau inacțiune, în cadrul regulilor lipsite de coerență ce sunt emise de autoritate.

Mai mult decât atât, niciun particular nu poate fixa reguli de conduită după aprecierea sa, căci acestea, de fiecare dată, nu vor avea coerență cu celelalte reguli stabilite de autoritate sau de alți particulari, din pricina individualității fiecăruia. Prin urmare, judecătorul, particular cu o funcțiune publică importantă, va stabili regula în hotărârea sa, plecând de la ceea ce a fost deja stabilit, plecând de la un limbaj tehnic apreciat în timp și de către instanțele superioare ca fiind cea mai bună aplicare a legii.

Obligativitatea precedentului nu limitează, ci, dimpotrivă, are o funcție constructivă, căci ea presupune că judecătorul care îl observă poate lua o decizie contrară numai dacă argumentează poziția sa diferită.

Dr. Claudiu-Octavian Ulici


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Oana Ispas


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan