JurisprudenţăJurisprudenţă CEDOJurisprudenţă CJUEJurisprudenţă CCRJurisprudenţă ÎCCJJurisprudenţă curentă ÎCCJ / Dezlegarea unor chestiuni de drept / Recurs în interesul legiiJurisprudenţă Curţi de apelJurisprudenţă TribunaleJurisprudenţă Judecătorii
 
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)
DezbateriCărţiProfesionişti
JURIDICE
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Curtea Europeană a Drepturilor Omului ref. trimiterea preliminară
24.09.2015 | Sergiu-Leon RUS


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Schipani şi alţii împotriva Italiei din 21 iulie 2015 s-a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie prin refuzul nemotivat al Curţii de casaţie italiene de a dispune efectuarea unei trimiteri preliminare.

Curtea, reamintind de hotărârea Vergauwen şi alţii împotriva Belgiei din 10 aprilie 2012 (prin care Curtea a stabilit că refuzul Curţii constituţionale belgiene a fost motivat corespunzător), a formulat următoarele principii (reluate şi în Dhahbi împotriva Italiei, 8 aprilie 2014 – încălcare asemănătoare celei din speţă):
1. art. 6 alin. 1 din Convenţie instituie în sarcina instanţelor naţionale o obligaţie de a motiva, sub aspectul dreptului aplicabil, hotărârile prin care acestea refuză să pună o întrebare prejudicială;
2. fiind sesizată sub acest aspect cu posibila încălcare a art. 6 alin. 1, sarcina Curţii constă în a se asigura că hotărârea de refuz, atacată în faţa sa, este adecvat însoţită de motivele reţinute;
3. chiar dacă îi revine sarcina acestei verificări, nu aparţine Curţii identificarea eventualelor erori comise de instanţele naţionale în interpretarea sau aplicarea dreptului pertinent;
4. în ambianţa specifică a celui de-al treilea alineat al articolului 234 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (actualul articol 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), respectiv instanţe naţionale ale căror hotărâri nu sunt susceptibile de o cale de atac jurisdicţională în dreptul intern, acestea sunt ţinute, atunci când refuză sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu trimiterea preliminară a unei întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii Europene ridicată în faţa sa, să-şi motiveze refuzul sub aspectul excepţiilor prevăzute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Ele trebuie, aşadar, să indice motivele pentru care au considerat că întrebarea nu este pertinentă sau că dispoziţia din dreptul Uniunii Europene în discuţie a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ori că aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o atare evidenţă încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile.

În speţă, pentru ipoteza în care cererea lor nu ar fi primită, recurenţii au cerut Curţii de casaţie să adreseze CJUE o întrebare preliminară pentru a afla: a) dacă netranspunerea, de către Statul italian, a directivelor nr. 363 din 16 iunie 1975 şi nr. 82 din 26 ianuarie 1976, în termenul stabilit în acest scop, constituie o încălcare gravă şi manifestă a dreptului comunitar, care antrenează obligaţia statului de reparare a prejudiciului încercat de persoanele lezate; şi b) dacă condiţiile prevăzute de decretul lege nr. 257/1991 face imposibilă sau excesivă obţinerea unei astfel de despăgubiri. Având în vedere că deciziile sale nu sunt supuse unor căi de atac în dreptul intern, Curtea de casaţie italiană avea obligaţia de a-şi motiva refuzul de trimitere preliminară sub aspectul excepţiilor prevăzute de jurisprudenţa CJUE (conform celor stabilite în cauza Dhahbi, paragraf 32).

Curtea a examinat hotărârea Curții de casaţie italiene din 14 noiembrie 2008 fără să găsească nicio referinţă cu privire la cererea de trimitere preliminară formulată de recurenţi şi nici cu privire la motivele pentru care a considerat că întrebarea nu merită trimisă CJUE. Este adevărat că, în motivarea deciziei din recurs, Curtea de casaţie a indicat că întârzierea în transpunerea directivelor în discuţie a dat naştere, conform jurisprudenţei CJUE, dreptului de reparare a pagubei suferite de particulari. Guvernul a susţinut, în esenţă, că această afirmaţie poate fi analizată ca o motivare implicită a respingerii primei părţi a întrebării preliminare solicitată de recurenţi. În orice caz, chiar presupunând că aşa ar sta lucrurile, afirmaţia despre care este vorba nu explică raţiunile pentru care a doua parte a întrebării preliminare – de a şti dacă condiţiile prevăzute de decretul lege nr. 257/1991 făceau imposibilă sau excesiv de dificilă obţinerea de despăgubiri – ar fi de neprimit.

Motivarea deciziei de recurs nu permitea aşadar stabilirea împrejurării dacă această a doua parte a întrebării a fost considerată ca nepertinentă sau ca referitoare la o dispoziţie clară ori deja interpretată de CJUE, sau dacă a fost pur şi simplu ignorată, existând astfel o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie.

Diferenţa faţă de Dhahbi împotriva Italiei constă în faptul că în respectiva cauză nu exista niciun fel de motivare a refuzului de trimitere preliminară (încălcarea fiind constatată chiar dacă era vorba despre o chestiune ridicată pentru prima dată în calea de atac), pe când în Schipani şi alţii împotriva Italiei exista o oarecare motivare (doar în decizia de recurs, nu separat pe întrebarea pusă) însă nu cu privire la toate aspectele pentru care se solicita trimiterea preliminară.

Dr. Sergiu-Leon Rus
Judecător la Curtea de Apel Cluj

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Curtea Europeană a Drepturilor Omului ref. trimiterea preliminară”

  1. Ce mai este tare interesant cu privire la jurisprudența articolului 6 CEDO citit în lumina articolului 267 TFUE de către Curtea de la Strasbourg este faptul că:

    1. inclusiv instanțe de contencios constituțional au fost acuzate de o atare nerespectare iar Curtea de la Strasbourg și-a arogat competența de a le verifica. Apoi, au început să trimită în mod regulat trimiteri preliminare (este atât cazul Curții Constituționale din Austria, cât și cazul Curții Constituționale din Belgia).
    2. într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg lasă impresia că va verifica dacă toate garanțiile oferite de art. 6 alin. (1) CEDO sunt asigurate atunci când judecătorul analizează dacă trebuie sau nu să trimită o trimitere preliminară (i.e. respectarea contradictorialității), indicând într-o altă cauză că ar verifica inclusiv termenul rezonabil (i.e. atunci când o instanță națională zice că va sesiza Curtea de Justiție și apoi îi ia jumătate de an să motiveze încheierea de sesizare, cauza ajungând pe rolul Curții de Justiție poate într-un termen ce nu respectă art. 6 CEDO).

    Evident că prin intermediul articolului 13 CEDO coroborat cu art. 6 CEDO citit în lumina lui 267 TFUE, legiuitorul național are obligația de a legifera în cadrul codurilor de procedură o acțiune prin care să te poți plânge de o atare încălcare. Nu cunosc să existe în România.

    Mulțumesc pentru articol. Îl voi cita, mai ales pentru că este scris chiar de către un judecător național.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate