Cîteva reflecții și scurte comentarii asupra Legii insolvenței consumatorilor. Ep. 4
16 octombrie 2015 | Gheorghe PIPEREA
A se vedea dezbaterile juridice A(m) scăpat! Se deschide insolvența persoanei fizice! din 8 iunie 2015, Insolvența persoanei fizice, locul unde partenerul debitorului este înrudit cu creditorul din 29 septembrie 2014, Locuința consumatorului, o fortăreață impenetrabilă? Cauza Kušionová din 10 noiembrie 2014 [DEZBATERI.JURIDICE]
Episodul anterior este disponibil aici.
6. Descarcarea de datoriile reziduale in sistemul Legii insolventei persoanelor fizice
6.1. In sistemul Legii insolventei persoanelor fizice, principiul raspunderii nelimitate si indefinite pentru datoriile persoanei fizice ramine aplicabil, doar ca unele consecinte ale acestuia sunt cvasi-restrictionate prin hotariri ale instantei de descarcare de datoriile reziduale. In cazul in care descarcarea de datorii este refuzata sau, dupa caz, revocata, se revine la principiul raspunderii nelimitate in toata splendoarea lui.
Datoriile reziduale reprezinta acea parte din datoriile totale ale debitorului care vor fi ramas neacoperite dupa finalizarea oricaruia dintre cele trei tipuri de procedura, iar descarcarea de aceste datorii reziduale (stergerea acestora, asa cum rezulta din definitia de la art. 2 pct. 11 din Legea) presupune, de fiecare data, hotariri separate ale instantei[1].
Descarcarea de datorii este o solutie judiciara care presupune verificarea indeplinirii de catre debitor a unor conditii si/sau a trecerii unor termene (cinci ani, in cazul insolventei prin lichidare de active, trei ani in cazul insolventei simplificate), masuri care se iau fie ca urmare a succesului unui plan de rambursare a datoriilor, fie la propunerea comisiei de insolventa. In consecinta, nu exista o descarcare automata de datorii. Asadar, descarcarea de datoriile reziduale nu este automata: ea este dispusa, la cerere, de instanta, printr-o hotarire separata de hotarirea de inchidere a procedurii, in oricare din cele trei variante prevazute de lege.
Pe de alta parte, descarcarea de datorii este conditionata si, de aceea, ea poate fi refuzata pentru motivele prevazute la art. 75 (debitorul isi incalca cu intentie sau din neglijenta oricare dintre obligatiile prevazute de legea insolventei sau, dupa caz, obligatiile impuse lui in perioada “postinchidere procedura”), sau revocata pentru fraude in dauna creditorilor savirsite in cei trei ani ulteriori inchiderii procedurii (art. 77). Daca beneficiul descarcarii de datorii a fost revocat, atunci debitorul nu va mai putea formula inca o cerere de insolventa in urmatorii 5 ani, in niciuna dintre modalitatile pevazute de lege (art. 86 alin. 2). Daca cererea de descarcare de datorii este respinsa, atunci debitorul va fi tinut de toate obligatiile istorice sau curente, inclusiv de dobinzile si penalitatile la acestea. In mod evident, in aceste cazuri, se revine la raspunderea nelimitata reglementata de art. 2324 alin. 1 C. civ.
Intr-o prima modalitate, eliberarea de datoriile reziduale poate interveni in urmarea unui plan de rambursare a datoriilor finalizat cu succes. Pentru a obtine eliberarea, debitorul trebuie sa ataseze cererii sale decizia comisiei care constata inchiderea procedurii de rambursare pe baza de plan. Chiar daca decizia comisiei constata incetarea procedurii fara incidente relative la programul de plati, instanta poate decide respingerea cererii de liberare de datorii, daca debitorul nu si-a respectat obligatiile stabilite de legea insolventei sau asumate prin plan (nu se vede, totusi, cum ar putea fi inchisa o procedura pe baza de plan in cazurile in care planul nu a fost integral realizat), a fost neglijent sau lipsit de interes pentru executarea obligatiilor, a fost condamnat, concediat, a inlesnit ajungerea sa in insolventa (probabil ca acest ultim motiv de refuz al descarcarii de datorii trebuie verificat retroactiv, dupa ce debitorul va fi trecut prin furcile caudine ale unei proceduri intermediare de 8 luni pina la 2 ani, plus o perioada de 5 ani + un an aditional de executare a planului) sau a acumulat datorii ori pentru orice alte motive prevazute la art. 4 alin. 4 drept temeiuri ale respingerii cererii initiale de insolventa pe baza de plan.
Intr-o a doua modalitate, in procedura insolventei prin lichidare de active, descarcarea de datorii reziduale intervine la finalul celor un an, trei ani sau 5 ani de perioada “postinchidere” procedura, cu conditia ca, in primul an, debitorul sa fi achitat 50% din datorii, in primii trei ani, debitorul sa fi achitat 40% din datorii, iar dupa trecerea unei perioade de minim 5 ani, debitorul sa fi achitat o citime oarecare din datorii (desi este posibil ca debitorul sa nu reuseasca sa achite nimic in acesti 5 ani, descarcarea de datorii poate interveni totusi, cu conditia sa nu existe motive de genul celor listate la art. 75 pentru care descarcarea de datorii este refuzata).
In procedura “simplificata” de insolventa, descarcarea de datorii intervine la finalul celor 3 ani ulteriori inchiderii procedurii, cu conditia ca debitorul LINA sa isi fi executat intocmai obligatiile stabilite de comisia de insolventa prin notificarea emisa dupa inchiderea procedurii “simplificate”. Chiar daca acest debitor, prin definitie, nu are venituri si nici averi, descarcarea de datorii i se poate refuza si lui, pentru aceleasi motive aplicabile debitorilor “obisnuiti”. Sensul sau macar utilitatea acestei reguli scapa oricarei incercari de analiza rationala.
6.2. Este rezonabil ca descarcarea de datorii sa nu fie totala si nici neconditionata in cazul unui plan de rambursare a datoriilor. Dar faptul ca descarcarea de datorii consecutiva inchiderii procedurii insolventei prin lichidarea de active si chiar si cea care poate interveni in urmarea inchiderii procedurii “simplificate” de insolventa (care presupune o datorie totala de maxim 12 mii de lei) nu este nici automata, nici totala nu mai este rezonabil. Spre exemplu, in cazul debitorului NINA, descarcarea de datorii nu intervine imediat, ci numai dupa trecerea unei perioada de minim 3 ani, in care debitorul NINA/LINA trebuie sa dea dovezi temeinice de indreptare, ca in cazul unui condamnat care se vrea reabilitat. In plus, unui astfel de debitor fara venituri si fara averi i se poate refuza acest “beneficiu”, ceea ce in cazul sau este absurd. In procedura insolventei prin lichidare de active, debitorul va trebui ca, intr-o perioada de maxim un an, sa achite un minim de 50% din datoriile sale reziduale (cele ramase neachitate in cadrul procedurii insolventei prin lichidare de active) sau, intr-o perioada de trei ani, minim 40%. Doar in aceste conditii instanta, sesizata in acest scop, va dispune descarcarea de restul datoriilor. Ne putem intreba de unde va reusi debitorul, ale carui active urmaribile au fost lichidate in procedura insolventei, sa gaseasca resursele platii acestor datorii intr-un an sau in trei. Sa nu uitam ca este vorba de un debitor falit, care nu ar putea avea o “imagine” mai buna in relatiile de munca sau profesionale decit aceea pe care i-o “ofera” stigmatul falimentului. Daca debitorul nu va reusi, totusi, sa isi achite datoriile in cei cinci ani ulteriori inchiderii procedurii, atunci instanta ii va da descarcare de datorie.
Interesant este ca, in conditiile in care debitorul ar ignora “beneficiile” acestei proceduri de “protectie”, el ar putea sa se libereze de aceste datorii, fie prin imposibilitatea de plata (art. 1634 C. civ. prevede o astfel de liberare de datorii), fie prin stingerea dreptului material la actiune a creditorului contra sa, prin efectul prescriptiei. Termenul general de prescriptie este de 3 ani. In schimb, daca debitorul face greseala de a apela la “protectia” insolventei, atunci prescriptia, intrerupta de hotarirea de deschidere a insolventei pe baza de plan, va fi prelungita dupa data inchiderii procedurii, cu inca 5 ani, perioada minima dupa care instanta poate acorda beneficiul descarcarii de datorii a debitorului. Cum procedura insolventei prin lichidare de active poate dura mai mult de un an, inseamna ca acest termen de plata de 5 ani + n ani cit dureaza procedura este o adevarata prelungire legala a termenului prescriptiei, o dublare, practic, a termenului in care aceasta ar interveni in conditii normale, cind debitorul nu apeleaza la aceasta metoda de “protectie” contra urmaririlor creditorilor.
In cazul insolventei profesionistilor persoane fizice, procedura reglementata de Legea nr. 85/2014, descarcarea de datorii este imediata si totala, cu conditia ca falimentul sa fie scuzabil (ne-fraudulos). Nu exista niciun motiv care sa justifice o asemenea discriminare intre persoane fizice. In definitiv, profesionistul persoana fizica si simplul particular sunt, si unul si celalalt, persoane fizice, o raspundere limitata pentru unul si o raspundere ne-limitata si perpetua pentru celalalt neavind nicio motivatie valida.
Darea in plata, reglementata de art. 59 din Legea insolventei persoanelor fizice, nu are efect liberatoriu. Debitorul ramine obligat si pentru restul ramas neacoperit de valoarea bunului luat in plata in contul creantei, urmind a “beneficia” de descarcarea de datorii in conditiile de mai sus. Dispozitia este in contradictie nu numai cu Directiva 2014/17 a creditelor imobiliare (art. 22 alin. 4-6, in principal), dar chiar si cu Codul civil, intrucit ipotecile “fara regres”, in cazul carora creditorul ipotecar trebuie sa isi limiteze urmarirea silita la bunul ipotecat, neavind dreptul de a cere acoperirea restului de creanta in caz de insuficienta valorica a ipotecii, devin, practic, ipoteci cu regres. La fel stau lucrurile si cu acele conventii prin care creditorul si debitorul se invoiesc ca urmarirea creditorului, in caz de neexecutare, sa se limiteze la bunul ipotecat: Legea nr. 151/2015 a insolventei persoanelor fizice modifica, implicit, si aceste conventii[2].
Asadar, aceasta lege, prezentata in nota sa de fundamentare ca fiind o lege de protectie a consumatorilor si o lege a celei de-a doua sanse, nu numai ca nu respecta codul genetic al procedurilor de insolventa, dar ea nu este o lege de protectie. In “filosofia” acestei legi nu exista o reala a doua sansa, nu exista a fresh new start.
In fapt, aceasta lege este o lege de protectie a creditorilor generatori si gestionari ai hazardului moral.
Fiind convinse ca simplii particulari fie nu vor fi niciodata descarcati de datorii, fie nu li se va permite sa apeleze la procedurile falimentare pentru a obtine descarcarea chiar si partiala de datorii, bancile si ceilalti creditori iresponsabili vor “sti” la nivel subliminal ca nu au motive sa se teama de efectele asumarii iresponsabile a riscurilor de neplata, aruncind pe piata in mod aventuros noi si noi credite si produse financiare riscante. In plus, bancile sunt deja prea mari pentru a fi lasate sa falimenteze si, de aceea, de fiecare data, statul va sari in ajutorul lor, la nevoie. Pentru ca banii alocati de stat pentru salvarea diversilor debitori de la faliment sunt inevitabil mai putini decit ar fi necesari, atunci bancile nu vor fi de acord cu descarcarea de datorii si nici cu salvarea consumatorilor, caci tortul banilor necesari salvarii ar fi impartit cu altii si ar duce la “prejudicii”. Statul va fi determinat sa se concentreze pe salvarea bancilor, consumatorii raminind cel mult in postura de victime colaterale (collateral damages)[3].
Bine ati venit in viitorul din cosmarurile contemporanilor lui George Orwell (autorul romanului distopic 1984).
[1] Legea stabileste o lista cu obligatiile excluse de la esalonare, reducere sau stergere. In aceasta categorie sunt incluse (interesant acest joc involuntar de cuvinte: exclus – inclus …) obligatiile de intretinere si amenzile ori confiscarile penale sau contraventionale (art. 3 pct. 14, art. 25 alin. 4). In plus, aceste creante, fie ca sunt anterioare sau ulterioare, sunt hiper-privilegiate. Daca sunt consistente, prezenta acestor datorii in pasivul debitorului exclude, practic, un plan de rambursare. Aceste datorii “incluse in categoria creantelor excluse” beneficiaza de acelasi hiper-privilegiu si in procedura lichidarii judiciare (art. 62 alin. 4 pct. 2), grevind in aceeasi masura sansele celorlalti creditori de a-si vedea creantele acoperite “intr-o masura cit mai mare” (expresie ce face parte din continutul art. 1, care stabileste scopul procedurii).
[2] Ma intreb daca, in practica, acest text se va aplica si contractelor in derulare la data intrarii in vigoare a legii. Probabil ca da, intrucit lobby-ul bancar va considera ca este in interesul bancilor, iar ce e bun pentru banci, este bun si pentru noi.
[3] A se vedea, in acelasi sens, Joseph E. Stiglitz, Pretul inegalitatii, Editura Publica, 2012, p. 321 si nota 16 subsol.
Prof. Gheorghe Piperea
Partener fondator PIPEREA SI ASOCIATII
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
