Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Hotărârea Parrillo c. Italia: un imens regres, în pofida protecţiei embrionului uman in vitro italian
05.10.2015 | Andreea POPESCU


La 27 august 2015, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a publicat hotărârea în cauza Parrillo c. Italiei, referitoare la donarea de embrioni umani in vitro în scopul cercetării ştiinţifice. Fondul cauzei îl constituia statutul juridic al embrionului uman in vitro, astfel cum acesta este consacrat în dreptul italian. Curtea a conclus cu 16 voturi pentru şi unul împotrivă la neîncălcarea dreptului la viață privată a reclamantei (articolul 8 din Convenţie) şi în unanimitate la neîncălcarea dreptului de proprietate al acesteia (articolul 1 al Protocolului n° 1 la Convenţie).

Şase opinii separate au fost exprimate de către 11 din cei 17 judecători care au judecat cauza, mare parte dintre acestea mărturisind o conştientizare din ce în ce mai mare a faptului că „în esentă, viaţa umană încă nenăscută nu este cu nimic diferită de viaţa postnatală” (Judecătorul Pinto de Albuquerque). Acesta este un progres cultural, comparativ cu cauzele anterioare judecate de Curte în materie, chiar dacă, cu excepţia Judecătorilor Casadevall, Ziemele, Power-Forde, de Gaetano şi Yudkivska, niciunul nu a atras atenţia asupra faptului că noul drept creat de Curte, acela de a dispune şi de a decide de soarta embrionilor anulează în esenţă orice afirmaţie referitoare la protecţia vieţii umane antenatale.

Cerea priveşte o femeie care în 2000, la vârsta de 48 de ani, a decis împreună cu soţul ei să aibă copii apelând la tehnicile de procreere asistată medical. Cinci embrioni au fost creaţi în acest scop şi congelaţi în vederea unei viitoare implantări, reclamanta suferind de endometrioză. În 2003, soţul reclamantei decedează, iar aceasta din urmă, la vârsta de 49 de ani, renunţă să-şi mai implanteze embrionii. În 2011, deci 8 ani mai târziu, la vârsta de 58 de ani, nemulţumită de faptul că articolul 13 din legea n° 40/2004 interzice donarea de embrion în vederea cercetării ştiinţifice, aceasta se adresează direct la CEDO, considerând că dreptul său de proprietate asupra celor cinci embrioni congelaţi, precum şi dreptul său la respectul pentru viaţa privată au fost încălcate de către Italia.

Judecând capătul de cerere referitor la dreptul la respectul pentru viaţa privată, Curtea procedează la crearea unui drept de a dispune şi de a decide de soarta embrionilor, drept rezultând din dreptul la autodeterminare (I.). Totodată, aceasta a considerat că interdicţia donării de embrioni umani în Italia este conformă cu Convenţia (II.), dacă scopul urmărit este legitim (1.), dacă statul se bucură de o marjă de apreciere extinsă (2.), dacă legislaţia în cauză este rezultatul unui amplu proces legislativ care a ţinut cont de diferitele interese existente (3.) şi dacă cei doi părinţi ai embrionilor au făcut alegerea de a dona embrionii în scopul cercetării ştiinţifice (4).

Examinând capătul de cerere referitor la dreptul de proprietate, Curtea a considerat că embrionul uman nu este un ”bun” în sensul Convenţiei, căci acesta nu are o valoare patrimonială sau economică (B.).

Bineînţeles, în cauză este vorba de o victorie, pe de-o parte, pentru Italia, căci aceasta s-a văzut respectată în rolul său politico-normativ, responsabilitate care incumbă statului şi puterii sale de autodeterminare. Pe de altă parte, pentru embrionul italian, căci statutul său juridic de „subiect” (articolul 1 din legea n° 40/2004) nu a fost redus la acela de obiect sau de „bun” prin hotărârea Curţii. Totuşi, această hotărâre este un enorm regres în ceea ce priveşte protecţia embrionului in vitro. Astfel, într-un fel, putem afirma că această hotărâre este pentru apărarea vieţii umane la începutul acesteia ceea ce hotărârea Schalk şi Kopf c. Austria reprezintă pentru apărarea familiei. Dacă hotărârea împotriva Austriei a bulversat noţiunea de „viaţă familială”, incluzând în aceasta cuplurile de acelaşi sex, afirmând totodată inexistenţa vreunui drept al acestor cupluri la încheierea unui parteneriat civil sau al unei căsătorii, și concluzionând cu o neîncălcare a Convenţie, hotărârea Parrillo a creat un drept al părinţilor de a dispune şi de a decide de soarta embrionilor, drept decurgând din dreptul la autodeterminare.

A. Dreptul la viaţa privată a reclamantei (articolul 8 din Convenţie)

I. Dreptul părinţilor de a dispune de embrionii lor in vitro şi de a decide de soarta lor

Cum o spune Curtea, este pentru prima dată când aceasta este chemată să se pronunţe dacă „dreptul la respectul pentru viaţa privată”, garantat de articolul 8 din Convenţie, poate îngloba dreptul „de a dispune de embrionii rezultaţi dintr-o fecundare in vitro pentru a-i dona în scopul cercetării ştiinţifice” (§ 149) şi „de a decide de soarta embrionilor săi” (§ 152). Afirmând că noţiunea de ”viaţa privată” include dreptul la autodeterminare (§ 153) şi estimând că între reclamantă şi cei cinci embrioni există o legătură – aceștia „conţin patrimoniul genetic al persoanei în cauză şi sunt în acest fel o parte constitutivă a acesteia şi al identităţii sale biologice” (§ 158), Curtea a conchis că „posibilitatea pentru reclamantă de a exercita o alegere conştientă şi prudentă, referitoare la soarta pe care o vor avea embrionii acesteia, atinge un aspect intim al vieţii sale personale şi care se raportează astfel la dreptul acesteia la autodeterminare” (§ 159). Astfel, Curtea creează un nou drept al omului decurgând din noţiunea de „viaţa privată” şi în virtutea dreptului la autodeterminare: dreptul părinţilor de a dispune de embrionii lor in vitro şi de a decide de soarta acestora (§§ 149, 152, 153, 158 et 159, 174 şi 191).

Astfel, două mari erori pot fi reperate în acest raţionament. Primul este acela de a considera că embrionul uman in vitro este o „parte constitutivă” a reclamantei, deşi aceştia sunt fiinţe umane individuale, distincte de părinţii lor. Cum remarcau Judecătorii Casadevall, Ziemele, Power-Forde, de Gaetano şi Yudkivska în opinia lor comună parţial dizidentă, acest lucru traduce o „concepţie pozitivistă şi reducţionistă privind embrionul uman”[1]. Aceştia afirmă în continuare că „embrionul nu poate fi considerat ca o simplă parte constitutivă a identităţii unei persoane sau a alteia, chiar dacă această identitate este biologică sau de altă natură. Dacă acesta moşteneşte patrimoniul genetic al ”părinţilor” biologici, embrionul uman nu poate fi considerat drept mai puţin decât o entitate separată şi distinctă, şi asta încă de la primele stadii ale dezvoltării sale. Dacă embrionul nu ar fi decât o parte constitutivă a identitaţii uneia sau alteia dintre persoane, atunci cum se explică existenţa atâtor rapoarte, recomandări, convenţii şi protocoale internaţionale care i-ar consacra protecţia?” (§ 6 opinie). Această inexactitate ştiinţifică este semnalată și de Judecătorul Pinto: „embrionul are o identitate biologică distinctaă de cea a persoanei care a beneficiat de fertilizarea in vitro, chiar dacă acesta deţine patrimoniul genetic al acestei persoane (…) caracterul unic al fiecăruia şi diversitatea fiinţelor umane” (§ 33 opinie).

Într-adevăr, existenţa embrionului uman nu depinde de o opinie subiectivă, ci de un act de existentă, obiectiv. Acest act îl califică pentru statutul de fiinţă umană. Acest statut se constată pur şi simplu, el nu se decide prin consens[2]. Această realitate vie a embrionului, „o nouă fiinţă umană care se dezvoltă pentru ea însăşi”, independent de mama sa, din momentul fecundării, nu va fi niciodată mai uma decât este. Această evidenţă este atestată şi de către ştiinţă, de către embriologie şi genetică[3].

Finalitatea acestei fiinţe umane, indiferent unde se află aceasta, in vivo sau in vitro, este aceea de a trăi şi de a se naşte. Dezvoltarea sa este continuă: „Considerând că, din momentul fecundării ovulului, viaţa umană se dezvoltă în mod continuu, astfel că nu putem face vreo distincţie în cursul primelor faze (embrionare) de dezvoltare, impunându-se o definitie a statutului biologic al embrionului”[4]. Acesta a fost creat în vederea unei naşteri şi nu pentru a fi donat, manipulat, vândut, etc. In vitro sau in utero, embrionul nu poate fi calificat în mod diferit. Ar fi o discriminare dacă s-ar proceda astfel. Această distincţie dintre embrioni ar putea fi justificată dacă în anumite cazuri alte drepturi şi interese egale ar trebui luate în considerare. Spre exemplu, conservarea vieţii mamei în cazul embrionului in vivo, problemă care nu se pune în cazul embrionului in vitro: „dreptul la respectul pentru viaţa privată a femeii este legat de dreptul la viaţă al copilului încă nenăscut şi dacă alte interese sunt în cauză”[5]. Dacă în anumite cazuri embrionii sunt congelaţi, acest lucru nu este decât o situaţie temporară, justificată de motive obiective, cum ar fi starea de sănătate a femeii. În consecință, această existentă şi autonomie de dezvoltare, această umanitate integrală existentă din momentul concepţiei garantează embrionului statutul de fiinţă umană cu toate protecţiile care decurg din acesta.

A doua eroare este o consecinţă a primei: dacă embrionii sunt o parte constitutivă a reclamantei, aceasta are un drept „de a dispune şi de a decide de soarta lor”, în virtutea „dreptului acesteia la autodeterminare”. Însă, o persoană are dreptul de a dispune şi de a decide doar de soarta lucrurilor, nu şi de cea a unor fiinţe umane. Putem dispune de un bun, nu însă şi de o persoană. Nici dreptul italian, nici normele europene şi internaţionale nu conferă vreun drept de a dispune de o fiinţă umană. A decide de soarta cuiva echivalează cu a avea drept de viaţă şi de moarte asupra acelei persoane. La fel şi în cazul dreptul la autodeterminare. Dacă părinţii se bucură de un drept la autodeterminarea de sine (sau de un drept de a decide de a deveni sau nu părinţi), acest drept nu poate avea ca obiect alte fiinţe umane, inclusiv proprii copii. Astfel, în speţă, nu este vorba de autodeterminarea părinţilor, ci de cea a unei fiinţe umane, embrionul in vitro. Cei cinci Judecători au remarcat acest lucru: „dreptul reclamantei la ”autodeterminare” ca aspect al vieţii sale private nu era în cauză, dat fiind faptul că nu se punea în discuţie în speţă chestiunea maternităţii. Observăm că persoana interesată a declarat că donarea embrionilor săi suscită în aceasta un ”sentiment nobil”. Cu toate acestea, se subînțelege că Convenţia are ca vocaţie exclusivă protejarea drepturilor fundamentale ale omului şi nu promovarea sentimentelor, de orice natură ar fi acestea” (§ 9 opinie).

Părinţii sunt stăpânii „proiectului lor parental”, însă nu şi ai vieţii embrionilor lor. Dacă părinţii acestora din urmă pot decide în ceea ce priveşte „proiectul lor parental”, adică asupra „dreptului la respectul pentru decizia de a deveni sau nu paăinţi”[6], drept care decurge din dreptul la respectul pentru viaţa privată şi familială, aceştia nu pot decide asupra vieţii unei fiinţe umane. În caz de abandon al acestui proiect, această dorință nu mai decurge din dreptul lor la viaţa privată şi familială. Natura şi finalitatea unei fiinţe umane, umanitatea acesteia nu depind de voinţa şi dorinţa unei alte fiinţe umane. Abandonul acestui proiect nu le permite părinţilor să schimbe finalitatea embrionului conceput şi nici nu justifică folosirea acestuia în scopul cercetării care îl distruge. Din momentul în care „proiectul parental” nu mai există, interesul cuplului cu privire la soarta ulterioară a embrionului e diminuată.

Această concluzie a Curţii nu este lipsită de consecinţe în ceea ce priveşte statutul embrionului uman şi chestiunea „dreptului” la avort. Îndată ce se poate dispune de un embrion in vitro, se va putea dispune şi de un embrion in vivo, la simpla cerere a celor doi părinţi. În opinia lor, Judecătorii Casadevall, Ziemele, Power-Forde, de Gaetano şi Yudkivska ne avertizează foarte clar: „Prezenta hotărâre marchează aşadar o schimbare decisivă în jurisprudența Curții. Este vorba în speță de o decizie de o importanță considerabilă – și din punctul nostru de vedere, inacceptabilă – cu privire la statutul embrionului uman” (§ 4 opinie). Într-adevăr, în cauzele judecate până în prezent referitoare la protecţia vieţii umane la începutul ei, CEDO nu a îndrăznit să afirme că părinţii unui copil încă nenăscut au un drept de a dispune şi de a decide de soarta sa, ci doar că mama beneficiază de un drept la respectul pentru integritatea sa fizică și morală.

II. Interzicerea donării embrionului uman de către Italia este conformă Convenţiei

În continuare, pe fondul cauzei, Curtea a examinat dacă interzicerea donării embrionului uman în scopul cercetării ştiinţifice, consacrată în articolul 13 din legea n° 40/2004, era conformă cu Convenţia. Aceasta conchide la o neîncălcare a articolului 8 din Convenţie analizând scopul interdicţiei, amploarea marjei de apreciare a statului, procesul legislativ care a dus la interdicţia litigioasă, pretinsa incoerenţă a legislaţiei italiene privind reproducerea umană asistată medical invocată de reclamantă şi existenţa alegerii celor doi părinţi de a dona embrionii în vederea cercetării ştiinţifice.

1. Protejarea potenţialităţii vieţii purtate de embrion constituie un interes legitim

Curtea admite că interdicţia avea drept scop legitim „protecţia moralei şi a drepturilor şi intereselor altuia”, mai precis „protecţia potenţialităţii vieţii purtate de embrion”, căci în „ordinea juridică italiană, embrionul uman este considerat drept subiect de drept care trebuie să beneficieze de respectul datorat demnităţii umane” (§§ 165 şi 167). Apoi, Curtea nu se pronunţă asupra chestiunii de a şti dacă „cuvântul ”altuia” înglobează embrionul uman” (§ 167 in fine). Astfel, Curtea nu armonizează noţiunea ”altuia” incluzând în mod expres embrionul, lăsând statelor membre posibilitatea de a stabili un grad mai ridicat de protecţie embrionului uman. În speţă, această afirmaţie este în favoarea embrionului, dacă ţinem cont de faptul că Italia conferă o protecţie mai mare embrionului uman, comparativ cu alte state europene şi cu tendinţa actuală a Curţii de a diminua protecţia acestuia; deși Preambulul Convenţiei o obligă să tindă spre o protecţie mai amplă („apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului”) şi către „o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului”.

În sprijinul afirmaţiei conform căreia embrionul uman este „un altul”, deci o persoană, sunt normele europene în materie care recunosc că embrionul uman nu este un lucru, că el este protejat de principiul demnităţii şi că el beneficiază de dreptul la viaţă. Curtea ar fi putut să îşi fundamenteze argumentatia pe aceste lucruri, însă nu a făcut-o.

Embrionul uman este ”un altul”, deci (cel puțin ca) o persoană

Dreptul operează doar cu două noţiuni: persoane şi bunuri, neexistând categorii intermediare. Fie este vorba despre persoane, fie despre bunuri. Aude Mirkovic a explicat foarte bine că noţiunea de „persoană” evocă atât „persoana umană”, cât şi „personalitatea juridică”[7]. „Persoana umană”, spunea aceasta, este fiinţa reală, concretă. Această calitate este intrinsecă indivizilor: o fiinţă este sau nu este o persoană umană prin natura sa şi nu dacă legea i-o atribuie sau i-o neagă. În schimb, „personalitatea juridică” este un concept juridic abstract, o ficţiune. Această calitate este atribuită indivizilor de către lege, iar în prezent este considerată ”persoană” orice fiinţă umană născută vie şi viabilă. Practic, are oare nevoie fiinţa umană să îndeplinească alte condiţii pentru a fi considerată drept ”persoană”?

Chiar dacă embrionul uman nu beneficiază de ”persoanlitate juridică”, căci aceasta se atribuie la naştere şi chiar dacă statutul acestuia nu este în mod clar definit în drept ca fiind o ”persoană”, datorită faptului că acesta aparţine speciei umane, comportamentul faţă de acesta trebuie să fie acelaşi ca cel datorat unei persoane. Finalmente, puţin contează dacă embrionul este o persoană sau un bun, căci în drept, în caz de dubiu, acesta trebuie considerat „ca şi persoană”. Într-adevăr, nimeni nu-şi poate asuma riscul sacrificării unei persoane. Cum acesta nu este un bun, un produs al corpului uman sau un mijloc pentru alte scopuri, el trebuie considerat „ca şi persoană”. Embrionul fiind o fiinţă umană, el nu poate fi avutul biologic al unei alte persoane. El îşi aparţine şi nu poate fi deposedat de ceea ce el este, aşa cum o persoană nu poate fi deposedată de propria-i responsabilitate. Ca atare, el dispune, ca orice persoană, de o demnitate inalienabilă care îl face cauză responsabilă de propriile-i fapte, în special de faptul existenţei sale. A nu ţine cont de aceste realităţi ar echivala cu excluderea anumitor categorii de persoane de la protecţia care le este datorată, asa cum cândva au fost excluşi de la protecţie sclavii, evreii, ţiganii sau persoanele handicapate în prezent[8]. A asigura o protecţie graduală fiinţei umane, numind embrionul „fiinţă prenatală” al cărui respect datorat „ar evolua în funcţie de vârsta acestuia”, ar introduce „o ruptură în unitatea speciei umane”[9].

Embrionul uman in vivo sau in vitro este protejat de principiul demnităţii

În raportul său privitor la protecţia embrionului şi fetuşilor umani, Grupul de lucru al Consiliului Europei (CDBI-CO-GT3 (2003) 13) indică că „în ciuda diferenţelor de opinie existente referitoare la chestiunea statutului embrionului şi a constituirii de embrioni in vitro, este în mod general recunoscută necesitatea unei protecţii a acestuia (…) măsurile puse în aplicare garantează în mod normal o protecţie embrionului in vitro din momentul fecundării (…). Unul dintre obiectivele protecţiei este acela de a se asigura că embrionul nu va fi supus niciunei proceduri experimentale susceptibile de a-l vătăma sau de a pune în pericol capacitatea acestuia de a se dezvolta”.

Dacă Protocolul adiţional la Convenţia privitoare la drepturile omului şi la biomedicină referitor la cercetarea biomedicală din 2005 prevede că acesta se aplică doar fetuşilor şi embrionilor in vivo, excluzând de la aplicarea acestuia embrionii in vitro[10], acest lucru nu înseamnă că aceştia sunt excluşi de la protecţie. Intenţia redactorilor a fost aceea de a aborda această chestiune separat, într-un nou Protocol la Convenţia de la Oviedo[11]. În orice caz, embrionii in vitro r[mân protejaţi, dat fiind faptul că Convenţia de la Oviedo, care este cadrul general în materia protecţiei fiinţei umane în contextul cercetării biomedicale, stabileşte obligaţia statelor membre de a „proteja demnitatea şi identitatea fiinţei umane” şi „garantează oricărei persoane, fără discriminare, respectul integrităţii sale şi al celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale fată de aplicaţiile biologiei şi medicinei” prin „măsuri necesare”[12].

Dacă noţiunile de „fiinţă umană” şi „oricărei persoane” nu sunt definite în acelaşi fel de către statele semnatare ale Convenţiei, acestea din urmă au decis că „demnitatea umană şi identitatea speciei umane trebuie respectate de la începutul vieţii”[13]. Nicio distrincţie nu a fost făcută între embrionul in vivo şi cel in vitro, ambii beneficiind de această protec’ie. Chiar înaite de existenţa acestor Convenţii, Adunarea parlamentară a Consiliului Europei afirmase că protecţia lor trebuie asigurată în orice circumstanţă: „considerând că embrionii şi fetuşii umani trebuie să beneficieze în toate circumstanţele de respectul datorat demnităţii umane şi că folosirea produselor sau a ţesuturilor acestora trebuie să fie strict limitată şi reglementată în scopuri pur terapeutice şi care nu pot fi realizate prin alte mijloace”[14].

Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei R (90) 3 din 6 februarie 1990 referitoare la cercetarea medicală asupra fiinţei umane indică în considerentele sale că „o cercetare medicală nu trebuie în niciun caz să aducă atingere demnităţii fiinţei umane”.

Convenţia de la Oviedo recunoaşte că libertatea cercetării ştiinţifice nu e absolută, căci aceasta poate duce la violarea drepturilor omului. De aceea, articolul 2 al acestei convenţii stabileşte principiul întâietăţii fiinţei umane: „Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei”, iar în articolul 15 sunt stabilite limitele cercetării ştiinţifice: „Cercetarea ştiinţifică în domeniul biologiei şi medicinei va fi exercitată în mod liber, sub rezerva prevederilor prezentei Convenţii şi a celorlalte prevederi legale care asigură protecţia fiinţei umane”[15].

În ceea ce priveşte cercetarea pe embrionii in vitro, aceeaşi convenţie recunoaşte libertatea statelor de a o permite sau nu. Însă, dacă această cercetare este permisă, statele sunt obligate „să asigure o protecţie adecvată embrionului”[16]. Paragraful 2 al aceluiaşi articol interzice crearea de embrioni în scopul cercetării, deci de a-i considera ca pe un bun şi de a-i folosi ca pe un material în scopuri care sunt străine de finalitatea acestuia: „Este interzisă crearea de embrioni umani în scopul cercetării”[17]. Prin urmare, este interzisă orice cercetare ştiinţifică asupra embrionilor care nu aduce vreun beneficiul embrionilor umani înşişi sau care duce la distrugerea acestora[18], dat fiind faptul că această cercetare nu „asigură o protecţie adecvată embrionului”[19]. Principiul respectului pentru demnitatea fiinţei umane impune ca fiinţa umană să nu fie tratată ca un obiect sau folosită în alte scopuri decât acelea potrivit cu finalitatea sa, adică aceea de a se naşte şi de a trăi[20]. Folosirea unei fiinţe umane într-un scop colectiv (în interesul societăţii sau al ştiinţei, spre exemplu). Este justificată doar intervenţia făcută în interesul propriu al embrionului in vitro: „niciun act sau procedeu nu poate fi practicat asupra embrionului in vitro, cu excepţia acelora efectuate în propriul său interes şi a simplelor observaţii care nu îl lezează”[21].

În ceea ce priveşte donarea, normele europene disting între donarea de embrioni şi donarea de elemente din materialul embrionar. Donarea embrionilor neutilizaţi de către un cuplu este permisă doar în vederea unei implantări viitoare de către un alt cuplu: „Donarea de embrioni neutilizaţi de către un cuplu altui cuplu în scopul procreării artificiale poate fi permisă de statele membre în cazuri exceptionale”[22]. „Cumpărarea şi vânzarea embrionilor, a fetuşilor sau a elementelor acestora de către genitorii acestora sau de către terţi, precum şi importul sau exportul acestora, trebuie deasemeni interzise”[23]. În ceea ce priveşte donarea materialului embrionar, Recomandarea Adunării parlamentare a Consiliului Europei n° 1100 (1989) din 2 februarie 1989 referitoare la utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în cercetarea ştiinţifică precizează: „Crearea şi/sau menţinerea în mod intenţionat în viaţă a embrionilor sau fetuşilor, in vitro sau in utero, în scopul cercetării ştiinţifice, spre exemplu pentru a se preleva material genetic, celule, ţesuturi sau organe, trebuie interzise”.

În hotărârea dată în cauza Oliver Brüstle c. Greenpeace e.V. (C-34/10), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reafirmat că viaţa umană începe şi este protejată de la concepţie. Întrebarea care i-a fost pusă Curţii în această cauză era următoarea: dacă Directiva UE din 1998[24], care exclude embrionul uman de la brevetabilitate, se aplică la toate stadiile vieţii umane din momentul fertilizării ovulului şi dacă embrionul uman ar trebui să îndeplinească alte condiţii (spre exemplu, dacă embrionul trebuie să atingă un anumit stadiu de dezvoltare) pentru a beneficia de această protecţie). Judecând cauza, Curtea de justiţie a dat o definiţie largă embrionului uman, afirmând că acesta este un organism „capabil să înceapă procesul de dezvoltare al unei fiinţe umane”, indiferent de faptul că acesta a fost creat prin fecundaţie sau clonare. Cu această definiţie, Curtea a conchis că Directiva UE 98/44/EC privind protecţia juridica a invenţiilor din domeniul biotehnologic acoperă toate stadiile de dezvoltare ale vieţii umane. Totodată, aceasta a clarificat într-un mod neambiguu că, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi legal, viaţa umană începe la concepţie şi că ea merită să fie protejată juridic în toate stadiile sale de dezvoltare.

Embrionul uman beneficiază de dreptul la viaţă

„Conştientă că prelevarea de celule suşă embrionare implică pentru moment distrugerea embrionilor umani” (§ 5) şi că „distrugerea fiinţelor umane în scopuri de cercetare este contrară dreptului fiecărei fiinţe umane la viaţă şi interdicţiei morale a oricărei instrumentalizări a fiinţei umane” (§ 10), Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a invitat statele membre prin Rezoluţia n° 1352 (2003) din 2 octombrie 2003 referitoare la cercetarea pe celulele suşă umane „să favorizeze cercetarea pe celulele suşă cu condiţia ca aceasta să respecte viaţa fiinţei umane în toate stadiile sale de dezvoltare” (§ 11 i.), „să respecte deciziile țărilor atunci când acestea aleg să nu participe în cadrul unor programe internaţionale de cercetare care sunt contrare valorilor etice consacrate în legislaţia natională a acestora şi de a nu se astepta ca aceste ţări să contribuie în mod direct sau indirect la aceste cercetări” (§ vi) şi „să privilegieze mai degrabă etica cercetării, decât aspecte pur utilitare şi financiare” (§ 11 VII).

2. Marja amplă de apreciere a Italiei în materie

Apoi, CEDO recunoaşte că în speţă statul beneficiază de o marjă amplă de apreciere, determinată de faptul că nu este vorba despre un aspect care atinge existenţa sau identitatea individului[25], căci dreptul de a-şi ceda embrionii în vederea cercetării ştiinţifice „nu face parte din nucleul dur al drepturilor protejate de articolul 8” (§§ 174 şi 175). Mai mult, Curtea notează că donarea embrionilor umani ridică probleme delicate de ordin etic şi moral şi că nu există un consens la nivel european în materie (§§ 176-179). În sprijinul acestei constatări, Curtea aminteşte normele europene care „vizează mai degrabă să frâneze excesele din acest domeniu”, cum ar fi crearea de embrioni umani în scopul cercetării, brevetabilitatea invenţiilor ştiinţifice al cărui proces de elaborare implică distrugerea embrionilor umani (§ 182). În schimb, nu extistă nicio menţiune a Curţii despre normele de drept european şi internaţional care protejează embrionul uman in vitro

În opinia sa concordantă, Judecătorul Pinto de Albuquerque contrazice majoritatea Marii Camere afirmând că marja de apreciere a statelor nu este una amplă (§ 181), ci restrânsă. Şi acest lucru datorită consensului european în favoarea protecţiei embrionului uman (a se vedea normele europene în materie), a posibilităţii statului de a-i conferi o protecţie mai mare decât cea acordată de Convenţia de la Oviedo (articolul său 27)[26] şi al evoluţiei potenţial periculoase a domeniului ştiinţific[27]. În consecinţă, acesta consideră că din articolele 2 şi 8 din Convenţie decurge o obligaţie pozitivă a statului de a proteja embrionul uman: „Această obligaţie pozitivă include, în primul rând, obligaţia de a favoriza dezvoltarea naturală a embrionilor; în al doilea rând, obligaţia de a promova cercetările ştiinţifice care sunt benefice pentru embrionul dat, obiect al acestor cercetări; în al treilea rând, obligaţia de a determina în ce cazuri excepţionale embrionii şi liniile de celule suşă embrionare pot fi folosite, şi în ce fel; în al patrulea rând, obligaţia de a sancţiona penal orice folosire a embrionilor în afara cadrului excepţiilor stabilite de lege” (§ 25 opinie).

3. Interdicţia era rezultatul unui amplu proces legislativ care a ţinut cont de diferitele interese aflate în joc

În continuare, Curtea s-a aplecat asupra argumentelor la care s-a referit legislativul italian pentru a ajunge la soluţiile pe care le-a adoptat şi a verificat dacă un just echilibru a fost căutat între diversele interese aflate în joc. Aceasta a constatat că legea n° 40/2004 fusese rezultatul unei dezbateri vaste care a luat în considerare diversele opinii, precum şi chestiuni ştiinţifice şi etice în materie (§§ 184-186). De altfel, Curtea a indicat că această lege a făcut obiectul mai multor refendumuri care au eşuat datorită lipsei de cvorum, unul dintre acestea propunând abrogarea condiţiei conform căreia cercetarea pe embrioni poate fi autorizată doar dacă sănătatea şi dezvoltarea acestora este protejată (§ 187). Mai mult, Curtea a notat că legislatorul a ţinut cont de diferitele interese aflate în joc „acela al statului de a proteja embrionul, precum şi acela al persoanelor interesate de a-şi exersa dreptul individual la autodeterminare sub forma donării embrionulor în scopul cercetării ştiinţifice” (§ 188).

Referitor tot la legislaţia italiană privind procreerea asistată medical, reclamanta susţinea că aceasta este incoerentă, dat fiind faptul că, pe de-o parte, Italia permite în anumite situaţii avortul, iar pe de alta, folosirea de către cercetătorii italieni a liniilor celulare embrionare rezultate din embrionii umani distruşi în străinătate. Curtea a respins această alegaţie, constatând că reclamanta nu era afectată de aceste două pretinse incoerenţe şi notând că liniile celulare embrionare nu sunt produse la cererea autoritătilor italiene.

4. Necesitatea existenţei alegerii celor doi părinţi de a-şi dona embrionii în vederea cercetării ştiinţifice

Curtea recunoaşte că tatăl „era vizat de embrionii în cauză, în aceeaşi măsură ca şi reclamanta” (§ 196). Constatând că în speţă nu există niciun element care ar fi dovedit că tatăl embrionilor ar fi făcut aceeaşi alegere ca şi reclamanta, Curtea stabileşte condiţia existenţei alegerii celor doi părinţi în cazul donării embrionilor lor în vederea cercetării ştiinţifice. Astfel, se recunoaşte dreptul tatălui unui embrion in vitro de a avea un cuvânt de spus, la egalitate cu mama.

Această egalitate în drepturi a părinţilor în ceea ce priveşte soarta copiilor lor nu a fost recunoscută în acelaşi fel de către instanţele de la Strasbourg în privinţa embrionul in vivo. Mai multe cauze au fost introduse pe rolul fostei Comisii şi al Curţii de către taţii copiilor încă nenăscuţi. Aceştia denunţau atât avortul la care a recurs soţia[28] sau partenera[29] lor, cât şi lipsa de protecţie a copilului lor datorită adoptării legilor prin care s-a decriminalizat avortul. Fosta Comisie, admițând totodată că „în calitate de taţi potenţiali, aceştia au fost afectaţi în mod direct de întreruperea de sarcină pentru a se considera ”victime” în sensul Convenţiei”[30], a acordat un drept de veto femeii în ceea ce priveşte decizia de a avorta, în pofida faptului că mama recursese la avort din motive de ordin social si nu pentru a-şi salva viaţa, cum permitea legea: „Comisia apreciază că orice interpretare a dreptului tatălui potenţial referitor la aceste dispoziţii [articolele 8 şi 9 din Convenţie], atunci când este vorba de un avort la care mama doreşte să recurgă, trebuie înainte de toate să ţină cont de drepturile mamei, dat fiind faptul că aceasta este aceea care este în mod esenţial vizată de sarcină, de păstrarea sau de întreruperea acesteia. Prin urmare, Comisia consideră că orice ingerinţă prezumată, ţinând cont de circumstanţele cauzei, era necesară pentru asigurarea protecţiei drepturilor altuia”[31]. Analizând capătul de cerere al reclamantei referitor la pretinsa discriminare, în sensul că acesta a fost cu totul exclus de la luarea deciziilor privind binele copilului său încă nenăscut, Comisia a statuat astfel: „Fiind vorba de întreruperea unei sarcini, precum şi de procedura şi de deciziile aferente, Comisia nu consideră că reclamantul se afla într-o situaţie analogă cu cea a mamei. În consecinţă, nu este vorba de un tratament discriminatoriu în sensul articolului 14 din Convenţie”[32]. În mod cert, nu putem afirma că bărbatul şi femeia sunt, din punct de vedere obiectiv, în aceeaşi situaţie privind starea de graviditate. Însă, aceştia sunt în aceeaşi situaţie ca şi genitori şi părinţi ai copilului încă nenăscut, copil care există daja, iar în virtutea egalităţii între soţi, aceştia trebuie să fie implicaţi împreună şi la egalitate în orice decizie privind copilul lor. În ceea ce priveşte Curtea, atunci când aceasta a fost sesizată de către un tată căsătorit care se plângea de faptul că legislaţia italiană care depenaliza avortul nu-i permitea, ca tată al copilului încă nenăscut, să intervină în decizia de a avorta a soţiei[33], aceasta a adoptat aceeaşi abordare ca şi fosta Comisie, afirmând că dreptul femeii prevalează asupra dreptului bărbatului, dat fiind faptul că în speţă ar fi fost vorba de protejarea sănătăţii femeii.

Dacă recunoaşterea egalităţii în drepturi a părinţilor embrionului in vitro este lăudabilă, nu putem afirma acelaşi lucru despre subordonarea sorţii embrionului alegerii părinţilor. Dacă părinţii sunt stăpânii „proiectului parental”, adică al „dreptului la respectul pentru decizia de a deveni sau nu părinte”[34], care ţine de dreptul pentru respectul vieţii private, aceştia nu pot decide asupra vieţii unei fiinţe umane. În caz de abandon al acestui „proiect”, care de fapt nu mai poate fi numit astfel căci fiinţa umană există deja, această dorinţă nu mai ţine de dreptul la respectul pentru viaţa privată. Natura şi finalitatea unei fiinţe umane, umanitatea sa nu depind de voinţa şi dorinţa unei alte fiinţe umane. Abandonul acestui ”proiect” nu permite părinţilor să schimbe finalitatea embrionului conceput şi nici nu justifică folosirea acestuia pentru cercetarea care îl distruge. Din moment ce „proiectul parental” nu mai există, interesul propriu al cuplului faţă de soarta ulterioară a embrionului este diminuată.ț

B. Embrionul uman nu este un „bun” în sensul Convenţiei (articolul 1 din Protocolul n° 1 la Convenţie)

Reclamanta considera că dreptul ei de proprietate asupra celor cinci embrioni a fost încălcat, dat fiind faptul că ea nu mai putea să-i doneze şi era obligată să îi păstreze congelaţi până la decesul acestora. Ea socotea că embrionii nu ar trebui consideraţi ca indivizi şi că din punct de vedere juridic aceştia sunt „bunuri”.

Curtea admite că rspunsul la întrebarea de a şti dacă embrionul uman in vitro este un „bun” depinde de statutul său juridic (§ 214). Totuşi, aceasta refuză să se pronunţe asupra acestui aspect, afirmând că „nu este necesar să ne aplecăm aici asupra chestiunii, delicate şi controversate, a începutului vieţii umane, articolul 2 din Convenţie nefiind în cauză în speţă” (§ 215).

A nu tranşa această chestiune este în sine o alegere, aceea de a se plasa de partea viziunii utilitariste a embrionului. Acest refuz al Curţii este de neînțeles, cu atât mai mult cu cât ordinea juridică italiană consideră în mod expres embrionul uman ca „subiect” şi îl respectă cel puţin „ca pe o persoană”. Astfel, Curtea nu avea decât să enunţe, împreună cu Guvernul italian, că embrionul este cel puţin „ca o persoană”, şi de aceea acesta este exclus din categoria de „bunuri”. Din păcate, aceasta a preferat să rezolve problema indicând că „ţinând cont de dimensiunea economică şi patrimonială a acestui articol, embrionii nu pot fi reduşi la „bunuri” în sensul acestei dispoziţii” (§ 215). Ori, nu „dimensiunea economică şi patrimonială” plasează embrionul uman în categoria de „bunuri” sau „persoane”, ci umanitatea acestuia şi însăşi existenţa acestuia. De altfel, deşi în stadiu embrionar, vânzarea de embrioni umani se practică cel puțin din 2007, preţul acestuia ridicându-se la 7/500 € embrionul[35]. Dacă această practică se extinde, cu motivarea Curţii riscăm să o vedem afirmând la un moment dat că embrionul uman este un „bun” în sensul Convenţiei.

Ori, dreptul de proprietate este un drept natural, care rezultă din natura însăşi a omului. Acesta asigură omului resursele necesare nevoilor vieţii umane, demnitatea sa, securitatea sa şi bunăstarea sa. Dreptul de proprietate este capacitatea de gestiune sau de administrare pe care omul o exercită asupra tuturor resurselor materiale, dispunând de ele în funcţie de nevoile sale. Proprietatea este astfel puterea omului asupra lucrurilor. Aparținându-i, acesta are puterea de a dispune de ele. Astfel, proprietatea nu poate avea ca obiect decât lucrurile existente în comerţ. Finalitatea proprietatii este acea de a satisface nevoile oamenilor. O ființă umană nu poate pretinde o putere de folosinţă asupra unei alte fiinţe umane. Fiinţa umană nu poate fi considerată nici ca având o valoare patrimonială, nici ca o posesie. Embrionii congelaţi (ca orice copil) nu pot face obiectul vreunui drept de proprietate al părinţilor lor sau al vreunui drept de a dispune de aceştia după voia acestora[36]. Părinţii sunt îngrijitorii, ocrotitorii copiilor lor. Aceștia sunt responsabili de copiii lor. Dacă în anumite situaţii aceştia îi pot abandona, în niciun caz aceştia nu pot avea un drept de a-i dona în vederea cercetării medicale care implică distrugerea lor.


[1] „aceşti embrioni (…) sunt astfel o parte constitutivă a acesteia şi a identităţii sale” (§ 158).
[2] Aude Mirkovic, Statut de l’embryon, la question interdite!, § 17.
[3] Jérôme Lejeune, genetician, se adresa la 23 aprilie 1981 Comisiei Senatului SUA astfel: „dacă un student, privind la microscop prima celulă a fetusului, ar fi incapabil să recunoască numărul, forma şi aspectul benzilor de cromozomi, dacă acesta nu ar putea afirma cu certitudine dacă această celulă provine de la o fiinţă maimuţă sau de la o fiinţă umană, ar pica examenul, căci a accepta că din momentul fecundării a luat fiinţă o nouă ființă umană nu este o chestiune de gust sau de opinie. Natura umană a fiinţei umane, din momentul concepţiei sale şi până la bătrâneţe, nu este o ipoteză metafizică, ci o evidenţă experimentală”.
[4] § 5 al Recomandării Adunării parlamentare a Consiliului Europei n° 1046 (1986) din 24 septembrie 1986 referitoare la utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în scopuri de diagnostic, terapeutice, științifice, industriale și comerciale; Recomandarea Adunării parlamentare a Consiliului Europei n° 1100 (1989) din 2 februarie 1989 referitoare la utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în cercetarea ştiinţifică, „considerând că embrionul uman, deşi se dezvoltă în faze succesive indicate prin diferite denominaţii (zigot, morulă, blastulă, embrion preimplantatoriu sau preembrion, embrion, fetus), manifestă şi o diferenţiere progresivă a organismului său şi îşi menţine identitatea sa biologică și genetică în mod continuu”.
[5] Bruggemann şi Scheuten c. Germania, no 6959/75, Raportul fostei Comisii din 12 iulie 1977, p. 138, §§ 59, 60 şi 61 şi Boso c. Italia, no 50490/99, decizia din 5 septembrie 2002.
[6] Evans c. Marea Britanie, no 6339/05, hotărârea din 10 aprilie 2007 § 71 şi Dickson c. Marea Britanie, n° 44362/04, hotărârea din 4 decembrie 2007, § 66.
[7] Aude Mirkovic, Statut de l’embryon, la question interdite!, § 16.
[8] Bertrand Matthieu, profesor la Universitatea Paris I Panthéon Sorbona.
[9] Bertrand Matthieu, profesor la Universitatea Paris I Panthéon Sorbona.
[10] Articolul 2 din Protocolul aditional la Convenția privitoare la drepturile omului şi la biomedicină referitor la cercetarea biomedicală din 2005, câmpul de aplicare: „Prezentul Protocol se aplică ansamblului de activităţi de cercetare în domeniul sănătăţii implicând o intervenţie asupra fiinţei umane; Protocolul nu se aplică în cazul cercetării pe embrioni in vitro.Acesta se aplică în cazul cercetării pe fetuşii si embrionii in vivo”.
[11] Raportul explicativ al Protocolului adițional la Convenția de la Oviedo.
„19. Totuşi, cercetarea pe embrionii in vitro este exclusă, acest tip de cercetare fiind tratată la articolul 18 din Convenţie. CAHBI (Comitetul ad-hoc de experţi despre progresul ştiinţelor biomedicale) a decis, la a 15 reuniune (24-27 martie 1992, de la Madrid), să excludă embrionul din proiectul de Protocol referitor la cercetarea medicală. Se prevăzuse ca acest tip de cercetare sa facă obiectul unui alt Protocol referitor la protecţia embrionului și fetuşilor umani”.
[12] Articolul 1 din Convenția de la Oviedo: „Părţile la această convenţie protejează demnitatea şi identitatea fiinţei umane şi garantează oricărei persoane, fără discriminare, respectul integrităţii sale şi al celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale fată de aplicaţiile biologiei şi medicinei. Fiecare parte va adopta în legislaţia sa internă măsurile necesare pentru a da efect dispoziţiilor prezentei convenţii”.
[13] Raportul explicativ al Convenției de la Oviedo: „18. (…) În cazul în care nu există unanimitate în rândul statelor membre ale Consiliului Europei asupra definirii acestor termeni, s-a decis să se permită dreptului intern să aducă precizări pertinente referitoare la efectele aplicării prezentei convenţii”; „19Convenţia foloseşte, de asemenea, termenul de ”fiinţă umană”, afirmând necesitatea de a proteja demnitatea şi identitatea fiinţei umane. S-a constatat existenţa unui principiu general acceptat conform căruia demnitatea umană şi identitatea speciei umane trebuie să fie respectate de la începutul vieţii”.
[14] § 10 din Recomandarea Adunării parlamentare a Consiliului Europei n° 1046 (1986) din 24 septembrie 1986 referitoare la utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în scopuri de diagnostic, terapeutice, științifice, industriale şi comerciale.
[15] A se vedea şi § 14 A. iii. din Recomandarea Adunării parlamentare a Consiliului Europei n° 1046 (1986) din 24 septembrie 1986 referitoare la utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în scopuri de diagnostic, terapeutice.
[16] Articolul 18 § 1 din Convenţia de la Oviedo: „Dacă cercetarea asupra embrionului in vitro este permisă de lege, ea va trebui să asigure o protecţie adecvată embrionului”.
[17] Recomandarea Adunării parlamentare a Consiliului Europei n° 1046 (1986) din 24 septembrie 1986 referitoare la utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în scopuri de diagnostic, terapeutice, științifice, industriale şi comerciale: „14. Recomandă Comitetului de Miniştri:
1. să invite guvernele statelor membre:
iii. să interzică orice creare de embrioni umani prin fecundare in vitro în scopul cercetării acestora în timpul vieţii acestora sau după decesul”.
[18] A se vedea şi § 4 din Recomandarea Adunării parlamentare a Consiliului Europei n° 1100 (1989) din 2 februarie 1989 referitoare la utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în cercetarea ştiinţifică: „4. (…) cercetarea in vitro asupra embrionilor viabili nu trebuie autorizată decât în cazul cercetării având drept scop diagnosticul sau efectuate în scopuri preventive şi terapeutice”.
[19] Articolul 18 § 1 din Convenţia de la Oviedo.
[20] A se vedea § 14 A. iv din Recomandarea Adunării parlamentare a Consiliului Europei n° 1046 (1986) din 24 septembrie 1986 referitoare la utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în scopuri de diagnostic, terapeutice, științifice, industriale și comerciale: „14. A. să invite guvernele statelor membre:
1. să interzică tot ceea ce am putea defini drept manipulări sau devieri nedorite ale acestor tehnici, prin altele:
– cercetarea asupra embrionilor umani viabili;
– experimentarea asupra embrionilor vii, viabili sau nu”.
[21] Principiul 17 § 1 din Raportul referitor la procrearea umană artificială – Principii enunţate în raportul Comitetului ad-hoc de experţi despre progresul ştiinţelor biomedicale (CAHBI), publicat în 1989.
[22] Principiul 11 din Raportul referitor la procrearea umană artificială – Principii enunţate în raportul Comitetului ad-hoc de experţi despre progresul ştiinţelor biomedicale (CAHBI), publicat în 1989.
[23] § 23 din Recomandarea Adunării parlamentare a Consiliului Europei n° 1100 (1989) din 2 februarie 1989 referitoare la utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în cercetarea ştiintifică.
[24] Directiva UE 98/44/EC referitoare la protecţia legală a invenţiilor biotehnologice.
[25] Afirmaţie contradictorie, ţinând cont că ea a statuat că embrionul este o parte constitutivă a reclamantei şi al identităţii biologice a acesteia!
[26] Acesta explică că posibilitatea statului de a acorda o protecţie mai mare vieţii umane nu se traduce printr-o marjă largă de apreciere a statului. Altfel, acesta din urmă, în virtutea acestei puteri, ar putea foarte ușor să acorde o protecţie mai redusă embrionului.
[27] „Un control atent al marjei restranse de apreciere a statului și o intervenţie potenţial preventivă a Curţii noastre este astăzi o necesitate absolută, tocmai pentru că acest domeniu poate evolua într-un mod foarte periculos pentru umanitate, cum am văzut-o în trecut. Altfel, Curtea ar abandona sarcina ei cea mai fundamentală, aceea de a proteja fiinţele umane împotriva oricărei forme de instrumentalizare” (§ 26 in fine opinie).
[28] X c. Marea Britanie, no 8416/79, decizia Comisiei din 13 mai 1980, Décisions et rapports (DR) 19, p. 244.
[29] H. c. Norvegia, no 17004/90, decizia Comisiei din 19 mai 1992, DR 73, p. 155.
[30] X c. Marea Britanie, no 8416/79, decizia Comisiei din 13 mai 1980, Décisions et rapports (DR) 19.
[31] H. c. Norvegia, no 17004/90, decizia Comisiei din 19 mai 1992, DR 73, p. 184.
[32] H. c. Norvegia, no 17004/90, decizia Comisiei din 19 mai 1992, DR 73, p. 184.
[33] Boso c. Italia, no 50490/99, decizia din 5 septembrie 2002.
[34] Evans c. Marea Britanie, no 6339/05, hotărârea din 10 aprilie 2007 § 71 şi Dickson c. Marea Britanie, n° 44362/04, hotărârea din 4 decembrie 2007, § 66.
[35] http://www.irishexaminer.com/world/fertility-clinic-sells-leftover-embryos-228226.html
[36] Recomandarea n° 874 (1979) a Adunării parlamentare a Consiliului Europei din 4 octombrie 1979 referitoare la o Cartă europeană a drepturilor copilului stipulează: „I a. Copiii nu trebuie să mai fie consideraţi ca o proprietate a părinţilor lor, ci recunoscuţi ca indivizi cu drepturi şi nevoi proprii”.


Andreea Popescu
fost jurist la CEDO

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate