« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Dreptul creditorului garantat de a participa la orice distribuire de sume realizată înainte de vânzarea garanţiei sale: art. 159 alin. (3) din Legea nr. 85/2014
16.03.2015 | Adrian Ștefan CLOPOTARI, Andra BUŢIU

JURIDICE - In Law We Trust

Rezumat
Prin intermediul prezentului articol, ne propunem să elucidăm modalitatea de distribuire a sumelor obţinute din valorificarea unui bun grevat sau liber de sarcini, în contextul prevederilor art. 159 alin. (3) din Legea nr. 85/2014. Dreptul conferit de această reglementare creditorului garantat, respectiv de a participa la orice distribuire de sume realizate înainte de valorificarea bunului grevat în favoarea sa, poate crea confuzii, în contextul în care:
a) se valorifică un bun negrevat de sarcini;
b) se valorifică un bun grevat în favoarea unui singur creditor, iar în categoria creditorilor garantaţi sunt înscrişi mai mulţi.
Au creditorii garantaţi dreptul la distribuiri de sume cu prioritate, din valorificarea oricărui bun, chiar dacă nu deţin o cauză de preferinţă asupra lui?
Vom trata această dilemă în cele ce urmează prin expunerea de argumente pro şi contra, concluzia extrasă în urma analizei concretizându-se într-o propunere de lege ferenda.

1. Problemă

Art. 159 alin. (3) din Legea nr. 85/2014[1] preia în integralitate dispoziţiile art. 121 alin. (3) din Legea nr. 85/2006[2], singura modificare fiind la nivel de numire a titularului dreptului: creditor beneficiar al unei cauze de preferinţă, în loc de creditor garantat.

Deşi Legea nouă ar trebui să reprezinte o îmbunătăţire considerabilă faţă de reglementarea veche, în Expunerea de motive[3] făcându-se vorbire despre nevoia de a înlătura atât „dificultăţile în aplicare”, cât şi „interpretarea neunitară”, în anumite cazuri acest deziderat a rămas la stadiul de intenţie.

Acesta este şi cazul art. 159 alin. (3), care, aparent, consfinţeşte un drept de super-prioritate în favoarea creditorilor garantaţi: dreptul acestora de a participa, prioritar, la orice distribuire de fonduri care se efectuează în procedură. Astfel, indiferent dacă creditorul garantat are un drept de preferinţă asupra bunurilor sau drepturilor care au fost lichidate, acesta ar fi îndreptăţit să participe la distribuire. Sub aspect juridic, dreptul conferit pare a fi năucitor, fiind o adevărată excepţie de la principiul relativităţii contractului, creditorul garantat având un drept de preferinţă şi pentru bunurile grevate de sarcini în favoarea altor creditori. Mai apoi, simplul statut de creditor „garantat” îi conferă creditorului drept de preferinţă asupra întregului gaj general. Astfel, distincţia legiuitorului între distribuirea fondurilor obţinute din surse grevate sau nu de sarcini, respectiv art. 159 şi 161 din Legea nr. 85/2014[4], ar fi una exclusiv teoretică, întrucât creditorul garantat ar avea întâietate la orice distribuire.

Problema nu prezintă doar importanţă doctrinară, atât jurisprudenţa[5], cât şi practica oscilând asupra interpretării intenţiei legiuitorului privind introducerea alin. (3) de la art. 159 din Legea nr. 85/2014 sau de la art. 121 din Legea nr. 85/2006.

În cele ce urmează vom expune argumente pro şi contra în favoarea unei super-priorităţi a creditorilor garantaţi, la orice distribuire efectuată în procedura insolvenţei.

2. Argumente în favoarea unei super-priorităţi a garantaţilor la orice distribuire

2.1. Textul ad litteram. Cel mai important argument în favoarea tezei super-priorităţii creditorului garantat este dat tocmai de formularea art. 159 alin. (3), care spune că acesta are dreptul să participe la „orice distribuire” de fonduri, înaintea vânzării bunului grevat în favoarea sa. Aceasta este interpretarea literală a textului, care conferă practic creditorului garantat drepturi de preferinţă asupra tuturor activelor debitorului.

Această concluzie este dublată şi de prevederile art. 162 din Legea nr. 85/2014[6], care arată că „sumele de distribuit între creditori în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă, prin tabelul definitiv consolidat”.

Pentru a înţelege expresia „rang de prioritate”, vom lectura prevederile art. 5 pct. 67 din Legea nr. 85/2014, care definesc tabelul definitiv, indicând la final că „în acest tabel se arată suma solicitată, suma admisă şi rangul de prioritate al creanţei, potrivit prevederilor art. 159 şi 161”. Or, prevederile art. 159 şi 161 nu fac decât să enumere ierarhia creanţelor în caz de distribuire. Textul art. 159 nu face nicio distincţie între rangul garanţiilor, ci împarte creanţele garantate strict în funcţie de momentul naşterii. Aşadar, dacă am avea 3 creditori garantaţi cu bunuri diferite, înscrierea acestora se va face cu acelaşi rang de prioritate, respectiv potrivit prevederilor art. 159 din Legea nr. 85/2014. Aparent, distribuirea lichidităţilor nu ţine cont de obiectul garanţiei. Această concluzie întăreşte argumentaţia conform căreia un creditor garantat în procedura insolvenţei are dreptul să participe proporţional la distribuiri, în concurs cu ceilalţi creditori garantaţi, chiar dacă fondurile nu au fost obţinute din lichidarea activului grevat în favoarea sa.

2.2. Suportarea proporţională a remuneraţiilor de către toţi creditorii. Dincolo de ineditul acestui drept, cauza reglementării ar putea să fie regăsită chiar la alin. (1) pct. 1 de la art. 159[7]. Bunăoară, textul arată că remuneraţiile practicianului în insolvenţă şi a persoanelor angajate de acesta se vor suporta pro rata, în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului, aşadar nu doar în raport de bunul înstrăinat grevat de un drept de preferinţă. Prin urmare, aceste cheltuieli vor fi suportate proporţional de creditori.

Reglementarea constituie un real progres faţă de cea omoloagă de la art. 121 din Legea nr. 85/2006, care legifera o inechitate: spre exemplu, dacă existau două bunuri grevate de garanţii în favoarea a doi creditori, dacă un bun era vândut după trecerea a 12 luni de la deschiderea procedurii, din preţul obţinut, practicianul în insolvenţă avea dreptul să impute toate remuneraţiile scadente la acea dată, adică pe toate cele 12 luni. Mai apoi, dacă al doilea bun era vândut după 13 luni de la deschiderea procedurii, asupra acestuia nu mai erau imputate decât cele rămase neachitate, aşadar pe o lună.

După cum se poate observa, vânzarea primului bun grevat de un drept de preferinţă reprezenta un adevărat ghinion pentru creditorul garantat, acesta fiind obligat să suporte toate remuneraţiile scadente. Practica judiciară pe Legea nr. 85/2006 a statuat în acelaşi sens[8], ignorând o cerinţă minimă de echitate, în dauna unei aplicări mot à mot a textului.

Art. 122 din Legea nr. 85/2006 încerca să minimalizeze această inechitate prin temporizarea întocmirii rapoartelor asupra fondurilor şi a planurilor de distribuire, la fiecare 3 luni. Astfel se încuraja o împărţire între creditori a cheltuielilor născute în acest interval. Cu toate acestea, deşi intenţia legiuitorului era lăudabilă, pe de o parte, ea era lipsită de eficienţă practică, întrucât nu ţinea cont de contextul economic: bunurile se vând cu dificultate chiar şi în procedura insolvenţei, aşadar termenul de 3 luni este prea scurt pentru a se obţine o regularizare reală a cheltuielilor.

Prin urmare, aşa cum creditorii suportă remuneraţiile practicianului în insolvenţă şi ale persoanelor angajate de acesta, proporţional, tot aşa creditorii garantaţi vin proporţional la distribuire în baza art. 159 alin. (3).

Argumentele expuse la pct. 3.1 şi 3.2 sunt singurele în măsură să susţină teza super-priorităţii creanţelor garantate în procedura insolvenţei. Totuşi, partizanii acestei teze se confruntă cu câteva probleme teoretice şi practice.

3. Critica tezei super-priorităţii garantaţilor la orice distribuire

3.1. Legea nr. 85/2014 nu conţine prevederi derogatorii de la dreptul comun, în ceea ce priveşte beneficiile creditorilor garantaţi. Legea nr. 85/2014 le reiterează.

Art. 2327 din Codul Civil enumeră cauzele de preferinţă ca fiind privilegiile, ipotecile şi gajul. Dreptul comun în materie este dat de dispoziţiile art. 23232499 Cod Civil. Legea nr. 85/2014 defineşte, la art. 5 pct. 15, creanţele care beneficiază de o cauză de preferinţă ca fiind „acele creanţe care sunt însoţite de un privilegiu şi/sau de un drept de ipotecă şi/sau de drepturi asimilate ipotecii, potrivit art. 2347 din Codul civil[9], şi/sau de un drept de gaj asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terţ garant faţă de persoanele beneficiare ale cauzelor de preferinţă. În cazul în care debitorul este terţ garant, creditorul care beneficiază de o cauză de preferinţă va exercita drepturile corelative numai în ceea ce priveşte bunul sau dreptul respectiv. Aceste cauze de preferinţă au înţelesul dat lor de Codul civil, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”[10].

După cum se poate observa, însăşi Legea nr. 85/2014 face trimitere directă la Codul Civil, arătând expres că preia reglementarea cauzelor de preferinţă din dreptul comun. Prin urmare, ar fi ilogic să se accepte teza precedentă, conform căreia, deşi Legea insolvenţei preia expres instituţia cauzelor de preferinţă din dreptul comun, conferă efecte diferite creditorilor garantaţi.

Sub acest aspect, consecinţele instituirii unei cauze de preferinţă sunt identice cu cele reglementate de Codul Civil. Art. 159 din Legea nr. 85/2014 nu face decât să reia reglementarea unuia dintre cele două atribute clasice ale unui creditor garantat: dreptul de preferinţă[11]. Acesta, prin definiţie, atestă prioritatea creditorului garantat faţă de ceilalţi creditori la distribuirea preţului încasat ca urmare a valorificării obiectului garanţiei. Astfel, art. 2335 din Codul Civil („creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost înscrise mai înainte”), art. 2345 alin. (2) („creditorul ipotecar are dreptul de a-şi satisface creanţa, în condiţiile legii, înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior”) şi art. 2487 din Codul Civil („creditorul gajist are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia însărcinat cu administrarea simplă. Dispoziţiile art. 795799 se aplică în mod corespunzător”), consfinţesc un drept de preferinţă care este recunoscut sau chiar reiterat de procedura insolvenţei. În acest context, nici alin. (3) al art. 159 nu face notă discordantă faţă de restul reglementării.

3.2. Art. 159 alin. (3) nu limitează beneficiile instituirii unei cauze de preferinţă.

Raliind la argumentele expuse la pct. 2 din prezentul articol (interpretarea ad litteram), ajungem la concluzia că art. 159 alin. (3) lipseşte de conţinut dreptul de preferinţă al creditorului garantat, întrucât, la distribuirea preţului obţinut din valorificarea bunului, acesta îşi vede diminuat dreptul la recuperarea prioritară a creanţei, prin suportarea concursului celorlalţi creditori garantaţi.

În consecinţă, s-ar putea formula întrebarea dacă aceşti din urmă creditori ar căpăta o cauză de preferinţă faţă de debitor, prin convenţie sau efectul legii? Excludem prima opţiune, întrucât aceşti creditori sunt terţi faţă de acordurile încheiate între debitor cu ceilalţi creditori; o susţinere contrară ar echivala cu încălcarea principiului relativităţii contractelor. Prin urmare, rămâne deschisă discuţiei ipoteza în care alin. (3) ar reprezenta însăşi legea prin care creditorii cu cauze de preferinţă asupra unor bunuri ar obţine drepturi de preferinţă asupra tuturor celorlalte bunuri (cu sarcini sau fără).

Contrar acestei teze, vine încă de la debutul reglementării Legii nr. 85/2014 principiul instituit la art. 4 pct. 6 – „recunoaşterea drepturilor existente ale creditorilor şi respectarea ordinii de prioritate a creanţelor, având la bază un set de reguli clar determinate şi uniform aplicabile”. Prin urmare, regula este că procedura insolvenţei recunoaşte drepturile deja dobândite de creditorii garantaţi şi nu interferează în exercitarea lor. Astfel, un creditor garantat nu şi-ar putea vedea restrâns[12] dreptul de preferinţă în caz de valorificare a obiectului garanţiei sub imperiul Legii nr. 85/2014.

Această concluzie este întărită de prevederile Legii nr. 85/2014 în reglementarea unor cazuri particulare:

a) Art. 78 alin. (1) arată că „creditorul titular al unei creanţe ce beneficiază de o cauză de preferinţă poate solicita judecătorului-sindic (…) ridicarea suspendării prevăzute la art. 75 alin. (1) cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 154-158 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 1, a bunului asupra căruia poartă cauza de preferinţă (…)”. Nota bene că acest drept este conferit creditorului doar cu privire la bunul asupra căruia poartă cauza sa de preferinţă. Or, dacă am admite teza super-priorităţii de la alin. (3) al art. 159, am concluziona că un creditor garantat ar avea dreptul să ceară ridicarea supendării cu privire la orice bun al debitoarei.

b) Art. 87 alin. (3) lit. b) arată că „în cazul propunerilor de înstrăinare a bunurilor din averea debitorului grevate de cauze de preferinţă, creditorul titular are următoarele drepturi (…) dreptul de a beneficia de distribuiri de sume în condiţiile art. 159 alin. (1) pct. 3 şi art. 161 pct. 1, în condiţiile în care nu poate beneficia de o protecţie corespunzătoare a creanţei, beneficiind de o cauză de preferinţă, conform prevederilor art. 78”. Textul nu face nicio referire la alin. (3) al art. 159.

c) Art. 131 alin. (2) lit a) arată că „pentru a putea fi încheiat contractul de vânzare cu promitentul-cumpărător (…), în prealabil, administratorul judiciar va asigura respectarea următoarelor drepturi pentru creditorii deţinători ai unor creanţe ce beneficiază de cauze de preferinţă asupra bunurilor ce urmează a se înstrăina (…) dreptul de a beneficia cu prioritate de orice sume încasate în averea debitoarei în baza contractelor de vânzare încheiate în condiţiile alin. (1), potrivit prevederilor art. 159 (…)”. Existenţa unei priorităţi face imposibilă coexistenţa unui concurs. Altfel spus, art. 131 alin. (2) lit. a) acordă prioritate la distribuire doar creditorului garantat cu bunul ce urmează a se înstrăina, nu tuturor creditorilor garantaţi, astfel cum sugerează art. 159 alin. (3).

d) Art. 153 alin. 5) lit. f) arată că „sumele de bani obţinute după vânzarea unor bunuri asupra cărora poartă cauze de preferinţă, potrivit prevederilor Codului civil, vor fi distribuite, obligatoriu, creditorilor titulari ai acelor cauze de preferinţă, cu respectarea dispoziţiilor art. 159 alin. (1) şi (2)”. Din nou, textul nu face nicio trimitere la alin. (3) al art. 159.

e) Reglementarea respectării rangului creditorilor garantaţi de către Legea nr. 85/2014 impune, astfel, o prioritizare a creanţelor cu cauze de preferinţă în cuprinsul art. 4 pct. 4[13] şi 9[14], art. 71 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. a) şi b)[15], art. 110 alin. (2)[16], art. 139 alin. (2) lit. d)[17].

3.3. Art. 159 alin. (3) nu creează ipoteci legale în favoarea tuturor creditorilor garantaţi cu privire la toate bunurile debitoarei.

Când legiuitorul a dorit ca Legea nr. 85/2014 să fie creatoare de cauze de preferinţă, a făcut precizare expresă. Amintim astfel dispoziţiile art. 105 alin. (3) şi (4) unde se arată că „(…) dacă proprietatea bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing se transferă debitorului, finanţatorul va dobândi o ipotecă legală asupra acelor bunuri (…) şi că (…) pentru ratele anterioare înscrise în tabel, finanţatorul va dobândi concomitent o ipotecă legală asupra bunului respectiv, având rang egal cu cel al operaţiunii de leasing iniţiale (…)”, precum şi prevederile art. 123 alin. (11) unde se reglementează un „caz în care finanţatorul dobândeşte o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal cu cel al operaţiunii de leasing (…)”. În consecinţă, ar fi puţin probabil ca legiuitorul să fi intenţionat să reglementeze un caz de constituire tacită de cauză de preferinţă prin alin. (3) al art. 159.

3.4. Art. 159 alin. (3) nu răstoarnă ordinea de distribuire prevăzută la art. 161 şi 163.

Mai apoi, interpretarea alin. (3) al art. 159 în sensul conferirii unei super-priorităţi creditorilor garantaţi la orice distribuire ar determina lipsirea de eficienţă a dispoziţiilor art. 161. Legea nr. 85/2014 prevede o regulă şi o excepţie referitoare la ordinea de distribuire a sumelor obţinute din valorificarea bunurilor. Regula este dată de art. 161, iar excepţia de art. 159, criteriul de delimitare fiind sursa fondurilor încasate în procedură (din valorificare de bunuri libere de sarcini sau afectate unor cauze de preferinţă). Cu toate acestea, dacă aplicăm teza super-priorităţii, dacă un creditor cu o cauză de preferinţă ar participa la distribuiri cu prioritate în orice situaţie (aşadar, la vânzarea oricărui bun, grevat sau liber de sarcini), legiuitorul ar fi trebuit să-i confere o poziţie superioară în cadrul ierarhiei indicate la art. 161. Astfel, nu s-ar mai justifica instituirea unui regim special şi distinct de distribuire în cazul sumelor obţinute din valorificarea bunurilor garantate, legiuitorul putând să plaseze aceste distribuiri printre primele poziţii de la art. 161.

Pe de altă parte, şi regula impusă de art. 163 („titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii prevăzute la art. 161”) ar fi escaladată, în condiţiile în care creditorul garantat potrivit art. 159 ar avea dreptul să pretindă propria plată cu întâietate.

3.5. Art. 159 alin. (3) nu creează un concurs între creditorii garantaţi.

Deşi creditorii beneficiari ai unor cauze de preferinţă asupra bunurilor din patrimoniul debitoarei sunt înscrişi, potrivit Legii nr. 85/2014, în aceeaşi categorie (categoria creditorilor garantaţi), aceştia nu vin în concurs la momentul distribuirii sumelor obţinute din valorificarea bunului grevat doar în favoarea unuia dintre ei.

Caracterul garantat al unui creditor se raportează strict la bunul grevat în favoarea sa. Faţă de celelalte bunuri garantate din patrimoniul debitoarei, acesta deţine calitatea de creditor chirografar.

Concursul nu poate opera decât pentru partea chirografară a creanţelor garantate, astfel cum prevede expres alin. (2) al art. 159 („în cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor bunuri ar fi insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor creanţe, creditorii vor avea, pentru diferenţă, creanţe chirografare sau bugetare, după caz, care vor veni în concurs cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit naturii lor, prevăzute la art. 161, şi vor fi supuse dispoziţiilor art. 80”). Prin urmare, legea prevede expres că doar pentru diferenţa neacoperită din vânzarea garanţiei sale creditorul va intra în concurs cu ceilalţi creditori.

Prevederile art. 162 (principiul proporţionalităţii distribuirilor în cadrul aceleiaşi grupe) se aplică, de asemenea, doar în cazul categoriilor concursuale de creditori (cei care nu şi-au asigurat suplimentar creanţa), fapt ce rezultă inclusiv din poziţia în care legiuitorul a înţeles să plaseze această regulă (imediat după art. 161 – care evidenţiază regula generală de distribuire).

3.6. Interpretarea art. 159 alin. (3) în sensul conferirii unui drept de preferinţă tuturor creditorilor garantaţi cu privire la toate bunurile ar putea crea prejudicii ireparabile.

Gândind practic, observăm că garanţia unui creditor produce efecte concrete doar la momentul valorificării bunului, când se cunoaşte cu exactitate valoarea creanţei care a fost într-adevăr garantată (cuantumul preţului), respectiv întinderea părţii chirografare, în accepţiunea art. 103 din Legea nr. 85/2014[18]. În fond, orice creditor beneficiar al unei cauze de preferinţă este un creditor garantat sub condiţie suspensivă până la momentul valorificării bunului[19]. O creanţă este catalogată ca fiind garantată, în baza unei opinii[20], cu privire la valoarea bunului adus în garanţie. Doar la valorificarea bunului se va împlini condiţia, iar opinia va fi înlocuită cu o certitudine: bunul a fost înstrăinat la o valoare clar determinată. Prin urmare, doar la acest moment se va putea concluziona dacă creditorul iniţial prezumat ca fiind garantat a fost într-adevăr garantat, precum şi în ce măsură.

Îndestularea cu prioritate şi prematură a unui creditor prezumat ca fiind beneficiar al unei cauze de preferinţă, înainte de valorificarea propriei garanţii, din sumele obţinute din valorificarea bunurilor grevate în favoarea altor creditori, se prezintă ca injustă în ipoteza în care bunul propriu nu ar fi niciodată valorificat[21] şi creanţa acestuia ar fi recalificată ca fiind integral chirografară. Astfel, deşi acesta în mod real ar deţine o creanţă cu ordinea de preferinţă instituită de art. 161, ar participa la distribuiri înaintea tuturor celorlalţi creditori prin aplicarea art. 159 alin. (3).

4. Interpretarea corectă a art. 159 alin. (3). Soluţii pentru o aplicare corectă

În contextul în care nu acceptăm teza de la pct. 2 şi admitem că argumentele de la pct. 3 ridică probleme reale, ce drepturi suplimentare reglementează alin. (3) creditorilor garantaţi?

Un răspuns franc ar fi: niciunul.

Alin. (3) al art. 159 nu reglementează niciun drept în plus creditorilor garantaţi, nici nu le modifică drepturile deja dobândite. Cel mult, textul vine să reitereze un drept deja existent al creditorilor beneficiari ai unui drept de preferinţă, pe cât de banal, pe atât de omis din raţionamentele juridice: dreptul la gajul general al creditorilor. Altfel spus, creditorul garantat este mai întâi de toate un creditor chirografar[22], care beneficiază de toate drepturile[23] care s-ar cuveni în mod natural acestuia din urmă, plus un drept de preferinţă.

Dacă dreptul de creanţă ar fi asemuit unei arme de asalt, aflate la îndemâna oricărui creditor îndreptăţit să pretindă ceva de la debitor, atunci creditorii cu cauze de preferinţă ar avea lunete de diferite complexităţi instalate pe arme. Lunetele i-ar ajuta să-şi utilizeze mai eficient armele decât creditorii chirografari, care nu ar beneficia de acest instrument optic la ţintirea bunurilor debitorului. Gradele diferite de complexitate ale lunetelor ar determina rangul între creditorii garantaţi.

Privind acest exemplu, observăm că luneta face diferenţa între creditorii garantaţi şi cei chirografari, iar nu arma. Arma reprezintă însuşi dreptul de creanţă. Prin urmare, creditorii garantaţi au cel puţin aceleaşi drepturi ca şi creditorii chirografari: dreptul la armă. Denumirea clasică a creditorilor şi împărţirea lor în chirografari şi garantaţi este în măsură să producă anumite confuzii[24], cititorul fiind tentat să creadă că fiecare categorie are drepturi distincte, care nu se suprapun.

Inspirat numit în doctrină „plasă de siguranţă”[25], gajul general este reglementat de art. 2324 din Codul Civil ca fiind garanţia comună a creditorilor, alin. (1) stipulând că „cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi”. Textul nu face distincţie între creditori chirografari şi garantaţi, el indicând că se aplică oricărui creditor. Restructurarea materiei garanţiilor s-a realizat în Codul civil plecând de la principiul egalităţii creditorilor şi excepţia de la acesta, dată de cauzele de preferinţă.

Aşa cum s-a indicat[26], chiar dacă în sens strict, categoria garanţiilor cuprinde numai mijloacele speciale care asigură executarea obligaţiilor, o abordare mai cuprinzătoare a noţiunii de garanţie implică includerea în sfera ei şi a mijloacelor generale ce asigură realizarea drepturilor de creanţă. Aşadar, creditorii chirografari sunt în fapt garantaţi[27] cu gajul general, iar creditorii cu cauze de preferinţă sunt garantaţi atât cu gajul general, cât şi cu garanţii speciale. La momentul naşterii oricărei creanţe (chirografare sau garantate), întreg patrimoniul debitorului este afectat în vederea stingerii creanţei (executării obligaţiei).

Prin urmare, care a fost intenţia legiuitorului odată cu introducerea alin. (3) de la art. 159? Cel mai probabil, s-a dorit să se sublinieze că creditorul garantat are dreptul de a se îndestula şi din gajul general, independent de existenţa unui garanţii suplimentare. Considerăm că legiuitorul a urmărit să evite o interpretare eronată a consecinţei împărţirii creditorilor pe categorii separate de creanţe (garantaţi, salariaţi, bugetari, chirografari), care ar putea crea confuzie în ceea ce priveşte beneficiile obţinute de fiecare dintre acestea, în urma încadrării diferenţiate. Cu alte cuvinte, legiuitorul a urmărit să sublinieze faptul că, deşi înscrişi într-o categorie distinctă, creditorii garantaţi au dreptul să participe şi la alte distribuiri de sume, în afara celor obţinute din valorificarea garanţiilor lor.

Aşadar, dacă se fac distribuiri de fonduri obţinute din valorificarea bunurilor libere de sarcini, creditorul garantat are dreptul să-şi îndestuleze creanţa, însă în calitate de chirografar. Utilizăm noţiunea de chirografar în sens larg, pentru orice creanţă nebeneficiară de cauză de preferinţă. Astfel, chirografare sunt şi creanţele salariale sau bugetare, respectiv toate creanţele de la ordinea 2-10 de la art. 161.

În consecinţă, practicianul în insolvenţă va trebui să cerceteze unde va putea fi încadrată creanţa creditorului garantat, dacă nu ar avea o cauză de preferinţă. Respectiv ce rang de prioritate va avea din cele enumerate la pct. 2-10 de la art. 161? Odată identificat acest aspect, va propune distribuiri, ţinând cont de prevederile art. 162, astfel că creditorul „garantat” va suporta concursul tuturor creditorilor înscrişi în respectiva grupă.

5. Propunere de lege ferenda

Menţinerea alin. (3) al art. 159 în actuala formă este în măsură să creeze confuzii şi să determine o practică neunitară. Mai mult, textul art. 111 alin. (7) îi este un complice veritabil, sugerând ideea că creanţele înscrise drept garantate nu ar avea dreptul să participe la repartiţiile sumelor obţinute din valorificarea bunurilor negrevate de cauze de preferinţă („dacă se admite creanţa fără dreptul de preferinţă pretins, aceasta va participa la repartiţiile sumelor obţinute din valorificarea bunurilor negrevate de cauze de preferinţă”).

Chiar dacă, la nivelul Curţilor de Apel, completele asigură o interpretare corectă a textului supus analizei[28], este dezolant că justiţiabilii trebuie să piardă timp şi resurse ca să apeleze la o instanţă superioară, care să primească răspuns unei probleme de nivel primar. Cu atât mai demoralizant este că un corp de profesionişti în drept, calificaţi solemn de art. 40 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 drept „organe care aplică procedurile”, încurcă mai mult decât descurcă.

Raportat la efectele produse de alin. (3) al art. 159 (niciunul), pledăm spre abrogarea în integralitate a acestuia. Şi, prin analogie, şi a art. 111 alin. (7). O lege este cu atât mai „bună”, cu cât beneficiază de o exprimare simplă, clară[29] şi la obiect. Alin. (3) nu are niciun numitor comun cu aceste deziderate, în cel mai bun caz, putându-se afirma că acesta doar reiterează un drept deja existent al creditorilor garantaţi.

Legea nr. 85/2014 nu este destinată doar profesioniştilor în drept, ci oricărei persoane. Se porneşte de la prezumţia că toţi trebuie să cunoaştem legea (nemo censetur igonare legem), însă unul este textul legii şi altul este spiritul. Or, în condiţiile în care şi profesioniştii o interpretează deficitar, raportându-se la actuala formă a textului alin. (3) al art. 159, putem concluziona că aceasta este deficitară. De aceea, pentru a elimina o sursă de confuzie şi un balast legislativ, opinăm că se impune renunţarea în integralitate la aceste texte, în acest caz fiind adevărată zicala: cea mai bună soluţie este cea mai simplă.

În măsura în care s-ar opta pentru menţinerea textului legal, am considera oportună reformularea acestuia, cu următorul conţinut: „Un creditor beneficiar al unei cauze de preferinţă îşi păstrează toate drepturile acordate de lege creditorilor fără cauze de preferinţă, inclusiv cele privind participarea la distribuiri de sume realizate în condiţiile art. 161. În această ipoteză, creanţa acestuia urmează regimul creanţelor nebeneficiare ale unor cauze de preferinţă. Sumele primite din acest fel de distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit să le primească ulterior din preţul obţinut prin vânzarea bunului supus garanţiei sale, dacă aceasta este necesară pentru a împiedica un astfel de creditor să primească mai mult decât ar fi primit dacă bunul supus garanţiei sale ar fi fost vândut anterior distribuirii”.


[1] „Un creditor beneficiar al unei cauze de preferinţă este îndreptăţit să participe la orice distribuire de sumă făcută înaintea vânzării bunului grevat de o cauză de preferinţă în favoarea sa. Sumele primite din acest fel de distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit să le primească ulterior din preţul obţinut prin vânzarea bunului grevat de o cauză de preferinţă, dacă aceasta este necesară pentru a împiedica un astfel de creditor să primească mai mult decât ar fi primit dacă bunul grevat de o cauză de preferinţă în favoarea sa ar fi fost vândut anterior distribuirii”.
[2] „Un creditor cu creanţă garantată este îndreptăţit să participe la orice distribuire de sumă făcută înaintea vânzării bunului supus garanţiei lui. Sumele primite din acest fel de distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit să le primească ulterior din preţul obţinut prin vânzarea bunului supus garanţiei sale, dacă aceasta este necesară pentru a împiedica un astfel de creditor să primească mai mult decât ar fi primit dacă bunul supus garanţiei sale ar fi fost vândut anterior distribuirii”.
[3] Expunerea de motive.
[4] Având corespondent art. 121 şi 123 din Legea nr. 85/2006.
[5] Amintim astfel de sentinţa civilă nr. 2702/17.10.2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. 1064/1285/2012/a3, publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 19010/13.11.2013 sau de sentinţa comercială nr. 1380/22.09.2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2094/30/2009 (nepublicată). Pentru o sinteză a acesteia din urmă, a se vedea Moţiu Florin Aurel, Unele aspecte privind creanţele garantate în procedura insolvenţei, studiu ce poate fi lecturat la adresa. Prin ambele hotărâri, judecătorul sindic a statuat că alin. (3) al art. 121 din Legea nr. 85/2006 conferă un drept de super-prioritate creditorilor garantaţi.
[6] Art. 124 din Legea nr. 85/2006 avea următorul conţinut: „sumele de distribuit între creditori în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă, prin tabelul menţionat la art. 108 alin. (2) lit. d)”.
[7] Art. 159 alin. (1) pct. 1 are următorul conţinut: „(1) Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor şi drepturilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de cauze de preferinţă, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi cheltuielile avansate de creditor în cadrul procedurii de executare silită, creanţele furnizorilor de utilităţi născute ulterior deschiderii procedurii, în condiţiile art. 77, remuneraţiile datorate la data distribuirii persoanelor angajate în interesul comun al tuturor creditorilor, în condiţiile art. 57 alin. (2), art. 61 şi 63, care se vor suporta pro rata, în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului”. Spre comparaţie, art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006 avea următorul conţinut: „(1) Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24”.
[8] A se vedea Decizia nr. 6555/10.09.2012, pronunţată de Curtea de Apel Cluj.
[9] Art. 2347 Cod Civil: ”Operaţiunile asimilate: (1) Contractele care au ca efect conservarea sau constituirea unui drept asupra unui bun pentru a asigura executarea unei obligaţii, oricare ar fi numărul, natura sau denumirea lor, nu sunt opozabile terţilor care au dobândit drepturi cu privire la acel bun decât dacă sunt înscrise în registrele de publicitate, potrivit regulilor stabilite pentru ipoteci. (2) Sunt asimilate astfel ipotecilor clauzele de rezervă a proprietăţii, pactele de răscumpărare ori cesiunile de creanţă încheiate în scop de garanţie. (3) Dispoziţiile prezentului capitol privind ordinea de preferinţă şi executarea ipotecilor se aplică în mod corespunzător contractelor prevăzute la alin. (1).”
[10] Legea nr. 85/2006 defineşte creanţele beneficiare ale unei cauze de preferinţă la art. 3 pct. 9, ca fiind „creanţele persoanelor care beneficiază de o garanţie reală asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terţ garantat faţă de persoanele beneficiare ale garanţiilor reale”.
[11] Cel de-al doilea atribut clasic fiind dreptul de urmărire.
[12] Aceasta este şi opinia exprimată în doctrina de specialitate. A se vedea Nicoleta Ţăndăreanu, Insolvenţa în reglementarea Legii nr. 85/2006, Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 389 („Aceste plăţi nu se pot face cu încălcarea drepturilor altor creditori garantaţi, din sume obţinute din vânzarea altor bunuri pentru care există garanţii reale”).
[13] „Prevederile prezentei legi se bazează pe următoarele principii (…) asigurarea unui tratament egal al creditorilor de acelaşi rang”.
[14] „Fundamentarea votului pentru aprobarea planului de reorganizare pe criterii clare, cu asigurarea unui tratament egal între creditorii de acelaşi rang, a recunoaşterii priorităţilor comparative şi a acceptării unei decizii a majorităţii, urmând să se ofere celorlalţi creditori plăţi egale sau mai mari decât ar primi în faliment”.
[15] În esenţă, articolele în cauză condiţionează admiterea unei cereri de ridicare a suspendării, de respectarea rangului creanţelor.
[16] „La creanţele care beneficiază de o cauză de preferinţă se vor arăta titlul din care izvorăşte dreptul de preferinţă, rangul acesteia şi, dacă e cazul, motivele pentru care creanţele au fost trecute parţial în tabel sau au fost înlăturate”.
[17] „Tratament corect şi echitabil există atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii (…) d) planul prevede acelaşi tratament pentru fiecare creanţă în cadrul unei categorii distincte, cu excepţia rangului diferit al celor beneficiare ale unor cauze de preferinţă, precum şi în cazul în care deţinătorul unei creanţe consimte la un tratament mai puţin favorabil pentru creanţa sa”.
[18] Art. 103: „Creanţele beneficiare ale unei cauze de preferinţă se înscriu în tabelul definitiv până la valoarea de piaţă a garanţiei stabilită prin evaluare, dispusă de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar, efectuată de un evaluator desemnat potrivit prevederilor art. 61. În cazul în care valorificarea activelor asupra cărora poartă cauza de preferinţă se va face la un preţ mai mare decât suma înscrisă în tabelul definitiv sau în tabelul definitiv consolidat, diferenţa favorabilă va reveni tot creditorului garantat, chiar dacă o parte din creanţa sa fusese înscrisă drept creanţă chirografară, până la acoperirea creanţei principale şi a accesoriilor ce se vor calcula conform actelor din care rezulta creanţa, până la data valorificării bunului. Această prevedere se aplică şi în cazul eşuării planului de reorganizare şi vânzării bunului în procedura de faliment”.
[19] Pentru dezvoltări, a se vedea Adrian Ştefan Clopotari, Înscrierea unui creditor garantat la masa credală în vechea şi actuala reglementare a procedurii insolvenţei. Probleme din practică şi soluţii, în Revista de note şi studii juridice, 25 septembrie 2014, sau în Revista Phoenix nr. 50/2014, p. 11-19.
[20] A unui expert ANEVAR.
[21] Spre exemplu, bunul este distrus.
[22] A se vedea în acest sens, Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 116-117. Autorul a indicat că „creditorii chirografari – care reprezintă dreptul comun, rămân supuşi riscului insolvabilităţii debitorului lor, având şi vocaţia de a intra toţi în concurs eventual unii cu alţii. Singura certitudine a executării unei creanţe chirografare este gajul comun a chirografarilor, impunând atât egalitatea între creditori, cât şi riscul imposibilităţii de a fi plătiţi integral. (…) Este de subliniat că un creditor garantat – generic sau special – rămâne şi un chirografar, iar decăderea din garanţie sau stingerea acesteia, înaintea plăţii creanţei, va face ca creditorul garantat să redevină un chirografar.” Creditorii chirografari au fost definiţi drept „acei creditori ale căror creanţe nu sunt garantate cu un anume bun din patrimoniul lor”, de Eugen Chelaru, în Drept Civil. Drepturi reale principale, în reglementarea NCC, Ediţia 4, C. H. Beck, p. 21.
[23] Aceasta este şi opinia exprimată în doctrina de specialitate. A se vedea Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei, Comentariu pe articole, Ediţia 4, C.H. Beck, Bucureşti, p. 623 („Dacă se fac distribuiri de sume înainte de vânzarea bunurilor care au fost constituite ca garanţii în favoarea unui anumit creditor, acesta poate participa la distribuţie [art. 121 alin. (3), fraza întâi] în calitate de creditor chirografar”).
[24] Admiţând că puţini cunosc faptul că noţiunea de „chirografar”, se traduce în „fără garanţie”.
[25] Flavius–Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Ioan Macovei, Rodica Constantinovici, Noul Cod civil: comentariu pe articole, Ediţia a 2-a, rev., C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 2416.
[26] Liviu Pop, Ionuţ-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 754.
[27] În doctrină, a fost exprimată şi opinia contrară, conform căreia gajul general nu este o garanţie. Achiesăm la cele susţinute de autor, doar în măsura în care gajul general nu conferă prerogativele unei garanţii reale. Astfel, ne susţinem opţiunea că gajul general este o garanţie în sens larg, nefiind imperios ca toate garanţiile să fie reale. A se vedea în acest sens, Valeriu Stoica, Drept Civil. Drepturi reale principale, vol. I, Bucureşti, Humanitas, 2004, p. 90–91. Autorul arată că „termenul de gaj ar putea induce în eroare. El trimite la o garanţie reală, or gajul general al creditorilor chirografari nu este, cu adevărat, o garanţie, cu atât mai puţin o garanţie reală. Termenul de gaj este folosit într-o accepţiune metaforică, pentru a evoca puterea pe care creditorul chirografar o are asupra patrimoniului debitorului”. Teza conform căreia creditorii chirografari sunt garantaţi cu dreptul de gaj general ne este împărtăşită şi de Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Hamangiu, 2008, p. 13. Autorul arată că „creditorii chirografari au acea garanţie constând în dreptul de gaj geneal, care priveşte, în principiu, totalitatea bunurilor debitorului, indiferent de modificările care au loc în patrimoniul acestuia de la naşterea creanţei şi până în momentul executării. Aşadar, obiectul dreptului de gaj general al creditorilor chirografari îl constituie însuşi patrimoniul debitorului, şi nu bunuri concrete, individualizate, care îl compun”.
[28] A se vedea Decizia nr. 2143/07.03.2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. 1064/1285/2012/a3, publicată integral în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 10869/06.06.2014; Decizia nr. 82/30.01.2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba.
[29] Despre cerinţa constituţională de claritate e legii, a se vedea Bogdan Mărculeţ, Avem dreptul la o lege clară şi previzibilă, 5 februarie 2014.


Practician în insolvenţă Andra BUŢIU
Partener CITR
Practician în insolvenţă şi avocat Adrian Ştefan CLOPOTARI
Departamentul de Pregătire Profesională şi Audit CITR

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.