Cât de ”admisibilă” poate fi o cerere (reconvenţională) inadmisibilă?
25 septembrie 2015 | Angelica ROȘUProblema de drept supusă discuţiei vizează soluţia pe care o poate adopta instanţa de judecată care, duop cercetarea (din oficiu sau ca urmare a invocării excepţiei inadmisibilităţii de către partea interesată) condiţiilor de admisibilitate a unei cereri reconvenţionale, constată că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 209 Cod proc. civ.
Analiza noastră porneşte de la o situaţie practică, în care instanţa de judecată, deşi a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, a dispus înaintarea acesteia „împreună cu înscrisurile ataşate (…) către Compartimentul Registratură din cadrul Secţiei I Civilă în vederea repartizării aleatorii”[1].
Demersul nostru este menit aşadar să răspundă la întrebarea: Este legală această soluţie?
În mod evident, răspunsul la această întrebare presupune:
a) Analiza conţinutului textului de lege ce reglementează conţinutul cererii reconvenţionale.
Potrivit art. 209 alin. 1 Cod proc. civ., „dacă pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, poate să formuleze cerere reconvenţională”.
Rezultă din conţinutul textului enunţat că o astfel de cerere nu poate fi formulată atunci când:
– pretenţiile nu derivă din acelaşi raport juridic;
– pretenţiile nu sunt strâns legate de cererea reclamantului.
Observăm – fără a aprofunda însă această chestiune – că, dacă în prima ipoteză condiţia de admisibilitate a cererii reconvenţionale poate fi lesne verificată, magistratul urmând să stabilească dacă pretenţiile au la bază raportul juridic pe care se întemeiază cererea principală, în cea de-a doua situaţie, cercetarea condiţiei de admisibilitate presupune o doză mare de subiectivism, întrucât:
– pretenţiile pârâtului trebuie să fie legate de cererea reclamantului, fără ca legiuitorul să indice vreun reper cu privire la această legătură;
– această legătură trebuie să fie strânsă, fără ca legiuitorul să precizeze criteriul de măsurare a intensității legăturii.
Revenind la cauza supusă dezbaterii, sub aspectul inexistenţei legăturii dintre cererea principală şi cererea reconvenţională nu a existat nicio controversă: pârâtul nu a indicat în ce ar consta legătura cererii reconvenţionale cu cererea principală, nici după invocarea excepţiei de inadmisibilitate.
Ca atare, instanţa a fost obligată să constate că excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale este întemeiată, nefiind îndeplinite cerinţele art. 209 alin. 1 Cod proc. civ. şi a admis-o ca atare.
b) Admiţând excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, instanţa a dispus „înaintarea cererii reconventionale, împreună cu înscrisurile atașate acesteia către Compartimentul Registratură din cadrul Secției I Civilă în vederea repartizării aleatorii”.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că „în acest context, reţine că inadmisibilitatea invocată şi analizată anterior vizează doar cadrul procesual în care a fost formulată cererea reconvenţională, iar nu un fine de neprimire pentru această cerere care ar putea (?!?) fi analizată ca o cerere principală de sine stătătoare.”
O atare soluţie ne-a obligat la o scurtă reflecţie cu privire la:
– excepţia inadmisibilităţii şi a efectului admiterii unei astfel de excepţii;
– identificarea altor situaţii în care, deşi instanţa a considerat cererea inadmisibilă ca urmare a cadrului procesual ales greşit, a îndreptat această cerere spre repartizare aleatorie.
Cu privire la prima situaţie, doctrina anterioară NCPC a arătat că „inadmisibilităţile sunt de fapt exemple de excepţii procesuale, ce au ca punct comun o anumită soluţie pe care o va pronunţa instanţa, în cazul admiterii lor, anume de a respinge cererea ca inadmisibilă (…), noţiunea de inadmisibilitate vizează nu excepţia, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii”[2].
În situaţia analizată, această susţinere, asupra căreia nu au existat divergenţe, nu se mai verifică, întrucât, deşi s-a constat că o cerere convenţională este inadmisibilă, ea a fost analizată prin prisma condițiilor de admisibilitate ale unei cereri principale, cu consecinţa înaintării spre repartizare aleatorie.
Remarcăm însă faptul că instanța nu era abilitată să verifice dacă cererea cu care a fost învestită „ar putea” fi o cerere principală, ci dacă cererea reconvențională poate fi primită.
Pe același raționament, am putea să considerăm că şi o cerere de intervenţie în interes propriu, respinsă ca inadmisibilă în principiu de către instanţă în temeiul art. 64 alin. 4[3] coroborat cu art. 61 alin. 2[4] Cod proc. civ., trebuie să fie înaintată spre repartizare aleatorie, pentru că, în mod evident, cererea de intervenţie în interes propriu „ar putea fi analizată ca o cerere principală”, situație neîntâlnită însă în practică, după știința noastră.
Ar rezulta, de asemenea, că dispozițiile alin. 7 al art. 209 Cod proc. civ., potrivit cărora „reclamantul nu poate formula cerere reconvențională la cererea reconvențională a pârâtului iniţial”, ar trebui interpretate în sensul că o astfel de cerere reconvențională a reclamantului ar trebui şi ea înaintată spre repartizare aleatorie pentru că, în mod evident, ar putea fi analizată ca o cerere principală, soluţie care, în opinia noastră, nu a fost deloc în intenţia legiuitorului.
De asemenea, ar trebui să înţelegem, respectând raţionamentul instanţei, că şi intervenţia principală realizată fără acordul expres al părţilor, direct la instanţa de apel (art. 62 alin. 3 Cod. proc. civ.) ar trebui înaintată spre repartizare aleatorie instanţei competente[5].
Referitor la acest ultim exemplu, deşi art. 62 alin. 2 şi 3 Cod proc. civ. indică termenul până la care se poate realiza o astfel de cerere, nu este eronat să susţinem că o astfel de cerere va fi respinsă ca inadmisibilă, inadmisibilitatea fiind de ordin obiectiv. De altfel, textul arată că o astfel de cerere va putea fi făcută în apel doar cu acordul expres al părților, per a contrario o astfel de cerere nu va putea fi făcută, deci va fi inadmisibilă în absenţa acestui acord. De bună seamă însă, o astfel de cerere realizată cu nerespectarea dispozițiilor legale „ar putea fi analizată ca o cerere principală”.
c) Considerăm că o atare interpretare și soluție este total lipsită de temei legal şi prin prisma împrejurării că, ori de câte ori instanța de judecată dispune înaintarea spre repartizare aleatorie a unei cereri, trebuie să o realizeze în temeiul unui text de lege.
În caz concret, instanţa a dispus înaintarea cererii spre repartizare aleatorie arătând în mod expres că nu a luat măsura disjungerii cererii reconvenţionale, întrucât aceasta este inadmisibilă. Aşadar, judecarea separată a cererii recovenţionale era posibilă dacă cererea reconvenţională era admisibilă, dar numai cererea principală era în stare de a fi judecată.
Astfel, dacă instanţa nu a uzat de prevederile art. 210 Cod. proc. civ., putem identifica un temei de drept pentru această măsură de înaintare a dosarului în vederea repartizării aleatorii?
În mod evident, răspunsul nu poate fi decât negativ, temeiul de drept nefiind indicat prin hotărâre, fiind însă şi imposibil de identificat.
Potrivit principiului disponibilității consacrat de dispozițiile art. 9 Cod. proc. civ., părțile au facultatea de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept. Acest principiu dă expresie libertății pe care legea o recunoaşte titularilor de drepturi civile, de a le exercita potrivit propriilor aprecieri.
Nu ignorăm faptul că măsura luată de instanţă ar fi putut fi influențată de soluţiile date sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, în situaţia în care nu era respectat termenul de depunere a cererii reconvenţionale.
Potrivit art. 135 Cod. proc. civ. anterior, „cererea reconvenţională şi introducerea unei alte persoane în judecată care nu se va fi făcut înăuntrul termenului prevăzut de lege, se va judeca deosebit, afară de cazul când amândouă părţile consimt să se judece împreună”. Textul acesta presupune însă existenţa unei cereri reconvenţionale admisibile, însă depusă peste termenul prevăzut de lege.
În plus, în actuala reglementare nu mai regăsim o atare îngăduință a legiuitorului, art. 209 alin. 4 C. proc. civ. arătând că sancţiunea nedepunerii cererii reconvenţionale în termen este decăderea.
Un ultim argument:
Potrivit art. 245 Cod. Proc. civ., „excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune, urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte, ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.”
În situaţia de faţă, pârâtul a pus în discuţie lipsuri referitoare la dreptul la acţiune, în sensul că în această situaţie nu putea formula o cerere de natura celei adresate și nu exista niciun dubiu că pârâtul a invocat excepția inadmisibilității mizând pe efectul dilatoriu al acesteia; respectiv, în niciun caz pârâtul nu a urmărit, prin invocarea acestei excepții, înaintarea dosarului spre repartizare aleatorie.
Mai mult, niciuna dintre soluțiile enunțate de legiuitor nu se regăsesc în cea adoptată de instanţă[6]. Odată admisă excepţia inadmisibilității, soluţia era aceea de respingere a cererii, orice altă soluție fiind în afara textelor de lege enunțate.
Și o apreciere
Este greu, dincolo de argumentele anterior expuse, să nu remarcăm „umanismul” soluției adoptate de instanță.
În fond, instanța nu a făcut altceva decât să „salveze” apărarea realizată de pârâți (aceasta fiind purtătoare a obligației de plată a taxei de timbru), trimițând totuși dosarul pentru o judecată separată. O atare atitudine însă îndepărtează magistratul din poziția de imparțialitate pe care o datorează tuturor părților procesului
Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ. nu este incident în cauză, instanța însăși nefăcând trimitere la acest text.
În aceste condiții, este greu să înțelegem rezerva magistratului față de soluția de respingere a cererii reconvenționale ca inadmisibilă, câtă vreme instanța anulează[7] o cerere pentru lipsuri cu mult mai neînsemnate decât cea pusă în discuție în situația de față, aceasta din urmă rezumată prin alegerea greșită a mijlocului procedural, imputabilă părții, titulară a unei cereri reconvenționale dovedită ca fiind inadmisibilă.
[1] A se vedea Sentinţa civilă nr. 306/205 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. 4019/121/2014. Conţinutul concret al acestei sentinţe este nepublicat. Hotărârea a fost atacată cu apel.
[2] A se vedea G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 348. Pentru detalii, a se vedea D. R. Popescu. Într-o opinie, ar trebui să se constituie într-o categorie distinctă de excepţii „inadmisibilităţile” (D. Radu, G. Popescu, Aspecte teoretice şi practice ale excepţiei de inadmisibilitate în procesul civil, în Revista română de drept 1987, nr. 9, pp. 47-52) citat de I. Deleanu, Tratat de procedură civilă Volumul I, Editura All Beck, București, 2005, p. 192, nota de subsol 3. Ar fi inadmisibilităţi de ordin „subiectiv” şi interdicţia cuprinsă în adagiul nemo auditor propriam turpitudinem allegans; ar fi inadmisibilităţi de ordin „obiectiv”, excepția dedusă din art. 111 Cod proc. civ., cererile greşit adresate justiţiei, decăderile ori greşitele exercitări ale căilor de atac, autoritatea lucrului judecat etc. Inadmisibilităţile ar constitui mijloace de apărare cu o natură juridică mixtă: ele diferă de apărările de fond şi se apropie de excepţiile de procedură prin obiectul lor; ele diferă de excepţiile de procedură şi se apropie de excepţiile de fond prin rezultatele lor. (Pentru unele observaţii critice în marginea acestei opinii, a se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, Probleme privind excepţiile procesuale, în Revista “Dreptul“, 1990, nr. 9-12, pp. 147-154; V. M. Ciobanu, op. cit., II, pp. 120-124; M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Editura “Rosetti”, București, 2002, p. 78 şi urm.)., Idem, I. Deleanu, op. cit., p. 192, nota de subsol 3. Acest din urmă autor arată că „nu trebuie confundată soluţia inadmisibilității cu mijlocul tehnic prin care se ajunge la o asemenea soluţie (de exemplu, inadmisibilitatea cererii, întrucât nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie, inadmisibilitatea recursului la recurs, inadmisibilitatea căii de atac împotriva unei încheieri care nu poate fi atacată decât odată cu fondul, inadmisibilitatea exercitării căii de atac de către o persoană care nu a avut calitatea de parte în proces, dacă legea nu prevede expres altfel)”.
[3] Art. 64 alin. 4 Cod proc. Civ. prevede: „încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă”.
[4] Potrivit art. 61 alin. 2 C. proc. Civ., „intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecații sau un drept strâns legat de acesta.”
[5] În conformitate cu dispozițiile art. 62 alin. 3 Cod proc. Civ., „cu acordul expres al părților, intervenția principală se poate face și în instanța de apel.”
[6] Declinare, amânare, refacere, anulare, respingere sau perimare a cererii.
[7] În temeiul dispozițiilor art. 200 alin. (4) coroborat cu dispozițiile art. 194 C. proc. civ., spre exemplu.
Conf. univ. dr. Angelica Roșu
Universitatea ”Danubius” din Galați
Avocat, Baroul Galați
