Strania luptă a absolventului David cu Goliathul admiterii la barou

Pe nesimțite, spațiul nostru juridic a capătăt în ultimii ani o nouă constantă, atât de obiectiv prognozabilă și repetabilă încât cred că ar putea fi trecută în calendar alături de intervalul vacanței judecătorești ori de zilele de sărbători legale. Așa cum toată suflarea legală cunoaște că nu va avea termene în pricini lipsite de urgență între 1 iulie și 31 august, ori că nu va munci de 1 mai, la fel se așteaptă ca luna septembrie să aducă cu sine știrile despre dezastrul admiterii la barou.

Pentru început, câteva statistici: procentul de promovabilitate din acest an a fost sub 15%, în linie cu rezultatele din 2014 (promovabilitate 9%), ori din 2013 (promovabilitate 20%). Există nu mai puțin de 12 județe, de la Satu Mare la Dâmbovița, care nu vor avea în acest an niciun stagiar. Alte zone, mai norocoase, dețin totuși câte 1 (un) stagiar (pe care se bat probabil toți îndrumătorii din regiune…!) – e vorba de Buzău, Gorj, Harghita, Hunedoara, Sălaj și Vâlcea.

Am citit cu interes comentariile exprimate de-a lungul vremii de diferitele voci cu atribuții în ceea ce privește organizarea și tematica admiterii la barou. În esență, ele variază între o atitudine de optimism (examenul ar fi dus la o îmbunătățire vizibilă a calității profesionale a avocaților stagiari, care ar urma să profite tuturor în viitor), realism tragic (abia acum, când examenul se dă “pe bune”, s-ar vedea situația reală a junimii academice), deplângere a lipsei de aplecare spre studiu a generațiilor care vin din urmă, respectiv suflu de ușurare (oricum, dimensiunile baroului erau deja prea mari, e bine că se intră atât de greu).

Cred că prime semne de mirare merită să fie ridicate încă de aici: în contextul unui faliment sistematic al unor tineri care au absolvit deja facultatea de drept, pare-se totuși că nu există nici măcăr un dubiu printre reprezentanții UNBR cu privire la corectitudinea și gradul de adecvare al evaluării pe care o propun de câțiva ani buni pentru a afla cine merită să fie avocat stagiar. Cumva, nu e clar cum, un consens a fost atins în sensul că, oricât de puțini tineri ar trece examenul, vina le va aparține, oricâte barouri trag semnale de alarmă pentru că pur și simplu nu mai au avocați stagiari, nimeni nu îi poate ajuta.

La fel de surprinzătoare mi se pare lipsa de reacție a facultaților de drept, mai ales a celor din centrele istorice ale țării. În contextul în care examenul de admitere la barou își propune să verifice dacă „cei care aspiră la calitatea de avocat deţin cunoştinţe de bază în domeniul juridic”[1], proporția de promovare a absolvenților marilor facultăți din țară este în general de o pătrime, maxim de o treime. Așadar, marea masă a tinerilor pentru care facultățile prestigioase de drept de la noi garantează cu privire la trecerea pragului de bază al cunoștințelor juridice, prin acordarea diplomei de absolvire, sunt considerați ca neavând aceleași cunoștințe la interval de doar două luni distanță.

Din această perspectivă contrastantă, evaluarea UNBR pune evident la îndoială credibilitatea evaluării sistemice întreprinse, pe parcursul a mai multor ani, de facultățile de drept – așa fiind, m-aș fi așteptat din partea acestora din urmă la o reacție comună față de rezultatele admiterii la barou, ori măcar la o explicație pentru discrepanța pe care ele o evocă. Nu numai că ea lipsește, dar se pare că un procent de promovabilitate în barou de o treime este considerat de fapt un motiv de mândrie pe la deschiderile de an, pentru simplul motiv că el depășește procentele altor competitori.

Trecând peste aceste nelămuriri de ansamblu, o categorie cu totul separată de semne de mirare poate fi provocată cititorului care se va apleca asupra conținutului examenului de barou. Să luăm, spre exemplu, procedura civilă: una dintre grilele de examen este interesată de termenul de exercitare a căii de atac în cazul hotărârii prin care se constată perimarea; o alta de competența de soluționare a recursului împotriva hotărârii asupra căii extraordinare de atac a revizuirii pentru cazul hotărârilor potrivnice, în cazul în care hotărârea e pronunțată de o secție a Înaltei Curți. La civil, o grilă verifică momentul de la care mandatarul datorează dobânzi pentru sumele întrebuințate în folosul său cu care a rămas dator; o alta se ocupă de cazurile limitativ prevăzute în care subrogația se produce de drept.

Indiferent cât de ușoare sau grele îi par avocatului experimentat, exemplele de mai sus, în concordanță cu linia generală a grilelor de examen, sunt relevante pentru o trage o concluzie simplă: examenul admiterii la barou nu a depășit concepția în care premiază puterea de memorare și redarea de informații de către un tânăr absolvent. Câștigătorii acestei evaluări sunt cei care pot recita mecanic termene de procedură ori cazuri literale de incidență a unei instituții juridice – cei care nu au aceleași abilități pot să își caute de pe acum altă profesie.

Aș spune că o astfel de perspectivă merită pusă serios sub semnul întrebării.

Într-o primă idee, cred că scopul unui examen de intrare într-o profesie liberală ar trebui să fie acela de a testa dacă persoana candidată dovedește că posedă aptitudinile necesare pentru a presta la un nivel adecvat serviciile presupuse de respectiva profesie. Pornind de la acest reper, o astfel de evaluare scolastică, fundamentată pe redarea automată, de-a gata, nefiltrată a unor informații memorate nu are nici în clin, nici în mânecă cu abilitățile reale (și mult mai prețioase!) pe care le caută atât avocații îndrumători, dar, mai ales și mai simplu, clienții din piață.

Dacă aceste două categorii ar fi efectiv consultate, organizatorii examenului ar putea afla că ceea se caută cu disperare este raționamentul critic (chiar și față de teze bine înfipte în literatura juridică), îndemânarea de a face conexiuni logice în timp scurt, gândirea structurată, dar peste tot și peste toate, puterea de inovare, creativitatea în găsirea de soluții juridice.

Nu mi se pare deloc întâmplător că în ultimii ani s-au înmulțit cazurile în care stagiarii trecuți de selecția UNBR răspund satisfăcuți la provocarea unei argumentări creative cu hotărâtul “Nu se poate. Profesorul X scrie altceva în tratatul său”. Aceasta întrucât examenul de barou l-a învățat pe tânărul avocat să premieze încorsetarea în anumite coordonate juridice bătute în piatră, pe care le poate recita în orice situație pentru a se salva.

Or, o astfel de credință nu este nici mai mult, nici mai puțin decât o păcăleală. Marii avocați ai acestei țări, oricare ar fi epoca lor, au reușit pentru că au pus la îndoială texte de lege în vigoare, interpretări majoritare, opinii de autoritate, hotărâri de jurisprudență. Puterea de a pune în dubiu, curajul de a contra-argumenta, abilitatea de a găsi unghiuri noi de discuție, spiritul de frondă, toate aceste mari calități pe care le-ar putea deține un tânăr menit să fie avocat sunt anulate de o verificare de cunoștințe mecanice, disponibile oricum într-o secundă la o simplă verificare a Codului. Și asta sigur că e nedrept, întrucât viața juridică scoate la iveală în fiecare zi, în fiecare speță, în fiecare negociere de contract, situații neprevăzute de cărți, neacoperite expres de un anume text legal, din care nu poți ieși doar invocând litera unui sau altui doctrinar.

Aștept cu interes ziua în care clientul îmi va expune speța care îl preocupă, pentru ca apoi să îmi ia din mână legislația, spunându-mi „acum să te văd, descurcă-te fără legi, ca doar de aia ai învațat la facultate!”. A verifica dacă un absolvent este pregătit pentru a presta servicii avocațiale nu presupune nimic altceva decât a verifica cât și cum gândește – acesta este unicul test pe care ni-l administrează în fiecare zi piața, instanța de judecată, oponentul din sală, partenerul de negociere.

Cât despre teama că absența unei testări a acumulării mecanice de noțiuni ar duce la apariția de avocați nepregătiți, ea mi se pare de neluat în seamă. În primul rând, garanția acumulării noțiunilor de bază este atribuția facultăților de drept, nu a UNBR. Dar chiar trecând peste asta, un absolvent care nu are noțiuni de bază nu va trece niciodată o testare care îi impune coroborarea de instituții juridice în găsirea unei soluții în timp limitat ori argumentarea spontană a unei poziții juridice, indiferent de câte cărți va avea la dispoziție.

În al doilea rând, însăși ideea că asimilarea necondiționată a întregii programe la materiile de admitere îi va ajuta pe tineri să se descurce prin teoria situațiilor juridice cu care se vor întâlni mi se pare cu totul nefondată.

Pe de o parte, toată această operațiune de memorare de termene și condiții are efecte limitate în timp, informațiile estompându-se inevitabil din mintea oricărui avocat. Cei mai buni judecători pe care i-am întâlnit vin în continuare cu Codul în sală și nu au nicio problemă în a îl consulta în cazul unui incident procedural atipic – și este foarte bine că e așa.

Pe de altă parte, ideea că memorarea instituțiilor juridice din cinci materii poate aduce controlul în gestionarea avalanșei de situații născute din abundența de ramuri tot mai noi, tot mai atipice și tot mai cerute de piață ale dreptului – concurență, contencios administrativ, achiziții publice, dreptul consumatorului etc. – reprezintă o speranță deșartă. De foarte multe ori, reglementarea acestor domenii originale ale dreptului, care vin să normeze raporturi juridice cu caracter de noutate, are darul de a modifica sau chiar contrazice expres instituții și reguli învățate la cursuri. Într-un asemenea context, controlul nu vine din agățarea încăpățânată a absolventului de drept de ceea ce știe deja, ci din posibilitatea de a se descurca în hățișul de noutăți folosind principii fundamentale și abilități logice dobândite în școală. Recomandabil ar fi, atunci, să le testăm pe cele din urmă.

Cât despre posibilul argument conform căruia procentele infime de promovabilitate de acum compensează pentru o așa-zisă supradimensionare a barourilor, el este nu doar nedrept pentru generațiile tinere, cât și întemeiat pe premise incorecte. E neclar de ce autoritățile avocaturii ar trebuie să fie responsabile pentru menținerea și protejarea unei anume cote de avocați raportat la populație – mai degrabă, ca în orice altă profesie, această cotă ar trebui impusă de piață, în timp ce riscul ar trebuie să fie suportat de profesionist. Nu văd de ce n-ar fi benefic ca barourile noastre să fie supuse concurenței a cât mai multor avocați (de altfel, plătitori de contribuții), urmând ca piața să îi selecteze, as always, pe cei mai buni.

Am scris acest text fără a avea măcar vreo centimă de miză personală în admiterile de barou din ultimii ani. Însă am asistat acum mult timp la unul dintre cursurile introductive în drept ale Universității Harvard, care presupunea prezentarea unor 5 decizii ipotetice de jurisprudență asupra unei dileme legale, și invitarea studenților la dezbaterea opțiunii celei mai potrivite dintre aceste hotărâri. Dincolo de stimulentul oferit discuției libere și temerare, construcției logice și analizei critice, m-a izbit bucuria cu care tinerii viitori avocați își luau, încet-încet, în primire profesia. Bucurie ce contrastează puternic cu încrâncenarea cu care absolvenții noștri încercuiesc înnebuniți grile, blestemând în pumni alineatul 2 care spunea “de la pronunțare”. N-aș crede că avocatura stă într-un astfel de alineat.

[1] Traian Briciu: Profesionalismul dobândit prin studiu și perfecționare este singurul mod de a obține în mod stabil respectul clienților și al partenerilor procesuali, publicat pe JURIDICE.ro.

Dan Cristea
Avocat, Baroul București

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?