BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Cesiunea în cazul contractului de credit bancar, protecția juridică a consumatorului, și dreptul Uniunii Europene. Ep. 1

19.10.2015 | Mihaela MAZILU-BABEL
Abonare newsletter

A se vedea și dezbaterile juridice: Cesionarii: nomina odiosa din 21 septembrie 2015, Clauze abuzive, franci elvețieni și altele asemenea din 16 februarie 2015, Clauzele abuzive, un teren pe care consumatorii câștigă (încă prea puțin?) teren din 12 mai 2014 [DEZBATERI.JURIDICE].


Cesiunea în cazul unui contract de credit bancar reprezintă o practică destul de des întâlnită în România, contractele de credit bancar conținând o clauză prin care debitorul consumator se angajează să permită încă de la bun început – și în orice moment – instituției de credit să cedeze ”creanțele rezultând din contract”.

Cu privire la o atare cesionare, Directiva 93/13/CEE stabilește faptul că este prezumată a fi abuzivă clauza prin care se acordă posibilitatea „vânzătorului sau furnizorului de a-și transfera drepturile și obligațiile prevăzute de contract, în cazul în care această acțiune poate servi la reducerea garanțiilor pentru consumator, fără acordul acestuia din urmă” (s.n.-M.M.-B.), motiv pentru care în Franța s-a stabilit că o clauză prin care se stabilește cesiunea contractului este prezumată a fi abuzivă dacă se constată că (1) debitorul nu își dă acordul cu privire la cesiunea ce urmează a fi realizată în mod concret, iar (2) o astfel de cesiune este susceptibilă să inducă o potențială diminuare a drepturilor consumatorului[1].

În România, transpunerea literei (p) din anexa la Directiva 93/13/CEE a fost realizată prin litera (n) din anexa la Legea nr. 193/2000, stabilindu-se astfel că sunt prezumate a fi abuzive clauzele care „dau dreptul profesionistului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe persoane – agent, mandatar etc. -, fără acordul consumatorului, dacă acest transfer serveşte la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţă de consumator” (s.n.-M.M.-B.), motiv pentru care observăm că în timp ce în Franța aceeași literă (p) a fost transpusă cu trimitere la cesiune, în România litera (n) nu face absolut deloc trimiteri la cesiune deși, pe de altă parte, cesiunea era prezentă și în Vechiul Cod civil (art. 1396[2]) – cuprinsul literei (n) alegând să păstreze din sintagma „drepturi și obligații” conținută în directivă, doar „obligațiile”.

O astfel de inadvertență în limbaj juridic, deși este cunoscută inspirația pe care Franța a avut-o asupra juriștilor din România încă de acum câteva sute de ani, ne face să cercetăm dacă nu care cumva faptul că o clauză care prevede în cadrul unui contract de credit bancar dreptul de a cesiona creanțele rezultând din contract” ar putea fi o clauză abuzivă, și asta chiar dacă avem o jurisprudență a instanței supreme din România prin care s-a constatat că o astfel de clauză nu poate eo ipso produce vreun dezechilibru contractual[3], – sau dacă nu chiar transpunerea literei (p)
a fost realizată în mod incomplet.

Demonstrația cu privire la un eventual caracter abuziv al unei clauze care permite cesiunea de creanțe (și conținută în cuprinsul unui contract de credit bancar încheiat de un consumator) o vom realiza în ultima parte a articolului (III), prima parte consacrând-o unui scurt istoric realizat atât (1) cu privire la împrumutul cu dobândă, dar și (2) cu privire la cesiunea de creanță (I), pentru ca în partea a doua să punem la dispoziția cititorilor un studiu de drept comparat realizat chiar de noi cu privire la maniera în care litera (p) din Anexa la Directiva 93/13/CEE a fost transpusă în mod concret în alte state membre ale Uniunii, reținând acolo unde este cazul și jurisprudența aferentă (II).

1. Scurt istoric al împrumutului cu dobândă

În această parte vom arăta cum a fost reglementată instituția împrumutului cu dobândă, începând cu Codul lui Hammurabi (1.1.), continuând cu Grecia antică (1.2.), apoi cu Roma antică (1.3.), cu crezul poporului evreu (1.4.), cu maniera în care Biserica s-a raportat la această instituție pe care o considera demnă de excomunicarea tuturor celor care o adoptau (1.5.), și terminând cu scurte trimiteri la reglementările din România comunistă (1.6.)

1.1. Codul lui Hammurabi

În literatura de specialitate s-a afirmat că reglementarea împrumutului cu dobândă se află în centrul primului corpus juris elaborat în Antichitate[4], respectiv Codul lui Hammurabi. Acest cod reprezintă o colecție de decizii consacrate în parte litigiilor dintre debitori și creditori, fiind format mai ales din anumite dispoziții care acordau facilități agricultorilor-țărani pentru ca aceștia din urmă să-și poată de facto plăti datoriile[5].

În Codul lui Hammurabi s-a stabilit că împrumutul se putea face în monedă sau cereale, dobânda maximă fiind fixată la 20% pentru împrumuturile în monedă (a se vedea art. 88). În plus, tot pentru protecția debitorilor, articolul 71 din Cod sancționează depășirea dobânzii maxime cu pierderea în întregime a creanței[6].

Tot în literatura de specialitate se arată că articolele 28-52 din Cod stabileau măsuri de ajutorare a celor deja îndatorați, și fără de care ar fi riscat să devină insolvabili, care reprezintă nimic altceva decât împărțirea riscurilor împrumutului cu creditorii:
1. debitorii nu sunt ținuți să ramburseze nici capitalul, dar nici dobânda, în anii de inundații sau de secetă (exempli gratia, art. 48 din Cod: If any one owe a debt for a loan, and a storm prostrates the grain, or the harvest fail, or the grain does not grow for lack of water; in that year he need not give his creditor any grain, he washes his debt-tablet in water and pays no rent for this year);
2. dacă debitorii nu dispun la scadență nici de monedă, nici de grâu, se pot elibera abandonând creditorilor produsele câmpului;
3. debitorii sunt autorizați să ramburseze în cereale un credit luat în monedă (articolul 51: If he have no money to repay, then he shall pay in corn or sesame in place of the money as rent for what he received from the merchant, according to the royal tariff).

În plus, articolul 113 interzice creditorului de a se îndestula el singur luând în posesie cerealele debitorului său, acesta fiind sancționat atât cu obligarea restituirii celor luate, dar și cu pierderea creanței[7].

Codul lui Hammurabi stabilește și posibilitatea de a instaura un gaj atât asupra terenului, cât și asupra altor lucruri ale debitorului, dar și asupra propriei sale persoane, sau asupra soției sau concubinei, asupra copiilor debitorului precum și asupra sclavilor acestuia.

Sclavia debitorului pentru datorie este limitată la 3 ani (art. 117 din Cod: If any one fail to meet a claim for debt, and sell himself, his wife, his son, and daughter for money or give them away to forced labor: they shall work for three years in the house of the man who bought them, or the proprietor, and in the fourth year they shall be set free), iar articolul 116 (‘If the prisoner die in prison from blows or maltreatment, the master of the prisoner shall convict the merchant before the judge[.]’) interzice relele tratament aplicate datornicului pentru că nu-și plătise datoria.

1.2. Grecia antică

Tot în Histoire du credit à la consommation se arată că în Grecia antică împrumutul cu dobândă reprezenta una dintre activitățile principale practicate de temple, iar din acest motiv filosofii greci erau de părere că suprimarea dreptului de a împrumuta cu dobândă ar putea favoriza reîntoarcerea în perioada de aur[8].

Solon, care era un nobil îmbogățit prin comerț, a realizat reforme ample în domeniul împrumutului cu dobândă (în 594-591 î. Hr.), retrăgând dreptul creditorilor de a pune în sclavie debitorii insolvabili sau pe membrii familiei lor. Tot Solon este cel care restituie vechilor proprietari – foști debitori insolvabili – domeniile pierdute din cauza executării silitate ca urmare a neplății datoriilor anterioare[9].

Deși în Grecia antică nu existau reglementări cu privire la dobânda maximă ce putea fi percepută, literatura de specialitate arată că în perioadele de prosperitate dobânda anuală nu depășea 18%, cu excepția anumitor împrumuri maritime, riscul de naufragiu fiind foarte ridicat în acea perioadă. Există de asemenea și o anume concurență între diferitele temple, cu templul lui Appolo de la Delos practicând cea mai mică dobândă anuală, de doar 10%. Totuși, în Grecia peninsulară dobânda maximă a fost fixată prin lege la 24% de către Ptolomee Philadelphe în secolul al III-lea î. Hr[10].

1.3. Roma antică

La Roma, Legea celor 12 Table impune o dobândă de maxim 1/12 din capitalul împrumutului, cu 8,33% pe an (unciarum faenus), pentru ca în 407 î. Hr. să fie coborâtă la jumătate limita maximă (semunciarum faenus), respectiv 4,17%, scădere urmată de interzicerea dobânzii la împrumut de lex Genucia – căzută însă în desuetudine[11].

Cele 12 Table sunt completate de legile liciene propuse de Tribunul Plebei Licinius Solon în 367 î. e.n. drept răspuns la solicitările poporului de a li se reduce datoriile. Acesta acordă debitorilor insolvabili dreptul la ștergerea dobânzilor și un moratoriu de trei ani pentru a rambursa capitalul datorat.

Debitorul insolvabil rămâne între timp însă expus acțiunii creditorului care îl poate pune în închisoare, vinde sau chiar ucide. Dreptul creditorului de a ucide debitorul insolvabil a fost abrogat prin legea Poetilia Papiria în 326 î. Hr.[12]. În literatura de specialitate se arată că împrumutul cu dobândă reprezenta marea industrie romană, stâlpul Imperiului[13]. Seneca, deși condamna împrumutul cu dobândă în scrierile sale, acorda astfel de împrumuturi, dobândind o avere impresionantă iar Sfântul Ieronim este descris ca scandalizându-se în scrierile sale de faptul că Seneca acorda un împrumut cu dobândă de 50%[14].

După Nero și Seneca, Iustinian schimbă în totalitate legislația cu privire la împrumut:
1. deși nu suprimă în totalitate dobânda, precum cerea Biserica, acesta o reduce considerabil, fixând-o la 6% pentru împrumuturile dintre particulari, cu excepția agricultorilor care nu aveau voie să se împrumute cu o dobândă mai mare de 4, 4 și 1/4% pe an[15];
2. bancherii și ceilalți comercianți puteau să stipuleze o dobândă de maxim 8%;
3. dobânda maximă de 12% rămâne doar pentru împrumuturile maritime;
4. împrumutul va înceta să producă dobândă atunci când, din cauza cuantumului lor, valoarea dobânzilor devine egală cu valoarea capitalului împrumutat, și asta deși o parte din dobândă ar fi fost deja plătită[16];
5. reduce pedeapsa pentru împrumutul cu dobândă nelegală, stabilind doar sancțiunea infamiei precum și restituirea dobânzii în plus percepute, fără ca creditorul ce nu respectase rata maximă de dobândă să mai piardă dreptul de a recupera întregul capital împrumutat[17];
6. restrânge domeniul personal de aplicare al bonorum cessio (darea în plată), limitându-i aplicarea numai în cazul debitorului devenit insolvabil ca urmare a unui caz de forță majoră, sau numai în cazul celor care primeau acest privilegiu de la Împărat[18].

1.4. Poporul evreu și împrumutul cu dobândă

Literatura de specialitate afirmă că primul popor care să înterzică împrumutul cu dobândă sunt evreii. Această interzicere s-a realizat prin intermediul a trei citate din Vechiul Testament, citate scrise în secolele IX-VI î. Hr.[19], indicându-se chiar și rugăciunea ”Tatăl nostru” în care apare următoarea formulare cu privire la împrumuturi: dimitte nobis debita nostra sicut et nos dimittimos debitoribus nostris[20].

1.5. Biserica și împrumutul cu dobândă

Începând cu secolul al III-lea, în numele carității, Biserica din Europa adoptă regulile Vechiului Testament prin intermediul căruia se interzice împrumutul cu dobândă. Drept urmare, împrumutul cu dobândă este sancționat cu osânda veșnică[21].

Începând cu secolul al IV-lea, în cadrul consiliilor bisericești, și în special la Consiliul de la Nisa din 325, se sancționează împrumutul cu dobândă oferit de preoți, dar interdicția opusă populației creștine se va realiza doar începând cu Carol cel Mare[22]. Astfel, în Admonitio generalis se proclamă pentru prima dată inderdicția laicilor de a acorda împrumut cu dobândă[23], sancțiunea fiind excomunicarea.

Spre deosebire de legea caroligiană, legea gotică nu interzice deloc împrumutul cu dobândă, reglementând-o ca pe vremea romanilor. Cea mai veche lege a gajului din Catalonia este din 973, iar creditorul devine proprietarul bunurilor aflate în gaj, deși, în cazul terenurilor sau a imobilelor, debitorul păstrează folosința, culegând fructele. Debitorul-împrumutat nu poate înstrăina bunul oferit în garanție, și nici nu poate garanta cu el un al doilea împrumut. Valoarea bunului supus gajului este cu mult mai mare decât valoarea împrumutului pentru care se garantează. Creditorul trebuie să ofere un termen de minim 10 zile de la data scadență, pentru ca apoi să adreseze o somație publică. Dacă debitorul nu returnează datoria, creditorul are dreptul să introducă o acțiune în justiție. Judecătorul convoacă o comisie formată din trei membri care va verifica dacă nicio încălcare a legii nu a fost realizată atunci când creditorul a împrumutat suma de bani încă neplătită. Dacă nicio încălcare nu poate fi constatată, atunci se stabilește faptul că împrumutătorul-gajist poate dispune de bunurile aflate în gaj[24].

Totuși, literatura de specialitate arată că în ciuda interdicțiilor, neguțătorii și evreii de la oraș oferă împrumut cu dobândă tuturor țăranilor. Astfel, deși în Franța și în Italia împrumutul cu dobândă era interzis, ingeniozitatea juridică a funcționat perfect, din secolul al X-lea inventându-se și donațiile fictive cu bunurile care se reîntorceau la debitor după achitarea împrumutului. Apoi, în secolul al XII-lea, literatura arată o perfecționare în Franța a sistemului ascuns de împrumut cu dobândă din moment ce împrumutatul – debitor oferă o anuitate creditorului -împrumutător, anuitate care nu reprezintă altceva decât capitalul împrumutului cu dobânda aferentă[25]. În Italia, juriștii sunt și mai îndrăzneți, aceștia apelând la contractul de vânzare-cumpărare care permite simularea vânzării unui bun de către creditor debitorului, și care este urmată imediat de reachiziționarea sa la o valoare mai mică, ascunzându-se astfel dobânda atașată unui împrumut[26].

Din cauza ingeniozității juriștilor, Papa Eugen al III-lea va condamna și ipoteca în aceeași manieră ca și împrumutul cu dobândă, condamnare confirmată în 1187 de către Papa Urban al III-lea. Punctul culminat al atacurilor date de Biserică împrumutului cu dobândă este realizat în urma consiliilor de la Lyon (din 1274) și de la Viena (1312), stabilindu-se astfel că orice persoană care refuză să condamne împrumutul cu dobânda trebuie pedepsită precum un eretic[27], dar și că testamentele împrumutaților cu dobândă sunt considerate ca fiind nevalide.

Pe de altă parte, pedeapsa aplicabilă împrumutului cu dobândă nu este niciodată de facto aplicată în cazul tranzacțiilor regilor, nobililor, abaților, sau papalității. Dar la sfârșitul secolului al XIII-lea, anumiți principi realizează existența acestei inegalități în drepturi, acordând astfel posibilitatea anumitor clanuri de evrei (Lombarzii și Cahorsins) să împrumute cu dobândă în mod legal[28], pentru ca unii principi, precum Piero și Lorenzo de Medici, să se opună chiar apariției primelor Mont-de-piété, considerând că astfel de instituții reprezintă o concurență față de operațiunile de împrumut practicate de comunitatea evreiască din Italia și față de care stabiliseră relații excelente[29].

1.5. România comunistă și împrumutul cu dobândă

Profesorii de la Iași ne arată în 1958 cum „contractul de împrumut este folosit astăzi, în special de către bănci, care acordă împrumuturi organizațiilor economice sau finanțează unele investiții. Băncile acordă, de asemenea, pe baza contractului de împrumut și credite pentru construirea de locuințe individuale și tot pe baza contractului de împrumut, cetățenii primesc credite de la casele de ajutor reciproc”[30].

În ceea ce privește moneda de împrumut și plată, se arată că „suma împrumutată trebuie stipulată și plătită în monedă națională, potrivit Legii nr. 285 din 15 august 1947. Orice clauze prin care s-a stipulat ca plata să se facă în monedă străină sau cu referire la cursul unei monede străine, va atrage nulitatea contractului”[31]. Totodată, „dobânzile convenționale nu pot depăși cuantumul dobânzii legale. Obligația de a plăti dobânzi mai mari decât cuantumul legal este nulă de drept. Creditorul care a pretins o asemenea dobândă, deosebit de sancțiunile penale, pierde și dreptul la dobânda legală”[32]. În plus, „acela care a împrumutat bani de la o bancă nu va putea plăti dobândă la banii împrumutați, decât având și el un profit de pe urma banilor împrumutați, astfel că dobânda banilor împrumutați nu poate proveni decât din profitul ce rezultă din întrebuințarea acestor bani, deci din plus-valoarea ce se formează în procesul de producție”[33].

Pe de altă parte, profesorii de la Iași arată că nu se făcea o diferență cu privire la calitatea de non-profesionist a debitorului, deoarece „chiar în cazul în care împrumutul a fost contractat în vederea consumului individual, debitorul trebuie să plătească aceeași dobândă ca și debitorul care a investit banii într-o activitate productivă”[34].

2. Scurt istoric al cesiunii de creanță

Pentru acest istoric avem drept referință lucrarea de licență a domnului I. M. Lungu intitulată Cesiunea de creanță în dreptul roman și român, și susținută la Iași în 1904 sub conducerea distinsului decan și profesor D. Alexandresco, precum și lucrarea de dată recentă a profesorilor I. Dogaru și P. Drăghici, dar și lucrarea de drept roman a profesorului Girard din 1916.

Astfel, domnul Lungu arată cum cesiunea de creanță nu are în limbajul juridic un sens bine determinat, fiind un termen comun și echivoc. Totodată, acesta consideră că jurisconsulții vechi francezi au denaturat sensul adevărat al cuvintelor ”cesiune de creanță”, cesiunea de creanță și vânzarea creanțelor devenind termeni sinonimi, deși la romani a cesiona însemna una, și a vinde alta, fiind două idei care se excludeau una pe alta”.[35]

În ceea ce privește cesiunea la romani, profesorul Girard ne spune cum în sistemul primitiv al cesiunii de creanță exista obligația ca debitorul cedat să fie de acord cu transmiterea creanței, acesta legându-se de cesionar doar după ce-i promitea și lui aceleași promisiuni verbale făcute anterior cedentului, respectiv la momentul încheierii contractului verbal de împrumut[36]. De aceea, cesiunea de creanță în sistemul primitiv roman era de fapt o novație, dând naștere unei creanțe noi.

Apoi, cesiunea de creanță s-a dezvoltat prin intermediul mandatului judiciar realizat printr-un litis contestatio realizat față de debitorul cedat printr-o convenție de cesiune. În cadrul acestui procedeu, mandatarul judiciar (cesionarul din zilele noastre) (cognitor, procurator) obține o formulă prin care se impune judecătorului să condamne debitorul în favoarea mandatarului, dacă același judecător l-ar găsi pe mandant ca având calitatea de creditor, iar după ce condamnarea era obținută, mandatarul (cesionarul) putea să recupereze datoria de la debitorul-cedat fără a returna apoi datoria mandantului, mandatarul devenind procurator in rem suam[37]. Spre deosebire de prima variantă de cesiune de creanță – care se putea realiza doar cu acordul debitorului cedat, cesiunea prin litis contestatio se realiza fără acordul debitorului-cedat, dar avea dezavantajul dat de faptul că procedura se putea realiza doar după ajungerea la scadență a întregii datorii, și doar dacă mandantul era încă în viață[38].

Profesorul Girard continuă arătând maniera în care sistemul de cesionare s-a perfecționat, spre a putea garanta o mai bună apărare a drepturilor cesionarului, arătând însă și reformele realizate pentru a proteja pe debitorul-cesionat. Astfel, acesta arată cum Constituția lui Teodosiu și Honorius sancționa cu anularea datoriei debitorului-cedat dacă creanța creditorului era cesionată unei „persoane mai puternice” (potentior – i.e. mari proprietari de pământ); sau cum tutorii și curatorii aveau interdicție de a-și cesiona creanțe care aparțineau minorilor ai căror patrimoniu îl administrau; sau cum s-a stabilit interzicerea cesionării creanțelor litigioase[39].

Revenind la România, domnul Lungu arată în 1904 faptul că cesiunea de creanță a fost reglementată în Codul civil de la 1864 cu privire la care există și o decizie a Curții de la Iași publicată în Curierul Judiciar nr. 20 din 1904 în care s-a afirmat că nu numai creanțele actualmente exigibile, dar și cele cu termen, condiționate, viitoare pot fi cesionate, fiind suficient ca creanța să existe „cel puțin en germe, căci altfel, ea ar fi neantul, și neantul nu poate face obiectul unei cesiuni”[40].

Domnul Lungu concluzionează acum 111 ani afirmând că „cesiunea de creanță pune față în față doi speculatori care trag foloase din contractul de cesiune”, dar și că „cesiunea de creanță cuprinde ideea de speculă, spre deosebire de subrogație care cuprinde ideea de binefacere”[41].

Tot cu privire la istoricul cesiunii de creanță, în literatura de specialitate din 2014[42] se arată că „datorită dezvoltării producției și circulației de mărfuri din secolul al II-lea î. Hr., s-a căutat la Roma o modalitate de realizare a transferului unei creanțe, cel mai frecvent caz fiind cel în care creditorul are nevoie de bani și, fără a aștepta scadența creanței sale, o vinde unui terț care va plăti un preț mai mare sau mai mic, în funcție de data scadenței și solvabilitatea debitorului”[43]. Se evidențiază și faptul că „în epoca postclasică s-au luat o serie de măsuri pentru interzicerea cesiunii unui potentior, în special a creanțelor litigioase, adică îndoielnice (care pot face obiectul unui proces). Pentru a se limita speculațiile, s-a admis ca debitorul să se poată elibera plătind cesionarului prețul cu care a cumpărat creanța, și nu prețul real al acesteia”[44].

Cu privire la situațiunea din Roma antică, domnul Lungu arăta acum 111 ani că reforma – la care de altfel trimit și profesorii Dogaru și Drăghici – „a fost consecința indignațiunii provenite din exploatarea cămătarilor care după ce cumpărau creanțele cu preț de nimic, urmăreau pe debitorul cedat pentru întreaga sumă prevăzută în creanță”[45]. Astfel, domnul Lungu ne arată cum „împăratul Anastasius a dispus ca cesionarul care a cumpărat o creanță cu o valoare inferioară cele nominale să nu poată cere de la debitor mai mult decât a plătit, plus dobânda, creanța stingându-se pentru diferența valorii”(Lex Anastasiana)[46].

Apoi, referindu-se la instituția cesiunii de creanță profesorii Negru și Demetrescu de la Iași sunt de părere în 1958[47] că „nici chiar legiuitorul burghez nu vede această instituție cu ochi buni; totuși, cesiunea de creanță se practică pe scară largă în societatea capitalistă pentru că servește ca mijloc de exploatare”[48]. Totodată, ni se confirmă că deși în forma sa exterioară subrogațiunea se aseamănă cu cesiunea de creanță, pe fond ele se deosebesc fiindcă la plata prin subrogațiune se urmărește stingerea unei obligații și înlocuirea ei cu alta, iar la cesiunea de creanțe se urmărește un scop speculativ[49].

Astăzi, cesiunea de creanță este reglementată în România în Noul Cod civil în capitolul I din Titlul cu privire la transmisiunea și transformarea obligațiilor. Totodată, literatura de specialitate a arătat că există o diferență între cesiunea de creanțe și cesiunea de contract[50], iar pentru articolul nostru, în partea a III-a vom face trimitere la ambele tipuri de cesiune, nefiind convinși că în cazul cesiunii realizate ca urmare a creanței ce ia naștere dintr-un contract de credit bancar ne-am afla de facto în fața doar a unei cesiuni de creanță.


[1] Clauze abuzive, texte de referință (Liste R. 132-2): „permettre au professionnel de procéder à la cession de son contrat sans l’accord du non-professionnel ou du consommateur et lorsque cette cession est susceptible d’engendrer une diminution des droits du non-professionnel ou du consommateur”.
[2] „Vinderea sau cesiunea unei creanţe cuprinde accesoriile creanţei, precum cauţiunea, privilegiul şi ipoteca”.
[3] Exempli gratia, ÎCCJ, Secția a Sectia a II-a civilă, Decizia nr. 12 din 17 ianuarie 2012.
[4] R- M. Gelpi, F. Julien-Labruyere, Histoire du credit a la consommation, 1994, Paris, la p. 25.
[5] Ibidem, la p. 26.
[6] Ibidem, la p. 26 cu trimitere la S. Homer, A History of Interest Rates, Rutgers, 1963.
[7] Ibidem, la p. 26 ( art. 113.If any one have consignment of corn or money, and he take from the granary or box without the knowledge of the owner, then shall he who took corn without the knowledge of the owner out of the granary or money out of the box be legally convicted, and repay the corn he has taken. And he shall lose whatever commission was paid to him, or due him.)
[8] Ibidem, la p. 27 și 28.
[9] Ibidem, la p. 28.
[10] Ibidem, la p. 30.
[11] P. F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, a VI-a ediție, Paris, 1916, la p. 525.
[12] R-M. Gelpi, F. Julien-Labruyere, op. cit. la p. 33. A se vedea și P. F. Girard, Manuel elementaire de droit romain, a VI-a ediție, Paris, 1916, la p. 432: „Dans le droit des dernires siècles de la République, le système des XII Tables, selon lequel le débiteur insolvable était mis à mort ou vendu comme esclave a l’étranger, a disparu. Il a été remplacé par l’emprisonement privé et surtour par l’exécutions sur les biens”; dar și p. 489-90 cu privire la efectele nexum: „le droit de procéder au bout du délai légal de trente jours à la legis actio per manus injectionem, qui, faute de paiement ou d’intervention du vindex, aboutit à la conduite du débiteur dans la prison domestique du créancier pour un nouveau délai de soixante jours au bout duquel, faute de paiement ou d’arrangement amiable, le créancier à le droit de tuer le débiteur ou de le vendre au delà de Tibre. Le nexum a pour effet de permettre au créancier de faire manus injectio en vertu de son contrat.(…) Le creancier par nexum peut proceder a l’execution sur la personne en vertu de son contrat de la meme facon dont il le ferait en vertu d’un jugement” sau la p. 493, cu trimitere la Lex Poetilia Papiria prin care s-a abrogat aplicarea lui nexum în cazul contractului de împrumut cu dobândă, acesta devenind executoriu doar după verificarea operată de către un magistrat (judicatus).
[13] Ibidem, la p. 35 cu trimitere la Lot, La fin du monde antique et le debut du Moyen Age, Albin Michel, coll, L’Evolution de l’humanite, Paris, 1968 sau la Veyne, L Empire Romain, în Arie Ph. și Duby G., Histoire de la vie privee, t. I, Le Seuil, Paris, 1985.
[14] A se vedea și faptul că după reîntoarcerea din exil, Seneca a împrumutat pe cei din teritoriile nou cucerite, respectiv pe britanici, stabilind că împrumuturile pot fi returnate atunci când debitorii britanici vor considera de cuviință, pentru ca ulterior să impună o dată fixă scadentă în care împrumutul să fie restituit deodată, dând naștere astfel la revolte majore în rândul populației debitoare (a se vedea A. Saymes, Britannia Antiqua Illustrata, Roycroft, 1676, la p. 224).
[15] J. Declareuil, Rome the Law-Giver, Routledge, New York și Londra, 1997 publicată original în 1920-70, la p. 326.
[16] R- M. Gelpi, F. Julien-Labruyere, op. cit. la p. 37. A se vedea și P. F. Girard, op. cit. la p. 527.
[17] J. Declareuil op. cit., la p. 326. A se vedea și P. F. Girard op. cit., la p. 526: „Justinien, au moment où il provoquait la fraude par l’abaissement du maximum, affaiblit la répression en decidant que les intérets payés illégalement seraient uniquement imputés sur le capital ou, en cas d’excédent, restitués au simple”.
[18] Ibidem, la p. 326.
[19] R- M. Gelpi, F. Julien-Labruyere, op. cit., la p. 39.
[20] „remettez-nous de nos dettes comme nous les remettons à nos debiteurs”, Ibidem, la p. 44.
[21] Ibidem, la p. 45.
[22] Ibidem, la p. 48.
[23] Ibidem, la p. 51.
[24] Ibidem, la p. 54.
[25] Ibidem, la p. 61.
[26] Ibidem, la p. 61.
[27] Ibidem, la p. 70.
[28] Ibidem, la p, 71
[29] Ibidem, la p. 74.
[30] V. Negru, Paul I. Demetrescu, Curs de drept civil, vol. II, Teoria generală a obligațiilor și contractele speciale, Iași, 1958, la p. 521.
[31] Ibidem, la p. 522.
[32] Ibidem, cu trimitere la Decretul nr. 311/1954 privitor la stabilitatea dobanzilor legale.
[33] V. Negru, Paul I. Demetrescu, op. cit. la p. 524.
[34] V. Negru, Paul I. Demetrescu, op. cit. la p. 524.
[35] I.M. Lungu, op. cit., la p. 7: „Când era vorba de vânzarea creanțelor se zicea: vendere nomen, emptio nominis, ius vendere iar cedere nomen, cedere nomine, cessio nominis, înseamnă un fapt, ca ori care altul prin care se transmitea proprietatea unui lucru sau exercițiul unui drept”.
[36] P. F. Girard, op. cit., la p. 744.
[37] P. F. Girard, op. cit. la p. 745.
[38] Ibidem, la p. 746.
[39] Ibidem, la p. 749.
[40] I. M. Lungu, Cesiunea de creanță în dreptul roman și dreptul român, Iași, 1904, la p. 41, nota de subsol 1. Pentru recunoaștere aceastui aspect și în anii 1990, a se vedea P. M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație. Ed. All București, 1996, p. 218 la care face trimitere I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, C. H. Beck, 2014 la p. 636.
[41] I. M. Lungu, op. cit., la p. 81.
[42] I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, C. H. Beck, 2014.
[43] Ibidem, la p. 631 cu trimitere la G. Hubrecht, Manuel de droit romain. Les obligations, 1943, Paris, p. 213.
[44] Ibidem, la p. 632.
[45] I. M. Lungu, op. cit., la p. 37.
[46] Ibidem. A se vedea și P. F. Girard, op. cit. la p. 749: „l’importante constitution d’Anastase (…) essayant de decourager l’industrie des acheteurs de creances en permettant aux debiteurs de se liberes des creances achetees a un taux inferieur a leur valeur nominale par le simple remboursement de ce prix d’achat”.
[47] V. Negru, Paul I. Demetrescu, Curs de drept civil, vol. II, Teoria generală a obligațiilor și contractele speciale, Iași, 1958.
[48] Ibidem, la p. 181.
[49] Ibidem, la p. 186.
[50] E. Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, C.H. Beck, 2015, la p. 189-190 cu trimitere la A. -I. Dănilă, Cesiunea de contract, Ed. Hamangiu, București, 2010, la p. 93-94.


Mihaela Mazilu-Babel
Doctorand, Facultatea de Drept și Ştiințe Sociale, Universitatea din Craiova

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Cesiunea în cazul contractului de credit bancar, protecția juridică a consumatorului, și dreptul Uniunii Europene. Ep. 1”

  1. Astăzi am descoperit și I. G. Lipovanu, Egalitate și contract (studiu de drept civil comparat), Iași, 1946, care face la p. 60-68 un istoric al împrumutului cu dobândă. Autorul precizează la p. 62 că „preceptele mozaice interziceau uzura numai între evrei, față de streini ea era permisă’ (la p. 63).

    Se mai arată că prin legea din 14 noiembrie 1867, dreptul german decide că „dobânda este lăsată la libera apreciere a părților. Totuși, dacă procentul era mai mare de 6% pe an, debitorul avea facultatea să ceară rezilierea contractului cu condiția să avertizeze pe creditor cu cel puțin 6 luni mai înainte” (p. 66)

    Autorul mai subliniază și faptul că „în ceea ce privește libertatea uzurii previziunile școlei liberale că libertatea dobânzii ar avea drept rezultat scăderea ei nu s-au realizat. (…) Această situație obligă pe legiuitorul german să intervină”. Intervenția va conduce la impunerea de sancțiuni penale.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week