Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 


Print Friendly, PDF & Email

ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Explicitarea pretenţiilor în apel
19.10.2015 | Andrei PAP

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din data de 16 octombrie 2015 a fost publicată Decizia nr. 28/2015 a ICCJ privind examinarea sesizării formulată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea pronunţată în data de 24 martie 2015, în Dosarul nr. 13.501/288/2013, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dezlege următoarea chestiune de drept:
„1. În interpretarea şi aplicarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă se poate ajunge la schimbarea cadrului procesual în care a soluţionat prima instanţă, sub aspectul obiectului, contrar art. 478 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă;
2. În situaţia în care în apel, fie din interpretarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, fie în limitele efectului devolutiv, prevăzut de art. 477 din Codul de procedură civilă, se poate invoca excepţia necompetenţei materiale, urmând ca astfel să fie interpretate prevederile art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă, prin prisma celor anterioare”.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]
36. Asupra dezlegării chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că obiectul sesizării vizează limitele efectului devolutiv respectiv, în ce măsură dispoziţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care dau posibilitatea părţilor să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, se constituie într-o derogare de la celelalte alineate, referitoare la interdicţia modificării cadrului procesual în etapa jurisdicţională a apelului.

37. În ce priveşte devoluţiunea care poate fi realizată în cadrul acestei căi de atac de reformare, ea rămâne guvernată, la fel ca în Codul de procedură civilă din 1865, de două reguli fundamentale: tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

38. În timp ce concretizarea primei reguli se regăseşte în dispoziţiile art. 477 din Codul de procedură civilă (limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat), cea de-a doua este reglementată de art. 478 din Codul de procedură civilă, care limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanţă.

39. Această din urmă regulă, care interesează în dezlegarea chestiunii de drept semnalate, înseamnă interdicţia pentru părţi de a schimba cadrul procesual [alin. (1) al art. 478 din Codul de procedură civilă], de a se folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă, în motivarea apelului ori prin întâmpinare [alin. (2) al aceluiaşi articol] şi, de asemenea, interdicţia schimbării calităţii părţilor, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum şi a formulării de pretenţii noi [alin. (3) al art. 478 din Codul de procedură civilă].

40. În acelaşi timp, acest principiu, tantum devolutum quantum iudicatum, cunoaşte o nuanţare, inexistentă în reglementarea anterioară, dată de dispoziţiile alin. (4), care permit părţilor să expliciteze pretenţiile cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.

41. Reglementarea alin. (4) al art. 478 din Codul de procedură civilă este de inspiraţie franceză, preluând, în parte, dispoziţiile art. 566 din Codul de procedură civilă francez (text potrivit căruia părţile pot explicita pretenţiile care fuseseră cuprinse în mod virtual în cererile şi apărările formulate în primă instanţă şi să adauge la acestea toate cererile care sunt accesoriul, consecinţa acestora sau sunt complementare acestora).

42. Se observă că legiuitorul român a fost mai restrictiv, permiţând doar o explicitare a pretenţiilor implicite, nu şi formularea de cereri accesorii sau complementare în apel.

43. În privinţa posibilităţii recunoscute părţii de a aduce astfel de lămuriri în calea de atac a apelului trebuie subliniat că ele vizează pretenţiile virtuale, adică acelea a căror existenţă, chiar dacă nu şi-au găsit o exprimare expresă în cererea dedusă judecăţii în primă instanţă, putea fi dedusă din modul de formulare a pretenţiei principale (a cărei rezolvare integrală presupunea şi rezolvarea unei pretenţii virtuale sau implicite).

44. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, textul art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă se justifică prin două funcţii: corectarea sau precizarea formulărilor incorecte, incomprehensibile, ambigue ori insuficiente cu privire la pretenţii; aducerea în atenţia instanţei a unor cereri secundare, care derivă virtualmente din cererea principală sau din apărările făcute în raport cu această cerere. Astfel se asigură, pe de o parte, rezolvarea integrală a litigiului şi posibilitatea valorizării efective a drepturilor dobândite prin hotărâre, iar, pe de alta, plenitudinea devoluţiunii, fără a se ignora limitele acesteia.

45. De asemenea s-a arătat că o asemenea explicitare nu poate fi raportată decât la pretenţiile formulate în cererile sau apărările adresate primei instanţe, o explicitare a unor pretenţii subsecvente judecăţii în primă instanţă fiind inadmisibilă [cu rezerva, bineînţeles, a cererilor vizând dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după pronunţarea hotărârii, care fac obiect de reglementare pentru alin. (5) al art. 478 din Codul de procedură civilă].

46. Pentru a exista o cerere implicită sau virtualmente cuprinsă în ceea ce a fost dedus judecăţii în primă instanţă este necesar să existe o legătură strânsă, de aşa manieră încât în absenţa acesteia pretenţia principală să nu îşi poată găsi o dezlegare integrală ori o rezolvare corectă.

47. De exemplu, atunci când soluţia dată unei chestiuni litigioase presupune ca antecedent logic soluţionarea unei alte chestiuni litigioase, aceasta din urmă trebuie considerată ca implicită în cererea principală.

48. Este situaţia regăsită şi într-o contestaţie la executare în care, punându-se în discuţie legalitatea actelor executorului, se pretinde că acestea nu sunt conforme titlului executoriu care, fiind reprezentat de o hotărâre judecătorească, era susceptibil de lămuriri care să fie aduse înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului (adică, de o contestaţie la titlu) şi abia apoi să se treacă la o executare corectă a acestuia.

49. Împrejurarea că în conţinutul cererii de primă instanţă nu s-a precizat expres că, separat de contestaţia la executare se formulează şi contestaţie la titlu, deşi din argumentarea pretenţiei referitoare la nelegalitatea actelor executorului rezulta că ceea ce se contesta, prioritar, era modalitatea în care fusese înţeles titlul şi se trecuse la punerea lui în executare, impunea obligaţia pentru instanţă de a proceda, astfel cum prevede art. 22 din Codul de procedură civilă, la calificarea şi la stabilirea corectă a cadrului judecăţii (care presupunea inclusiv aspecte legate de competenţă, faţă de jurisdicţiile diferite pe care le atrăgeau cele două forme de contestaţie).

50. În absenţa unei asemenea clarificări în primă instanţă îi revine instanţei de apel obligaţia ca, în condiţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, să solicite şi să primească lămuririle părţii în legătură cu cererile implicite pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecăţii prin actul de sesizare a instanţei.

51. Asemenea cereri virtuale sau implicite nu sunt însă cereri noi, iar instanţei îi revine obligaţia şi puterea ca, din oficiu ori la solicitarea părţii, după caz, să aprecieze dacă o anumită cerere a fost virtualmente cuprinsă în cererea reclamantului ori în apărarea pârâtului, atunci când legea însăşi nu prevede accesorialitatea sau subsidiaritatea unor cereri.

52. Aşadar, precizările care pot fi aduse pretenţiilor în faza procesuală a apelului nu pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluţiunii şi deducerea în faţa judecăţii a unor cereri noi. În acelaşi timp, asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absenţa pronunţării primei instanţe asupra respectivelor pretenţii, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum.

53. Dispoziţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă aduc o atenuare sau nuanţare a acestui principiu pentru ipoteza în care, de exemplu, în condiţiile unei redactări defectuoase, imprecise a cererii ori a lipsei rolului activ al primei instanţe nu s-a observat că pretenţiei principale îi era ataşată, implicit, şi o altă pretenţie, în absenţa rezolvării căreia cererea principală fie nu îşi are o rezolvare corectă, fie primeşte o rezolvare incompletă.

54. Astfel fiind, revine instanţei sarcina să aprecieze caracterul de pretenţie implicită sau virtuală a cererilor ori apărărilor din prima instanţă, în aşa fel încât să nu se ajungă, sub pretextul explicitării, la formularea unor cereri noi – ceea ce ar nesocoti limitele devoluţiunii în apel -, dar nici să rămână nesoluţionate pretenţii doar pentru că ele au fost defectuos exprimate.

55. În concluzie, dispoziţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu pot fi înţelese ca derogând de la prevederile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, scopul reglementării nefiind acela de a schimba cadrul procesual în apel, ci de a supune judecăţii şi cererile virtuale sau implicite, rămase în mod eronat nesoluţionate de către prima instanţă, deşi făcuseră obiectul învestirii acesteia.

56. Cea de-a doua chestiune de drept care face obiectul pronunţării hotărârii prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă vizează formularea unui răspuns la întrebarea dacă „în situaţia în care în apel, fie din interpretarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, fie în limitele efectului devolutiv, prevăzut de art. 477 din Codul de procedură civilă, se poate invoca excepţia necompetenţei materiale, urmând ca astfel să fie interpretate prevederile art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă, prin prisma celor anterioare”.

57. O primă observaţie este aceea că se impune stabilirea obiectului acestei părţi a sesizării întrucât, deşi norma de procedură instituie aptitudinea titularului sesizării de a hotărî dacă o chestiune de drept are pertinenţa necesară pentru a face obiectul sesizării în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, totuşi, revine Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie sarcina analizării pertinenţei întrebării şi necesităţii pronunţării unei hotărâri prealabile.

58. Această analiză presupune, în primul rând, evaluarea calităţii şi clarităţii întrebării formulate de către titularul sesizării, ca premisă a formulării unui răspuns util, fiind criticabilă opţiunea titularului sesizării de a formula o întrebare într-o manieră necenzurată, incoerentă, în care se tinde la plasarea ei în câmpul ipotezelor, ceea ce îi atenuează precizia.

59. În acest context şi pentru a da coerenţă întrebării se constată, faţă de obiectul litigiului, că titularul sesizării a considerat necesară intervenţia mecanismului de unificare pentru clarificarea chestiunii de drept referitoare la posibilitatea invocării excepţiei de necompetenţă materială în limitele efectului devolutiv al judecării unei cauze în apel, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă.

60. Verificând această chestiune de drept din perspectiva condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată, mai întâi, că nu este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

61. Dispoziţiile art. 130 alin. (2) din Codul procedură civilă stabilesc că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

62. Potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate, încheierea având caracter interlocutoriu, iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, în mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

63. Aceste prevederi legale referitoare la regimul de invocare a excepţiei de necompetenţă de ordine publică şi la modalitatea sa de soluţionare nu prezintă o noutate legislativă în planul dreptului procesual.

64. Aceleaşi limite procedurale referitoare la posibilitatea şi momentul invocării excepţiei, la obligaţia judecătorului de a verifica din oficiu competenţa instanţei sesizate şi de a consemna în încheiere interlocutorie cele reţinute referitor la competenţă existau şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

65. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1591 alin. 2 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865, introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică putea fi invocată de judecător sau de părţi la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar judecătorul era obligat, la prima zi de înfăţişare, să îşi verifice competenţa, consemnând în încheierea de şedinţă temeiurile reţinute.

66. Chiar dacă nu se poate pune semnul echivalenţei între primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi prima zi de înfăţişare, potrivit reglementărilor succesive care guvernează regimul procesual al excepţiei de ordine publică, această distincţie nu prezintă importanţă pentru evaluarea caracterului de noutate al chestiunii de drept în discuţie, de vreme ce se pot desprinde două reguli comune relevante în cauză, care transcend în succesiunea codurilor: că necompetenţa de ordine publică se poate invoca numai până la un anumit moment procesual şi că excepţia necompetenţei se poate invoca numai în faţa primei instanţe.

67. În acest sens, fără a absolutiza criteriul vechimii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită pe calea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dar şi fără a-l raporta în mod exclusiv la data adoptării actului normativ supus dezbaterii, se constată că ceea ce este important sub acest aspect sunt existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe continue în această materie în aplicarea art. 1591 din Codul de procedură civilă din 1865, reglementare comparabilă cu cea a art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă. Este adevărat că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche – dar, în acest din urmă caz, doar dacă o instanţă este chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată, ceea ce nu este cazul.

68. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, iar eventualele opinii jurisprudenţiale izolate sau pur subiective nu ar putea constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

69. Distinct însă de acest aspect se constată şi că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra acestei chestiuni, prin Decizia nr. 113 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Secţia I civilă, decizie prin care s-a stabilit că necompetenţa materială, deşi este de ordine publică, nu mai poate fi invocată în orice fază a procesului, ci numai în faţa primei instanţe, in limine litis, iar „art. 1591 alin. (2) din Codul de procedură civilă, introdus prin art. I pct. 23 din Legea nr. 202/2010, prevede că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. În consecinţă, necompetenţa de ordine publică nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs”.

70. Deşi textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislaţia procesual penală internă, modalitatea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi statuat asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, prin pronunţarea unei decizii în recurs în interesul legii sau prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată, în acord cu doctrina în materie, că textul legal are în vedere nu doar o hotărâre judecătorească obligatorie erga omnes, ci şi una pronunţată într-un recurs în casaţie în măsura în care aceasta a fost dată publicităţii de aşa manieră încât să fie cunoscută de titularii unor asemenea sesizări.

71. În această ordine de idei nu mai prezintă relevanţă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat printr-un recurs în interesul legii chestiunea de drept în discuţie sau că un astfel de recurs nu se află în curs de soluţionare.

72. În concluzie, se apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi utilizat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţia restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi şi asupra cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat.

73. Totodată, trebuie subliniat că se solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate tocmai din cauza împrejurării că problema supusă analizei nu implică noutate. Titularul sesizării arată, cu privire la cea de-a doua chestiune care face obiectul sesizării, că art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă trebuie aplicate restrictiv, iar instanţa de apel, în cazul în care rejudecă o cauză evocând fondul, în temeiul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, nu se transformă niciodată în primă instanţă.

74. Rezultă, din chiar considerentele expuse de către titularul sesizării, că nu este vorba de deducerea spre interpretare a unor texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.

75. Se pune, nu în ultimul rând, problema eficienţei sesizării raportată la rezolvarea litigiului în care a intervenit, adică a aptitudinii procedurii de a-şi atinge scopul, câtă vreme nu este identificată o problemă de drept care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept.

76. Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

77. În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

78. Chestiunea de drept care face obiectul sesizării se circumscrie unei excepţii de procedură, titularul sesizării punând în discuţie posibilitatea de a invoca în apel, în rejudecarea cauzei în limitele efectului devolutiv din apel şi evocând fondul, potrivit art. 480 alin. (3) teza I din Codul de procedură civilă, excepţia de necompetenţă materială a instanţei.

79. Această chestiune nu are însă aptitudinea de a influenţa soluţionarea pe fond a cauzei, în sensul acestei concluzii pronunţându-se deja Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform Deciziei nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, prin care s-a statuat că excepţia necompetenţei nu influenţează soluţionarea fondului unei cauze, ci doar a unui incident procesual şi că, impunându-se cu prioritate, analiza raportului de dependenţă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei, acesta este inexistent în situaţia în care chestiunea de drept vizează o problemă de competenţă.

80. Complementar celor reţinute în decizia menţionată se constată că raportat la litigiul în care sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost promovată, titularul sesizării se află în faza de evocare a fondului în apel, după ce, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, a fost admis apelul, anulată sentinţa primei instanţe şi fixat termen pentru rejudecarea fondului. În acest stadiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu ar avea oricum aptitudinea, chiar independent de argumentele anterioare, de a influenţa raportul de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept care face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă în Dosarul nr. 13.501/288/2013 şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în prima instanţă.

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă se poate invoca excepţia necompetenţei materiale în limitele efectului devolutiv al judecării unei cauze, în apel.

Andrei Pap


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.