Tribunalul Timiş. Efectele contractului faţă de terţ. Vehicul ridicat din parcare privată. Nelegalitate (I)

Recent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, prin Decizia nr. 9/2015 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii[1], a tranşat o problemă de drept mult disputată la nivelul instanţelor naţionale în ultimii ani şi care se referea la măsura ridicării vehiculelor staţionate/oprite neregulamentar pe carosabil, măsură ce se dispunea în baza unor hotărâri de consiliu local (HCL), Înalta Curte statuând că “procedura de aplicare a măsurii tehnico-administrative constând în ridicarea vehiculelor staţionate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă, prevăzută de art. 64 şi art. 97 alin. (1) lit. d) şi alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, nu poate fi reglementată prin hotărâri ale consiliilor locale.”

De ceva timp, în municipiul Timişoara (şi probabil şi în alte localităţi din România), există prestatori de servicii de ridicare şi depozitare a vehiculelor care, în baza unui contract încheiat cu o persoană ce deţine o parcare privată, dispun ridicarea vehiculelor aparţinând unor terţi, vehicule presupus a fi parcate abuziv/nelegal (fie pentru că nu exista dreptul de a parca, fie pentru că, deşi exista acest drept, s-a depăşit un anumit interval orar etc.), iar pentru eliberarea din “depozit”, proprietarul vehiculului cu pricina este nevoit să achite un tarif.

Evident că, până la tranşarea acestor aspecte la instanţa de judecată a fost un singur pas, practica judiciară la început nefiind unitară, dat fiind, probabil, şi caracterul de noutate al unor astfel de speţe, însă în momentul de faţă optica la nivelul instanţelor din Timişoara este cvasiunanimă în sensul că aceste măsuri de ridicare sunt nelegale.

Se va putea observa din analiza deciziei Tribunalului Timiş, rezumată mai jos, că argumentele ambelor părţi litigante sunt interesante, dar cel mai important este ceea ce reţine instanţa de judecată, explicând, într-o manieră logică şi de bun-simţ, de ce un contract încheiat între un prestator de servicii de ridicare şi depozitare vehicule şi deţinătorul unei parcări private nu poate produce niciun efect faţă de terţul proprietar al vehiculului ridicat, dar mai ales de ce un astfel de prestator nu se poate erija într-o autoritate a statului şi să aplice o procedură de ridicare şi depozitare a vehiculelor, eludând astfel ordinea de drept în sensul în care nimeni nu poate să îşi facă dreptate singur, ci doar prin instituţiile reglementate de statul de drept, în speţă prin intermediul justiţiei statale.

În speranţa că vor fi benefice şi altora care se confruntă sau se vor confrunta în viitor cu astfel de probleme, înţelegem să prezentăm săptămânal câte o astfel de hotărâre judecătorească, pe care noi o considerăm relevantă şi cel mai bine motivată, lăsând cititorii să facă aprecierile asupra utilităţii demersului nostru.

***

R O M Â N I A
TRIBUNALUL TIMIŞ – SECŢIA A II A CIVILĂ

Dosar nr. 5415/325/2014

DECIZIA CIVILĂ NR. 672
Şedinţa publică din 9 decembrie 2014
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE: T. B.
JUDECĂTOR: A. Ş. R.
GREFIER: M. B.

[…]

Prin sentinţa civilă nr. 9362/18.06.2014 pronunţată în dosarul nr. 5415/325/2014, Judecătoria Timişoara a admis cererea formulată de către reclamanta P. C. V., cu domiciliul procedural ales pentru comunicarea actelor de procedură în contradictoriu cu parata S.C BT S.R.L., cu sediul procedural ales în T. , la avocat […] şi în consecinţă:

A dispus anularea facturii seria BTR nr. 52 din 3 februarie 2014 și a bonului fiscal nr. 779 din 3 februarie 2014 în valoare de 773,76 lei.

A dispus restituirea de către pârâtă reclamantei a sumei de 773,76 lei.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 80 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că:

Din procesul verbal de predare primire, instanţa reține că autoturismul reclamantei (…) a fost ridicat de către societatea reclamantă din parcarea S.C D SRL la data de 2 februarie 2014, ora 23:15, fiind eliberat reclamantei la data de 3 februarie 2014, ora 16:10, după achitarea unei taxe de remorcare și depozitare de 773,76 lei.

Instanţa a reţinut din declaraţiile martorului audiat în cauză și din poziţia procesuală a părţilor că autoturismul reclamantei era parcat în cadrul unei parcări private, respectiv în parcarea BA din T.

Instanţa a reţinut din declaraţia martorului împrejurarea că ridicarea și depozitarea autoturismului reclamantei de către societatea pârâtă nu s-a făcut cu acordul contractual al acesteia.

Din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă, instanţa a reţinut că aceasta a încheiat cu S.C D S.R.L. o convenţie de prestări servicii, cu nr. 06 din 18 aprilie 2013, prin care pârâta se obligă să presteze în favoarea acestei societăţi a serviciilor de întreţinere și degajare parcare autovehicule parcate abuziv.

Instanţa a reţinut că această convenţie civilă, fiind încheiată între pârâtă și o societate terţă, nu îi este opozabilă reclamantei, aceasta din urmă nefiind parte a contractului de prestări servicii. Instanţa a reţinut că, potrivit relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte doar între părţile contractante și nu față de terţe persoane.

Instanţa a reţinut că apărarea pârâtei referitor la efectuarea de demersuri pentru publicitatea acestui contract în vederea opozabilităţii acestuia față de terţe persoane nu este prevăzută de lege și nu poate în lipsa consimţământului reclamantei să producă efecte și față de aceasta.

Astfel, instanţa a reţinut că în condiţiile în care societatea proprietară a parcării în litigiu doreşte să îi fie respectat dreptul de proprietate privată asupra parcării amenajată poate institui o taxă de parcare pentru autoturismele destinate clienţilor societăţilor care exploatează efectiv parcarea în litigiu fără însă a putea dispune cu privire la caracterul abuziv sau nu, legal sau nelegal al staţionării.

Astfel, instanţa a reţinut că încălcarea OUG nr. 195/2002 sau a altui act normativ cu privire la staţionarea și oprirea autoturismului poate fi constatată doar de către organe ale statului abilitate și nu poate fi lăsată la aprecierea discreţionară a unei persoane de drept privat.

În lipsa constatării existenței unei contravenţii și a unei măsuri contravenţionale complementare care să implice ridicarea sau blocarea roţilor autoturismelor parcate neregulamentar, instanţa a reţinut că pârâta nu poate acţiona în baza unui contract de prestări servicii încheiat cu o societate privată pentru ridicarea și depozitarea autoturismului reclamantei.

Pentru aceste considerente, instanţa a reţinut că reclamanta a plătit suma de 773,76 lei fără a o datora, astfel că pârâta a fost obligată la restituirea acestei sume către reclamantă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa a reţinut că pârâta, în temeiul art. 453 noul Cod de procedură civilă, este cea care a căzut în pretenţii, astfel că a fost obligată la suportarea acestor cheltuieli avansate de către reclamantă.

La data de 3 septembrie 2014, pârâta S.C BT S.R.L. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 9362/18.06.2014 pronunţată de către J. T. în dosarul nr. 5415/325/2014, solicitând instanţei de control judiciar ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună: admiterea apelului formulat de către aceasta; schimbarea în totalitate a sentinţei atacate, în baza art. 480 alin. (2) C. proc. civ. prin respingerea acţiunii formulate de către intimata-reclamantă ca fiind netemeinică şi nefondată; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În primul rând, în preambulul acestei căi de atac, apelanta a prezentat natura şi izvorul raporturilor juridice existente între S.C BT S.R.L. şi S.C D S.R.L. (proprietarul parcării unde intimata-reclamantă şi-a parcat autoturismul). În acest sens, apelanta a învederat faptul că între S.C BT S.R.L. şi S.C D. S.R.L. a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. 06/18.04.2013, contract prin intermediul căruia proprietarul parcării private a împuternicit pe cea dintâi să degajeze parcarea privată de autovehiculele parcate fără drept ori de câte ori constată parcarea abuzivă a unui autovehicul. Contractul a fost încheiat la solicitarea proprietarului parcării care întâmpina dificultăţi cu parcarea abuzivă a multor autovehicule în această parcare privată, lăsând fără locuri de parcare persoanele care lucrează în incintă sau clienţii societăţilor comerciale care îşi desfăşoară activitatea în această incintă.

Potrivit art. 4.1 din Contractul de prestări servicii nr. 06/18.04.2013, proprietarul parcării declară că oprirea este interzisă în parcarea ce face obiectul contractului şi că este parcare proprietate privată a sa, având dreptul de a opri şi parca doar chiriaşii acestuia sau prepuşii acestora şi persoanele care au treburi la chiriaşii beneficiarului. Oprirea autovehiculelor în parcarea anterior menţionată de către alte persoane este considerată tulburare de posesie şi dă dreptul proprietarului să solicite intervenţia apelantei în vederea degajării parcării proprietate privată şi ridicării autoturismelor oprite abuziv. Proprietarul parcării, S.C D S.R.L., prin contractul de prestări servicii, îşi dă acceptul expres ca apelanta să ridice autovehiculele care opresc în această parcare proprietatea privată a beneficiarului.

În vederea informării conducătorilor auto asupra interzicerii opririi în parcarea privată a S.C D. S.R.L. au fost amplasate panouri de informare şi avertizare a conducătorilor auto asupra interzicerii opririi, asupra faptului că parcarea este proprietate privată şi asupra consecinţelor opririi autovehiculului în această parcare. Panourile de informare antemenţionate sunt amplasate la fiecare posibilitate de acces în parcare.

Potrivit art. 2.2 din contractul de prestări servicii, apelanta are obligaţia să asigure transportul şi depozitarea autovehiculelor oprite fără drept în parcare, la parcul propriu, situat in T., unde se vor afla în deplina siguranţă.

În temeiul art. 2.3 din contractul de prestări servicii proprietarul parcării acordă apelantei dreptul de a percepe tarif de deplasare autospecială şi de remorcare/relocare abuziv. Tarifele percepute de către apelantă pentru deplasare autospecială, ridicare/relocare autovehicul sau depozitare autovehicul în parc propriu sunt stabilite în anexa nr. 2 la contractul de prestări servicii şi sunt afişate pe panourile de informare.

Temeiul de drept al ridicării autovehiculelor parcate abuziv este dreptul de proprietate al proprietarului parcării (S.C D S.R.L.) şi contractul de prestări servicii nr. 06/18.04.2013 prin care proprietarul parcării împuterniceşte apelanta să întreţină parcarea şi să degajeze parcarea de autovehiculele parcate abuziv în aceasta şi care aduc atingere dreptului de proprietare al proprietarului parcării

Totodată, apelanta a adăugat faptul că în ceea ce priveşte regimul parcării trebuie observate art. 3 şi 4 din OUG nr. 43/1997, respectiv art. 6 din OUG nr. 195/2002, care susţin punctul de vedere al celei dintâi referitor la încadrarea parcării S.C. D S.R.L. în categoria drumurilor închise circulaţiei publice, aparţinând domeniului privat şi având la intrare inscripţii vizibile care informează asupra acestui fapt. În această situaţie, parcarea prezentând în mod clar condiţiile de staţionare, regimul parcării fiind fără echivoc stabilit potrivit panourilor de informare, se apreciază că intrând şi lăsând maşina în parcare, intimata-reclamantă şi-a asumat în mod clar consecinţele faptelor sale, de unde rezultă că a existat acordul de voinţă al acesteia.

În fapt, apelanta pârâtă a arătat că, în data de 2 februarie 2014, intimata-reclamantă a parcat autovehiculul marca […], în parcarea privată a S.C. D S.R.L., dat fiind faptul că parcarea este una organizată în regim privat şi dat fiind faptul că la ora respectivă erau închise toate unităţile/localuri ce sunt deservite de respectiva parcare şi parcarea era închisă, fiind interzisă staţionarea în interiorul acesteia, fapt semnalizat prin panourile amplasate la intrările în parcare. În acest sens, apelanta a solicitat instanţei a observa faptul că incidentul a avut loc în seara zilei de 2 februarie 2014, la orele 22:46, iar maşina nu a fost ridicată decât la ora 23:15, deci clar şi fără echivoc după închiderea tuturor unităţilor care sunt deservite de acea parcare, fiind o zi de duminică.

În acest context, a subliniat apelanta, rezultă faptul că intimata-reclamantă a observat depăşirea intervalului orar în care această parcare era permisă, a cunoscut consecinţele acestei depăşiri, regimul parcării şi în mod întemeiat cea dintâi a procedat la ridicarea şi depozitarea autovehiculului, sumele de bani fiind datorate în mod întemeiat în baza acestor prestaţii.

De o deosebită importanţă, a arătat apelanta, este faptul că, prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă nu contestă în niciun fel faptul că a parcat fără drept (în mod abuziv) în parcarea respectivă. Aceasta nu contestă faptul că există pancartele de informare privind regimul parcării la fiecare intrare. Astfel, apelanta consideră că intimata-reclamantă dovedeşte o conduită procesuală nesinceră în legătură cu evenimentul supus judecăţii, motiv pentru care aceasta a învederat faptul că argumentarea în această privinţă nu poate fi reţinută.

Ca urmare a parcării abuzive în parcarea proprietate privată a S.C. D S.R.L., apelanta a procedat, în temeiul contractului de prestări-servicii antemenţionat, la ridicarea, remorcarea şi depozitarea autovehiculului aparţinând reclamantei.

Referitor la afirmaţiile reclamantei conform căreia apelanta ar fi trebuit să fie autoritate delegată pentru ridicare de autoturisme, aceasta a învederat faptul că nu este o autoritate publică şi nici nu îşi arogă puteri asemănătoare unei autorităţi publice, motiv pentru care nu este în măsură să emită dispoziţii de ridicare ori note de constatare, aşa cum solicită reclamanta. În acest sens, aceasta a învederat, de asemenea, faptul că delegarea de autoritate pentru ridicarea de autoturisme este prevăzută de lege strict pentru drumurile publice, ori în cauza de faţă, aşa cum s-a arătat anterior, parcarea autovehiculului de către intimata-reclamantă a avut loc într-o parcare organizată în regim privat, de către o societate comercială privată, pe un drum proprietate privată.

Aşadar, a subliniat apelanta, intimat-reclamantă este în eroare cu privire la temeiul juridic al remorcării şi depozitării autovehiculului propriu, deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, cea dintâi nu este o autoritate publică, iar parcarea nu a avut loc pe un drum public. Mai mult decât atât, remorcarea şi depozitarea autovehiculului au avut loc în baza dreptului de proprietate în regim privat al S.C. D S.R.L., cât şi în baza contractului de prestări servicii antemenţionat, prin care apelanta s-a obligat la ridicarea/remorcarea/depozitarea sau orice altă acţiune necesară eliberării parcării S.C. D S.R.L.

De asemenea, s-a învederat faptul că, prin parcarea autovehiculului pe proprietatea privată, intimata-reclamantă a încălcat dreptul de proprietate al S.C. D S.R.L. Parcarea în interiorul căreia intimata-reclamantă a staţionat autovehiculul în data de 2 februarie 2014 este proprietate privată, iar dreptului de proprietate îi corespunde obligaţia generală negativă ce revine tuturor celorlalţi subiecţi de drept de a nu încălca acest drept, ori de a se abţine de la orice act sau fapt care ar constitui o ingerinţă asupra dreptului de proprietate.

În cele ce urmează, apelanta a detaliat criticile pe care înţelege să le aducă sentinţei atacate prin prezenta cale de atac.

O primă critică este aceea că, din considerentele sentinţei atacate, se observă faptul că instanţa nu a înţeles a insera motivarea în drept a acţiunii formulate de către intimata-reclamantă:

Astfel, deşi, în întâmpinarea formulată, apelanta pârâtă a înţeles a invoca lipsa motivării în drept a acţiunii, intimata-reclamantă, prin răspunsul la întâmpinare, nu a înţeles a preciza acest temei de drept, lăsând în sarcina instanţei, „în baza rolului activ al acesteia” sarcina de a motiva în drept acţiunea.

Or, a subliniat apelanta, după cum a menţionat şi în întâmpinarea formulată, potrivit art. 249 Cod procedură civilă, „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”. Ceea ce s-a încercat a se proba cu audierea martorului încuviinţat de către instanţă intimatei-reclamante este faptul că ridicarea şi depozitarea autoturismului intimatei-reclamante de către apelanta pârâtă nu s-ar fi făcut cu acordul contractual al acesteia.

Mai mult, a menţionat apelanta, în momentul în care se formulează o acţiune în instanţă, împotriva unei persoane, pentru a se stabili temeinicia sau netemeinicia dreptului procedural exercitat, reclamanta (sau instanţa, dacă ne prelevăm de rolul activ al instanţei) trebuie să menţioneze temeiul de drept al acţiunii, care articole de lege au fost încălcate, respectiv care instituţie de drept îşi are aplicabilitatea în speţa de faţă. După cum lesne se poate observa, în speţa de faţă nu au fost probate nici condiţii de admisibilitate ale unei „îmbogăţiri fără justă cauză,” nici ale unei „plăţi nedatorate”. Singurul text de lege reţinut de instanţa de fond a fost OUG nr. 195/2002 care nu are incidenţă în cauză: Coroborând dispoziţiile art. 3 şi 4 din Ordonata nr. 43/1997 cu art. 6 din OUG nr. 195/2002, această parcare se încadrează în categoria drumurilor închise circulaţiei publice, aparţinând domeniului privat fiind un drum semnalizat ca atare la intrare cu inscripţii vizibile. Astfel, nu este fondată motivarea instanţei de fond în sensul că intimata-reclamantă nu a fost sancţionată contravenţional, că organele statului nu au constatat săvârşirea unei abateri, astfel că parcarea a fost regulamentară şi nu datorează vreo sumă de bani apelantei. Aceasta pentru că afirmaţiile ar fi reale dacă terenul pe care a fost parcat autovehiculul ar fi domeniu public, în realitate acesta aflându-se în proprietatea unui terţ.

A doua critică a apelantei este aceea că instanţa de fond în mod greşit a interpretat faptul că între cele două părţi nu a luat naştere un raport juridic, datorită faptului că, deşi între cea dintâi şi intimata-reclamantă nu a intervenit un raport juridic de obligaţii care să aibă ca temei un contract, precum un contract de prestări servicii sau un alt contract numit, între cele două părţi a luat naştere un raport juridic în momentul în care intimata-reclamantă, luând cunoştinţă de faptul că parcarea este administrată în regim privat şi de faptul că îi este interzisă staţionarea în timpul nopţii, prin intermediul semnului de avertizare postat la intrarea în parcare, a procedat totuşi la parcarea maşinii în acel spaţiu, fapt care echivalează cu consimţământul acesteia asupra condiţiilor de care a luat cunoştinţă.

Astfel, a arătat apelanta, raportul juridic civil ia naştere fie dintr-un act juridic încheiat de către părţi, fie dintr-o faptă a uneia dintre părţi care, prin efectul consecinţelor pe care le produce, dă naştere unui raport juridic cu cealaltă parte, care suportă consecinţele acţiunii. În cazul acesta, fapta intimatei-reclamante de a parca pe proprietatea privată a S.C. D S.R.L. a dat naştere unui raport juridic între intimata-reclamantă şi apelanta pârâtă, în calitate de împuternicită a S.C. D S.R.L. în vederea degajării parcării pe timp de noapte pentru ca societăţile care au închiriat spaţii în respectiva zonă să îşi poată desfăşura activitatea.

Mai mult decât atât, intimata-reclamantă a luat cunoştinţă de condiţiile de administrare a proprietăţii private, pentru ca mai apoi să tulbure posesia asupra respectivei proprietăţi, motiv pentru care este considerat a-şi fi asumat riscurile ce decurg dintr-o asemenea acţiune. Deşi situaţia este una abia recent întâlnită în practica instanţelor de judecată, apelanta a învederat faptul că acţiunea întreprinsă de către intimata-reclamantă este similară tulburării de posesie produsă de o persoană prin ocuparea ilegală a apartamentului altei persoane, deoarece în ambele situaţii există o proprietate privată a cărei posesie este tulburată de o terţă persoană.

Spre deosebire însă de tulburarea de posesie în cazul unui apartament, spre exemplu, s-a învederat că în situaţia de faţă se are de-a face cu raporturi juridice comerciale în care proprietara parcării se angajează cu clienţii acesteia, ori blocarea parcării prin staţionarea ilegală a autovehiculelor în spaţiul respectiv are ca efect pierderea clientelei şi, implicit, a vadului comercial de către comerciant. În această situaţie, pentru desfăşurarea cu celeritate a degajării parcării prin deblocarea acesteia, S.C. D S.R.L., proprietara parcării, a contractat cu subscrisa o convenţie de prestări servicii, în temeiul căreia apelanta a procedat la ridicarea maşinii intimatei-reclamante.

Prin urmare, a subliniat apelanta, între aceasta şi intimata-reclamantă a luat naştere un raport juridic ce decurge din fapta acesteia de încălcare a dreptului de proprietate al S.C D S.R.L., motiv pentru care nu poate constitui drept motiv al admiterii acţiunii faptul că între părţi nu a existat raporturi contractuale. O interpretare contrară ar duce la concluzia că încălcarea dreptului de proprietate nu ar produce niciun efect, deoarece între părţi nu s-ar institui un raport juridic (inclusiv cu proprietarul parcării), ori o astfel de concluzie este absurdă tocmai datorită faptului că un astfel de abuz de drept produce efecte imediat în dauna proprietarului.

În acest sens, prestaţia executată de intimata-reclamantă (plata facturii) are drept cauză recuperarea autovehiculului din depozitul subscrisei. Practic, plata preţului constituie o contraprestaţie pentru acţiunile de ridicare şi depozitare a autovehiculului de către apelantă, ori în această situaţie nu se poate susţine că plata preţului a fost făcută în absenţa cauzei. De asemenea, intimatei-reclamante i-au fost aduse la cunoştinţă, prin chiar conţinutul facturii, serviciile care i-au fost facturate, eliminând orice posibilitate de a se afla în eroare asupra cauzei pentru care plăteşte suma de bani.

Astfel, apelanta a atras atenţia asupra faptului că prima instanţă se află în eroare, deoarece nu este necesar un contract în orice situaţie în care se datorează o sumă de bani. Creanţele se pot naşte şi din alte acte sau fapte juridice, motiv pentru care aceasta consideră greşită reţinerea instanţei de a fi necesar un contract pentru a putea proba creanţa pe care aceasta o avea asupra intimatei-reclamante.

În altă ordine de idei, apelanta a învederat faptul că Tribunalul Timiş într-o speţă similară a reţinut, prin Decizia nr. 620/2014 (definitivă), din dosar nr. 17605/325/2013, faptul că, într-o astfel de situaţie în care se intră într-o parcare semnalizată ca fiind privată şi interzisă parcarea, între cele două părţi a luat naştere un raport juridic în momentul în care conducătorul auto a săvârşit fapta de încălcare a dreptului de proprietate al proprietarului parcării, parcând autoturismul proprietatea sa pe un teren proprietate privată, fără acordul proprietarului.

În aceeaşi decizie se reţine faptul că nu este necesară sancţionarea contravenţională a conducătorului pentru ridicarea autovehiculului, cât timp parcarea este în proprietatea privată a unui terţ şi parcarea nu a fost efectuată pe un domeniu public.

Având în vedere cele expuse mai sus, apelanta a solicitat instanţei de control judiciar admiterea prezentului apel, astfel cum a fost formulat, schimbarea în totalitate a sentinţei atacate prin respingerea cererii de chemare în judecată a intimatei-reclamante şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 466, art. 480, alin. (2) Cod procedură civilă, art. 553, 555, 556, 561, 1166, 1851 Cod civil, art. 3 şi 4 din Ordonanţa nr. 43/1997 şi art. 6 din OUG nr. 195/2002.

În probaţiune s-au solicitat următoarele mijloace de probă: înscrisuri, interogatoriul intimatei-reclamante, orice altă probă ar rezulta ca fiind necesară din mersul dezbaterilor.

Anexat s-a depus: împuternicire avocaţială, Sentinţa Civilă nr. 9362/2014, Copie după plicul de comunicare a Sentinţei – comunicat în 4 august 2014.

Cererea de apel a fost timbrată cu taxa judiciară de timbru în valoare de 30 lei, reprezentând 50% din taxa judiciară datorată de către reclamantă în primă instanţă, calculată după cum urmează: suma contestată 773,76 lei – conform art. 3 alin. 1 lit. b) din OUG nr. 80/2013, taxa judiciară de timbru datorată este de 59,17 lei; conform art. 23 taxa judiciară de timbru datorată este de 50% din suma de 59,17 lei, adică de 29,58 lei.

În baza art. 411 alin. 1 pct. 2 şi alin. 2 C. proc. civ., s-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

La data de 30 octombrie 2014, intimata P. C. V. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat instanţei respingerea apelului şi menţinerea în totalitate a Sentinţei Civile nr. 9362/2014 ca temeinică şi legală.

În fapt, intimata a arătat că la data de 2 februarie 2014, între orele […] se afla în zona incidentului, motiv pentru care şi-a parcat maşina cu nr. […], în parcarea complexului comercial, dar situaţia de fapt este alta, nu cea pe care pârâta a prezentat-o, încercând să inducă în eroare instanţa de judecată.

La data de 2 februarie 2014, între orele […] se afla în zona incidentului, împreună cu un grup de prieteni în calitate de:
a. Membru al IFC, respectiv S.C. AG S.R.L. (…) dovadă fiind Legitimaţia cu valabilitate;
b. Client al S.C. ER S.R.L. – BA, identificată prin (…)
c. S.C. BE S.R.L., identificată prin (…).

Referitor la faptul că pârâta precizează că incidentul a avut loc în data de 2 februarie 2014 la orele 22:46, iar autovehiculul intimatei a fost ridicat la ora 23:15, aceasta din urmă a subliniat că aceste precizări sunt incorecte deoarece:
a. La ora 22:46, autovehiculul său era deja imobilizat, conform alin. 1 din pagina 2, a documentului parte din contractul de prestări servicii numit respectat „procedura de lucru degajare şi eliberare şi procedură reclamaţii parcare S.C. D S.R.L.”, ceea ce demonstrează faptul că acţiunea a început cu mult înainte de ora precizată;
b. Pârâta apelantă precizează această oră, deoarece este momentul la care a văzut că se petrece ceva în parcare şi intimata s-a prezentat la autovehiculul care era deja imobilizat;
c. Intimata a încercat să le explic reprezentanţilor pârâtei apelante că maşina nu este parcată abuziv şi că este client al societăţilor comerciale din zonă, motiv pentru care a prezentat bonul fiscal nr. 76557 eliberat de S.C. ER S.R.L. – BA, identificată prin (…);
d. Reprezentanţii pârâtei apelante i-au răspuns intimatei că oricum trebuie să plătească deplasarea autospecialei şi nu i-au mai înapoiat bonul fiscal, fiind nevoită să ceară ulterior o copie a acestuia;

De fapt, a subliniat intimata, pârâta apelantă nu a respectat „procedura de lucru degajare şi eliberare şi procedură reclamaţii parcare S.C. D. S.R.L., document parte a contractului de prestări servicii nr. 06 din 18 aprilie 2013:
a. Nu a verificat faptul că anumite societăţi comerciale au încă program, iar unele au program non stop;
b. Nu a fost verificată lista cu autoturismele agreate, pentru a se evita orice litigiu;
c. Nu a fost respectat alineatul 4 de la punctul 1, care precizează concret că: „Nicio acţiune de degajare a parcării nu se va face înainte de închiderea ultimei unităţi aferente locaţiei, respectiv S.C. I S.R.L. şi anume ora 1:30”;
d. Documentul nu face referire la zilele lucrătoare sau nelucrătoare, dar având în vedere faptul că S.C. ER S.R.L. şi S.C. BE S.R.L. au program non stop, această referire este irelevantă.

Totodată, intimata a menţionat faptul că contractul de Prestări Servicii nr. 06 din data de 18 aprilie 2013, împreună cu anexele şi „procedura de lucru degajare şl eliberare şi procedură reclamaţii parcare S.C. D S.R.L.”, nu îi poate fi opozabil pentru următoarele considerente:
a. Acest contract nu poate fi aplicat pentru autovehiculul său, proprietate personală, atâta timp cât nu există un titlu executoriu;
b. Pârâta se erijează, în organ constatator, organ de judecată şi organ de executare asupra unui bun pentru care nu există titlu executoriu;
c. Aşa-zisele panouri de avertizare sunt de fapt o publicitate mascată pentru pârâtă şi nu lămureşte pericolul unei parcări abuzive;
d. Prevederile art. 4.1 din contract nu îi sunt opozabile, deoarece intimata era clienta chiriaşilor S.C. D S.R.L., iar proasta procedură contractuală nu poate să producă efecte asupra sa;
e. Totodată, intimata a precizat faptul că nu contestă dreptul de proprietate a S.C. D S.R.L., dar atâta timp cât aceasta a închiriat spaţiile şi terenurile unor societăţi comerciale, iar o parte a terenului este folosit ca şi parcare, neasigurată, şi nedelimitată concret, această proprietate imobiliară privată are sensul de folosinţă publică, urmând sănfie garantate toate drepturile, atât de proprietate, cât şi de folosinţă, ceea ce nu se garantează prin contractul de prestări servicii nr. 06 din 18 aprilie 2013;
f. Proprietatea privată, imobiliară, nu era delimitată şi asigurată, dar autovehiculul intimatei, proprietate privată personală, era asigurat şi identificat legal, astfel că nu se poate spune că o proprietate imobiliară privată se poate bucura de o protecţie superioară fată de autovehiculul acesteia;
g. Din analiza documentelor anexate de către pârâtă, a subliniat intimata, se evidenţiază faptul că orice client al chiriaşi lor S.C. D S.R.L. poate deveni victimă:
1. „Procedura de lucru degajare şi eliberare” conţine date false cu privire la chiriaşii S.C. D S.R.L., ceea ce duce la erori, cu privire la protecţia cetăţeanului.
2. Se face referire la barul D, BA, RLT, I … etc., fără identificarea clară a societăţilor comerciale, pentru evitarea oricăror litigii, fapt prin care se poate deduce că pârâta apelantă nici nu ştie care sunt chiriaşii S.C. D S.R.L., astfel că erorile sunt inevitabile.
3. S.C. I S.R.L. nu există în T. şi oricum nu este chiriaşa S.C. D SRL.
4. Mai mult, a arătat intimata, pârâta apelantă nu a depus la dosar lista (listele) cu autoturismele agreate de către beneficiar, conform comunicării chiriaşilor aşa cum se spune în adresa nr. 69/02.09.2013, fapt prin care se poate deduce că această listă nu există, iar toată procedura este fictivă.
5. De asemenea, pârâta apelantă nu a depus la dosar lista (listele) cu chiriaşii S.C. D S.R.L., pentru acea locaţie, de unde se poate deduce faptul că nu există o evidenţă clară, iar pârâta acţionează după o procedură fictivă.
6. Or, a subliniat intimata, Contractul de Prestări Servicii nr. 06 din data de 18 aprilie 2013 este încheiat între pârâtă şi S.C. D S.R.L. şi nu poate fi opozabil unei terţe persoane.

Conform punctului 2 din documentul numit „procedura de lucru degajare şi eliberare şi procedură reclamaţii parcare S.C. D S.R.L.”, eliberarea autovehiculului ridicat de către pârâtă, fără plata tarifului, nu este admisă chiar dacă se face dovada faptului că proprietarul este client al chiriaşilor S.C. D S.R.L. şi că a parcat conform programului de funcţionare.

În concluzie, a învederat intimata:

Autovehiculul proprietate personală nu putea fi ridicat de către pârâtă, deoarece între ea şi aceasta nu există nicio relaţie contractuală cu privire la domeniul acesteia de activitate şi nu există niciun titlu executoriu cu privire la acest aspect.

În data de 2 februarie 2014, în calitate de client al chiriaşilor S.C. D S.R.L, avea dreptul să folosească parcarea.
Conform documentului numit „procedura de lucru degajare şi eliberare şi procedură reclamaţii parcare S.C. D S.R.L.”, alin. 1 de la punctul 1, intimata avea dreptul să folosească parcarea, până la închiderea ultimei unităţi (comerciale) aferente locaţiei.

Conform documentului numit „procedură de lucru degajare şl eliberare şi procedură reclamaţii parcare S.C. D S.R.L.”, alin. 4 de la punctul 1, intimata avea dreptul să folosească parcarea, eventual, până la ora 01:30.

Având în vedere faptul că era clienta SC. ER S.R.L. – BA, şi S.C. BE S.R.L., cu program non stop, raportat la alin. 1 de la punctul 1 din procedura de lucru degajare şi eliberare şi procedură reclamaţii parcare S.C. D S.R.L.”, intimata consideră că avea dreptul să folosească parcarea şi pe perioada nopţii, deoarece pârâta apelantă nu avea ce căuta în locaţie, neputând începe procedura de verificare-degajare.

Procedura pârâtei a început la ora 22:46 şi s-a finalizat la ora 23:15, ceea ce demonstrează abuzul şi ilegalitatea acţiunii pârâtei, respectiv vinovăţia.

Mai mult, a subliniat intimata, Factura nr. 52 din 3 februarie 2014, achitată prin bonul fiscal nr. 779 din 3 februarie 2014, nu şi-a însuşit-o, nu o recunoaşte ca opozabilitate, motiv pentru care nu poate produce efecte în sarcina sa.

Nu în ultimul rând, intimata a menţionat faptul că contractul de Prestări Servicii nr. 06 din data de 18 aprilie 2013, împreună cu anexele şi „procedura de lucru degajare şl eliberare şi procedură reclamaţii parcare S.C. D S.R.L.”, conţine clauze abuzive pe care instanţa trebuie să le sancţioneze, prin admiterea acţiunii. Cu cheltuieli de judecată.

S-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

La data de 14 noiembrie 2014, apelanta S.C. BT S.R.L. a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea, prin care a solicitat instanţei de control judiciar admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea în totalitate a sentinţei atacate, în baza art. 480 alin. (2) C. proc. civ., prin respingerea acţiunii formulate de către intimata-reclamantă ca fiind netemeinică şi nefondată; cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu

Dat fiind faptul că prin apelul formulat, apelanta a expus considerentele referitoare la raportul juridic dintre S.C. BT S.R.L. şi S.C. D S.R.L. (proprietarul parcării unde reclamanta-intimată şi-a parcat autoturismul), aceasta a precizat că se rezumă în cuprinsul acestui răspuns la întâmpinare la a răspunde afirmaţiilor şi argumentelor reclamantei-intimate, din cuprinsul întâmpinării.

În acest sens, apelanta a arătat faptul că procedura de lucru la care reclamanta-intimată face trimitere, susţinând că nu a fost respectată de către cea dintâi, este aferentă şi accesorie Contractului de prestări servicii cu nr. 06/18.04.2013 încheiat între aceasta şi proprietarul parcării. Acest Contract reprezintă temeiul în baza căruia apelanta este abilitată să acţioneze în sensul degajării parcării, urmând ca Procedura de lucru să prevadă regulile efective şi concrete de punere în practică a Contractului, însă în mod diferenţiat, raportat la situaţia faptică concretă. Ca urmare, se impune a verifica dispoziţiile Contractului, în acord cu cele ale Procedurii, iar nu doar ale acesteia din urmă, deoarece dacă acest act este scos din cadrul convenţional şi din contextul încheierii lui, este normal a prezenta anumite deficienţe, speculate de către reclamanta-intimată.

Prin urmare, apelanta a învederat faptul că parcarea este deschisă până la ora 01:30 doar clienţilor acesteia şi nu oricărei persoane care ar parca, fără motiv, în incinta acesteia. Contractul antemenţionat prevede, la art. 4.1., faptul că „beneficiarul declară că oprirea este interzisă în parcarea ce face obiectul contractului şi că este parcare proprietate privată a sa, având dreptul de a opri şi parca doar chiriaşii beneficiarului sau prepuşii acestora şi persoanele care au treabă la chiriaşii beneficiarului. Oprirea autovehiculelor în parcarea anterior menţionată de către alte persoane este considerată tulburare de posesie şi dă dreptul beneficiarului să solicite intervenţia prestatorului în vederea degajării parcării proprietate privată şi ridicării autoturismelor oprite abuziv”. Prin urmare, în parcarea în cauză aveau dreptul de a parca doar clienţii beneficiarului ori a magazinelor deservite, urmând ca degajarea parcării după ultima oră de închidere (01:30) să se aplice clienţilor, iar nu oricărei persoane care a parcat fără drept. Pentru cazurile în care se parchează fără drept, persoana în cauză nefiind client al societăţilor deservite de parcare, sunt aplicabile dispoziţiile capitolului IV al Contractului de prestări servicii, urmând ca ridicarea autovehiculelor în cauză să se facă imediat, fără solicitarea expresă a beneficiarului şi prin mijloacele proprii ale apelantei, astfel cum prevede articolul 4.3. din Contract.

Diferenţa dintre o persoană care are statutul de client şi dreptul de a folosi parcarea respectivă şi o persoană care nu are acest statut este simplu de făcut, prin raportare la activitatea efectivă desfăşurată de către persoana în cauză, atât sub aspect local, cât şi sub aspect temporal. Astfel, este permisă folosirea parcării organizate în regim de proprietate privată doar în cazul în care persoana care îşi parchează autovehiculul foloseşte serviciile prestate de societăţile deservite de parcare. În lipsa desfăşurării unei activităţi concrete în aceste unităţi comerciale, nicio persoană nu are dreptul de a folosi respectiva parcare, deoarece aceasta reprezintă proprietatea privată a unui subiect de drept, ale cărui drepturi nu pot fi încălcate prin acţiunea de parcare abuzivă a altor persoane.

Pentru a lămuri aspectele învederate de către reclamanta-intimată, apelanta consideră că este necesar a explica faptul că regimul aplicabil clienţilor societăţilor pe care parcarea le deserveşte diferă în totalitate de regimul aplicabil persoanelor care nu sunt clienţi şi care parchează în mod abuziv şi încalcă dreptul de proprietate protejat prin dispoziţii legale constituţionale, precum şi civile. Clienţii dobândesc un drept de a parca maşina în parcarea proprietate privată, având astfel un drept de a folosi respectiva locaţie.

Totuşi, dreptul acestora este limitat din punct de vedere temporal, urmând a fi îndreptăţiţi la folosirea parcării doar pe perioada de timp necesară desfăşurării activităţilor întreprinse la societăţile comerciale deservite de parcare. Prin urmare, doar în cazul clienţilor se pune problema unei anumite perioade de timp în care aceştia au dreptul de a folosi parcarea, în timp ce persoanelor care nu au statutul de client le este interzisă, în mod desăvârşit, parcarea, atât din punct de vedere al locului, cât şi din punct de vedere al timpului.

Ca urmare, prevederile cuprinse în Procedura de lucru, referitoare la limita maximă temporală pentru parcare, se referă doar la clienţi, deoarece numai aceştia dobândesc dreptul de a parca, în timp ce persoanele care nu sunt clienţi nu au acest drept, urmând ca autovehiculele acestora să fie blocate şi ridicate în orice moment se constată parcarea abuzivă şi nefiind necesar să se aştepte ca ultima unitate deservită de parcare să îşi închidă sediul/punctul de lucru/locaţia în care îşi desfăşoară activitatea. A pretinde o conduită contrară ar însemna că orice persoană, chiar nefiind client, poate parca până la ora la care societăţile beneficiare îşi închid sediile/punctele de lucru/locaţiile, fapt ce contravine atât dispoziţiilor legale referitoare la dreptul de proprietate privată, cât şi literei şi spiritului Contractului, acesta fiind încheiat tocmai în scopul de a preveni ingerinţa abuzivă asupra dreptului de proprietate privată şi blocarea ori împiedicarea desfăşurării activităţii societăţilor pe care parcarea le deserveşte.

Totodată, apelanta a învederat faptul că reclamanta-intimată nu avea statutul de client al beneficiarului Contractului ori a magazinelor deservite de parcarea în cauză, la momentul parcării abuzive şi blocării/ridicării autovehiculului, în pofida susţinerilor şi înscrisurilor prezentate de către aceasta.

Reclamanta-intimată susţine că ar fi fost membru ori client al anumitor societăţi care sunt deservite de parcarea în cauză, anume I C (S.C. AG S.R.L.), BA (S.C. ER S.R.L.) şi S.C. BE S.R.L., fapt neadevărat.

Statutul de client al BA (S.C. ER S.R.L.) încearcă reclamanta-intimată a-l dovedi prin intermediul Bonului Nefiscal cu nr. 13, anexat precizării la cererea de chemare în judecată, formulată în primă instanţă. În acest sens, apelanta a învederat instanţei faptul că acest bon nu face dovada faptului că reclamanta-intimată ar fi cumpărătorul produselor identificate în cuprinsul acestuia, deoarece nu există niciun fel de date ori de informaţii care să conducă către această concluzie.

Informaţiile cuprinse în acesta fac referire la vânzător, datele de identificare ale acestuia, precum şi numele casierului, produsul şi cantitatea achiziţionată, suma plătită pentru acesta, data înregistrării şi data eliberării în copie. Prin aceasta, apelanta a arătat că doreşte a evidenţia faptul că pe bonul nefiscal în cauză apar două date, prima dintre acestea fiind data la care produsul a fost cumpărat (data la care reclamanta-intimată alimenta cu combustibil de la BA), iar a doua fiind data la care bonul nefiscal a fost eliberat reclamantei-intimate, deoarece aceasta probabil nu a luat bonul, în primă fază, şi s-a întors a doua zi pentru a-l solicita, angajatul B. eliberând un altul.

Or, a subliniat apelanta, faptul că nu există nicio informaţie cuprinsă în acest bon care să conducă la concluzia că reclamanta-intimată este cea care ar fi achiziţionat combustibil de la BA la acea dată trebuie considerat a fi o lipsă a dovezii pe care reclamanta-intimată a încercat să o facă. Prin urmare, bonul nefiscal în cauză nu este apt a dovedi faptul că reclamanta-intimată a fost client al BA şi, subsecvent, îndreptăţită la a parca în respectiva parcare. Totodată, dat fiind faptul că reclamanta-intimată susţine că ar fi fost clientă a acestei unităţi, se impune ca aceasta să facă dovada afirmaţiilor sale, apelanta neavând nicio obligaţie procesuală până la momentul dovedirii afirmaţiilor părţii adverse.

Chiar în cazul în care, prin absurd, acest bon ar face dovada faptului că reclamanta-intimată ar fi fost client al acelei benzinării, achiziţionarea de combustibil a fost efectuată la ora 21:46, în timp ce autovehiculul acesteia a fost blocat la ora 22:46 şi ridicat la ora 23:15, ori alimentarea cu combustibil nu durează o oră întreagă, iar dreptul de a parca este conferit, în mod exclusiv, pentru durata necesară interesului/activităţilor clienţilor, fapt asupra căruia clienţii sunt atenţionaţi prin intermediul panourilor de informare instalate la punctele de acces rutier, astfel cum reiese chiar din fotografia ataşată de reclamanta-intimată ca înscris la precizarea cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, apelanta a solicitat instanţei să înlăture din probatoriu bonul nefiscal anexat de către reclamanta-intimată, deoarece acesta nu este apt a dovedi cele susţinute de către partea adversă, conform cărora ar fi fost clientă a BA, nefiind o probă utilă, concludentă şi pertinentă în cauză.

Statutul de client al S.C. BE S.R.L. încearcă reclamanta-intimată a îl dovedi prin Bonul Fiscal cu nr. 0041, anexat precizării la cererea de chemare în judecată, formulată în primă instanţă.

Mai mult, apelanta a învederat instanţei faptul că acest bon fiscal nu face dovada faptului că reclamanta-intimată ar fi cumpărătorul produselor identificate în cuprinsul acestuia, deoarece nu există niciun fel de date ori de informaţii care să conducă către această concluzie. Informaţiile cuprinse în acesta fac referire la vânzător, datele de identificare ale acestuia, produsul şi cantitatea achiziţionată, suma plătită pentru ea şi data înregistrării, iar nicidecum la faptul că reclamanta-intimată ar avea calitatea de cumpărător.

Dat fiind faptul că nu există niciun fel de informaţie în cuprinsul bonului fiscal care să facă dovada faptului că reclamanta-intimată este, într-adevăr, cumpărătoarea acelor produse, concluzionăm asupra faptului că lipseşte dovada în acest sens. Având în vedere faptul că reclamanta-intimată este cea care susţine că ar fi fost clienta respectivei unităţi, apelanta consideră că sarcina probatorie este a acesteia.

Or, a subliniat apelanta, aşa cum a precizat anterior, dreptul clienţilor de a folosi parcarea în cauză este limitat, în mod strict, la durata de timp necesară interesului/activităţii acestora la beneficiarii parcării, motiv pentru care chiar dacă bonul fiscal respectiv ar aparţine reclamantei-intimate, faptul că acesta a fost emis la ora 00:26 conduce la concluzia că este ulterior momentului blocării/ridicării maşinii, deci aceasta s-a aflat în parcare fără drept la acel moment. Totodată, dacă bonul fiscal ar aparţine reclamantei-intimate, lucru nedovedit, aşa cum s-a arătat, ar exista semne de întrebare referitoare la valoarea sa probatorie, dat fiind faptul că este emis ulterior ridicării/blocării autovehiculului, motiv pentru care ar exista suspiciunea faptului că reclamanta=intimată a intrat în acea unitate şi a cumpărat respectivele produse/servicii doar pentru a avea un „alibi” referitor la prezenţa acesteia în parcare.

Faptul că bonul fiscal a fost emis la ora 00:26 dovedeşte că la acea ora a fost achiziţionat produsul, motiv pentru care nu se poate susţine faptul că reclamanta-intimată ar fi fost clienta acelei unităţi înainte de ora respectivă, ci doar că după ridicarea autovehiculului a mers să achiziţioneze un produs pentru a încerca să îşi producă o eventuală probă pentru acest demers judiciar.

Prin urmare, apelanta a solicitat instanţei să înlăture din probatoriu bonul fiscal anexat de către reclamanta-intimată, deoarece acesta nu este apt a dovedi susţinerile părţii adverse, conform cărora ar fi fost client al societăţii BE, nefiind o probă utilă, concludentă şi pertinentă în cauză.

Referitor la statutul de membru al IFC (S.C. AG S.R.L.), fapt pe care reclamanta încearcă a-l dovedi prin „abonamentul special” datat 8 februarie 2014 şi anexat precizării cererii de chemare în judecată formulată în primă instanţă, s-a învederat instanţei de control judiciar faptul că din cuprinsul acestui abonament reiese doar faptul că valabilitatea lui se referă la data de 8 februarie 2014, iar nu şi la data de 2 februarie 2014, data la care autovehiculul acesteia a fost blocat/ridicat. În cazul în care calitatea de membru al reclamantei-intimate ar fi fost efectivă şi la data de 2 februarie 2014, apelanta consideră că acest lucru ar fi trebuit să reiasă în mod clar şi precis din conţinutul respectivului abonament, deoarece este posibil să fi încercat reclamanta pe această cale să îşi producă o altă eventuală probă pentru acest demers judiciar.

În condiţiile în care din cuprinsul acestui abonament nu reies suficiente informaţii pentru a putea face dovada faptului că reclamanta-intimată a fost clienta acelei unităţi, apelanta consideră că nu poate fi reţinut ca probă în prezentul litigiu.

Prin urmare, aceasta a solicitat instanţei de control judiciar să înlăture din probatoriu abonamentul special anexat de către reclamanta-intimată, deoarece acesta nu este apt a dovedi cele susţinute de către partea adversă, conform cărora ar fi fost membru al societăţii IFC, nefiind o probă utilă, concludentă şi pertinentă în cauză.

Concluzionând asupra aspectelor prezentate anterior, apelanta a învederat instanţei faptul că reclamanta-intimată nu a avut, la momentul ridicării autovehiculului, calitatea de client al uneia dintre societăţile deservite de parcarea în cauză, motiv pentru care nu a dobândit statutul de client, conform Contractului, şi nu a fost îndreptăţită a parca în respectiva parcare. Ca urmare, reclamanta-intimată nu avea dreptul de a parca în respectiva parcare, fapt ce i-a fost adus la cunoştinţă prin intermediul panourilor de informare. Această interdicţie este prevăzută în cuprinsul Capitolului IV din Contractul de prestări servicii cu nr. 06/18.04.2013, prevederi contractuale direct aplicabile reclamantei-intimate ca urmare a parcării abuzive. În acest sens, apelanta a reiterat faptul că procedura de lucru degajare şi eliberare, invocată de către reclamanta-intimată ca fiind nerespectată de către cea dintâi, este aplicabilă clienţilor unităţilor, iar nu oricăror persoane care ar parca în mod abuziv. În această ultimă situaţie, a subliniat apelanta, aşa cum a precizat anterior, devin aplicabile dispoziţiile Capitolului IV. În acest sens, articolul 4.3. prevede faptul că „dacă Prestatorul constată personal prin prepuşii săi că există autovehicule care nu respectă interdicţia de a opri în această parcare, are acceptul expres al beneficiarului de a degaja parcarea de aceste autovehicule, ca şi când ar fi fost expres solicitat să le ridice”, prevedere din care reiese faptul că ridicarea autovehiculelor se face de către Prestator fără o autorizare expresă, imediat după constatarea parcării abuzive.

De altfel, apelanta a învederat instanţei de control judiciar faptul că din analiza şi interpretarea contractului de prestări servicii reiese în mod clar faptul că dreptul de a parca este recunoscut doar clienţilor beneficiarilor, iar nu oricărei persoane, iar clienţii au şi ei dreptul de a parca limitat, conform necesităţii desfăşurării activităţilor la beneficiarii contractului. Prin urmare, clienţii beneficiarilor care parchează în incinta parcării în cauză au dreptul de a folosi acel spaţiu exclusiv pe durata de timp necesară desfăşurării activităţilor în unităţile beneficiarilor, urmând ca apelanta să verifice, la închiderea programului ultimei unităţi deschise (01:30), dacă există autovehicule parcate abuziv şi să procedeze la ridicarea acestora, dar doar dacă acestea sunt ale clienţilor, astfel cum prevede Procedura de lucru.

S-a mai învederat faptul că în cazul în care o persoană parchează în mod abuziv şi fără a fi client al unuia dintre beneficiarii contractului, aceasta nu este ţinută a aştepta momentul închiderii ultimei unităţi, ci va proceda la blocarea şi ridicarea imediată a autovehiculului, conform dispoziţiilor Contractului. Prin urmare, de aplicabilitate sunt prevederile capitolului IV ale Contractului de prestări servicii, care dau dreptul, cât şi impun obligaţia, apelantei de a ridica autovehiculele parcate abuziv.

Or, a subliniat apelanta, fiind parcarea privată a S.C. D S.R.L., acesteia i se aplică regulile dreptului de proprietate privată, motiv pentru care orice persoană străină de acest drept are obligaţia generală şi negativă de a nu aduce atingere, sub nicio formă, respectivului drept de proprietate. Acest drept de proprietate privată este suficient pentru a garanta buna, liniştita şi netulburata funcţionare a activităţilor beneficiarilor cărora le este afectată parcarea, situaţie unanim recunoscută şi respectată în orice stat de drept care promovează dreptul de proprietate la rang de principiu constituţional, astfel cum este şi România.

Pe acest drept de proprietate se grefează regulamentul de parcare pe care S.C. D S.R.L. este în drept să îl instituie în vederea aplicării în interiorul parcării sale, proprietate privată. În acest sens, apelanta a subliniat faptul că acest regulament de parcare este emis şi instituit în vederea asigurării posibilităţii desfăşurării activităţilor beneficiarilor, în condiţii normale şi civilizate, deoarece s-a constatat că foarte multe persoane îşi parcau autovehiculele în parcarea S.C. D S.R.L. şi le lăsau acolo pe perioade de timp ce variau de la o zi la câteva săptămâni de zile, făcând imposibilă parcarea clienţilor ori a furnizorilor de produse care alimentează stocurile beneficiarilor. Prin urmare, apelanta a arătat că a fost solicitată de către S.C. D S.R.L. în vederea degajării parcării de autovehiculele parcate în mod abuziv şi care aduc atingere dreptului de proprietate al acesteia prin tulburarea de posesie provocată. Ca urmare a solicitării, a fost încheiat contractul de prestări servicii cu nr. 06/18.04.2013, prin care apelanta s-a angajat în vederea desfăşurării activităţilor antemenţionate. Condiţiile în care apelanta este abilitată să îşi desfăşoare activitatea, prin blocarea, ridicarea, depozitarea autovehiculelor parcate abuziv, sunt publicate la fiecare cale de acces rutier în parcarea S.C. D S.R.L., fiind aduse în atenţia conducătorilor auto, alături de tarifele pentru serviciile prestate.

Cu privire la situaţia de fapt concretă a ridicării autovehiculul, apelanta a învederat faptul că, deşi formularea reclamantei-intimate este de natură a arăta faptul că există o contradicţie între susţinerile celor două părţi, în fapt, există un consens asupra faptului că maşina acesteia a fost imobilizată la ora 22:46 şi ridicată la ora 23:15. Reclamanta-intimată susţine că ar fi explicat reprezentanţilor apelantei pârâte faptul că este clienta societăţilor comerciale din zonă, fapt neadevărat, deoarece, aşa cum reiese din bonul nefiscal, bonul fiscal şi abonamentul special, aceasta nu a fost clienta respectivelor unităţi la momentul ridicării autovehiculului.

Mai mult decât atât, a arătat apelanta, din cuprinsul bonului nefiscal eliberat de S.C. ER S.R.L. – B A reiese în mod clar şi precis faptul că, deşi acesta a fost înregistrat la ora 21:46 (data de 2 februarie 2014), el a fost eliberat abia în data de 3 februarie 2014, ora 14:25, moment la care reclamanta-intimată probabil s-a întors la B. pentru a-l obţine, motiv pentru care este imposibil ca el să fi fost arătat reprezentanţilor apelantei la momentul ridicării maşinii, fiind inexistent la acea dată. Prezentarea unei situaţii de fapt false denotă conduita procesuală nesinceră a reclamantei-intimate şi lipsa respectării procedurilor judiciare şi a principiilor care guvernează aceste proceduri. Dincolo de faptul că reclamanta-intimată prezintă o variantă extrem de discutabilă a situaţiei de fapt, apelanta consideră că este inadmisibil ca aceasta să inducă, în mod voit, în eroare instanţa de judecată, într-un mod cu totul nejustificat şi în scopul obţinerii unor foloase patrimoniale personale (suma de bani a cărei restituire a solicitat-o). Pe această cale, apelanta a arătat faptul că prezentarea ca fiind adevărată a unei fapte mincinoase, în scopul de a induce în eroare o persoană şi de a obţine folos patrimonial injust, poate constitui elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.

Cu privire la lipsa opozabilităţii Contractului de prestări servicii faţă de reclamanta-intimată, argument reiterat de către aceasta în cuprinsul întâmpinării la cererea de apel formulată de către apelantă şi temei reţinut de către prima instanţă la pronunţarea Sentinţei Civile cu nr. 9362 din 18. iunie 2014, apelanta a făcut următoarele precizări:

Atât timp cât între apelantă şi proprietarul parcării există un contract de prestări servicii care dă dreptul prestatorului de a ridica de pe proprietatea beneficiarului autovehiculele care tulbură posesia acestuia şi datorită faptului că reclamanta a fost avertizată asupra consecinţelor parcării în respectiva parcare prin semnele de avertizare şi informare plasate la flecare intrare în respectiva parcare, aceasta a procedat totuşi la a parca în respectivul loc, acţiune care echivalează cu consimţământul tacit al acesteia cu privire la informaţiile de care a luat cunoştinţă prin intermediul panourilor de informare, urmare a cărui fapt ridicarea autovehiculului reclamantei a operat cu respectarea condiţiilor legale şi contractuale incidente.

Faptul că între S.C. D S.R.L. ori alt beneficiar al parcării respective şi clienţii acestora survin contracte de natură comercială, în baza cărora acestora le este recunoscut dreptul de a utiliza parcarea proprietate privată ce aparţine S.C. D S.R.L. denotă faptul că orice altă persoană exclusă sferei clienţilor S.C. D S.R.L. ori a celorlalţi beneficiari ai parcării are interzisă accederea şi parcarea în spaţiile ce fac obiectul proprietăţii private a acesteia, în speţă parcarea.

Chiar şi clienţii S.C. D S.R.L., ori ai celorlalţi beneficiari ai parcării, respectă un program orar limitat, fiecare dintre aceştia având dreptul de a staţiona pe proprietatea privată doar pe durata de timp necesară desfăşurării activităţilor la unităţile beneficiare. Prin urmare, orice persoană care nu are statul de client al unei societăţi deservite de respectiva parcare nu are, nici pentru un moment, dreptul de a parca, iar orice parcare efectuată de o astfel de persoană este abuzivă, desfăşurată cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la dreptul de proprietate privată şi a dispoziţiilor contractuale. O atitudine asemănătoare din partea mai multor cetăţeni ar echivala cu imposibilitatea desfăşurării obiectului de activitate de către S.C. D S.R.L. ori de către ceilalţi beneficiari ai parcării, precum şi cu imposibilitatea eventualilor clienţi de a avea acces la unităţile beneficiare pentru efectuarea cumpărăturilor.

Astfel, a subliniat apelanta, din moment ce reclamanta a parcat într-o parcare privată, semnalizată ca atare, aducându-i-se la cunoştinţă faptul că autoturismele parcate abuziv vor fi ridicate şi relocate contra tarifului afişat pe panourile de informare, aceasta şi-a asumat plata tarifului, deoarece nu a părăsit parcarea, ci, dimpotrivă, a ales, mai departe, să parcheze.

Odată ce S.C. D S.R.L. a mandatat pe apelantă să administreze parcarea atât în timpul programului, cât şi după închiderea acestuia, aceasta consideră că are dreptul, atât în temeiul contractului, cât şi al legii, să perceapă tarife de la persoanele care parchează în mod abuziv în această parcare, cât timp aduce la cunoştinţa conducătorilor auto acest aspect, în prealabil, fapt realizat prin intermediul panourilor de informare.

Totodată, apelanta a învederat faptul că serviciile prestate de către aceasta sunt similare parcărilor private cu plată, unde nu vede pe nimeni să se plângă că trebuie să plătească acest serviciu. În municipiul T., toate parcările amenajate ca atare aparţin fie domeniului public (caz în care se plăteşte în sistem T./Ti.), fie domeniului privat (caz în care proprietarul îşi administrează după bunul plac locurile de parcare şi percepe tarife).

Chiar Prima Instanţă de judecată statuează, în cuprinsul Sentinţei Civile pronunţate, faptul că „în condiţiile în care societatea proprietară a parcării în litigiu doreşte să îi fie respectat dreptul de proprietate privată asupra parcării amenajată poate institui o taxă de parcare pentru autoturismele destinate clienţilor societăţilor care exploatează efectiv parcarea în litigiu, fără însă a putea dispune cu privire la caracterul abuziv sau nu, legal sau nelegal al staţionării”. În ceea ce priveşte acest considerent reţinut de către instanţa de judecată în procesul decizional, urmare a căruia a pronunţat Sentinţa Civilă atacată de către apelantă, aceasta consideră că se impune a evidenţia două aspecte de nelegalitate:

În ceea ce priveşte primul aspect de nelegalitate, apelanta consideră că instanţa de judecată nu deţine prerogativa dictării unei anumite conduite a unei societăţi private, atât timp cât nu există o prevedere legală care să o justifice. Instanţa de judecată procedează la a sugera apelantei modalitatea de acţiune în cazul în care dreptul de proprietate privată al societăţii comerciale beneficiare a contractului de prestări servicii este încălcat, fără însă a motiva în drept această sugestie. Prin urmare, menţiunea instanţei de judecată devine un considerent de ordin personal al judecătorului, fapt inadmisibil atât timp cât apărările formulate de către apelantă sunt întemeiate pe prevederi legale concrete, incidente în cauza de faţă.

Faptul că instanţa de judecată a procedat la expunerea unor motive de oportunitate pentru a justifica Hotărârea pronunţată dovedeşte o conduită improprie soluţionării unui proces, cu nerespectarea principiilor care îl guvernează, motiv pentru care apelanta consideră că se impune modificarea în totalitate a respectivelor considerente şi, implicit, a hotărârii pronunţate în baza acestora.

În ceea ce priveşte al doilea aspect de nelegalitate, referitor la considerentele pe care prima instanţă şi-a motivat Hotărârea, apelanta a învederat faptul că modul de administrare al proprietăţii private este prerogativa exclusivă a proprietarului, iar orice limitări în această privinţă pot fi aduse doar prin lege, astfel cum prevede art. 44 alin. (1) din Constituţia României. Ingerinţa pe care instanţa de judecată îşi permite a o face în drepturile proprietarului este inadmisibilă, rolul judecătorului nefiind acela de a impune limitări a exerciţiului dreptului de proprietate în baza unor considerente de oportunitate, ci de a fundamenta chiar şi cea mai mică limitare a drepturilor unei persoane pe dispoziţiile imperative ale legii.

În cazul de faţă, a subliniat apelanta, aceasta se confruntă nu doar cu lipsa unor prevederi legale care să susţină considerentele primei instanţe şi, implicit, Hotărârea pronunţată în baza acestora, dar şi cu nerespectarea unei norme constituţionale ce prevede în mod expres faptul că limitările aduse dreptului de proprietate pot opera doar în temeiul legii. Totodată, dreptul fiecărui proprietar de a decide în ce mod doreşte a-şi administra parcarea poate conduce, în funcţie de situaţia faptică concretă, fie la instituirea unei taxe/tarif orar, fie la interdicţia totală a parcării fără drept, fie la altă soluţie. Faptul că proprietarul parcării, în cazul de faţă, a dorit să elimine în totalitate abuzurile ce i se aduc dreptului de proprietate, în scopul de a permite unităţilor beneficiare să îşi desfăşoare activitatea în deplină siguranţă şi în condiţii civilizate, nu poate fi limitat în baza unei simple păreri diferite a unui organ de jurisdicţie, cu atât mai mult cu cât această părere nu este bazată pe temeiuri legale, ci pe motive de oportunitate.

Articolul 556 din noul Cod civil precizează în detaliu conţinutul dreptului de proprietate privată specificând că „proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu”. Reclamanta a parcat pe proprietatea privată a unei societăţi comerciale care a adus la cunoştinţa conducătorilor auto consecinţele parcării în această parcare, motiv pentru care, deşi nu a semnat în mod direct Contractul de prestări servicii ori vreo altă convenţie, aceasta a devenit parte a raportului de drept, datorită parcării abuzive şi nerespectării dreptului de proprietate.

Or, a menţionat apelanta, în momentul în care reclamanta a ales să parcheze în parcarea S.C. D S.R.L., a înţeles să fie de acord cu condiţiile parcării în această parcare, acestea fiind afişate la fiecare punct de acces rutier, prin intermediul unor panouri. În acest sens, aceasta consideră că încălcarea voită de către reclamantă a regulamentului de parcare de care, aşa cum s-a arătat, a luat cunoştinţă prin intermediul panoului de informare, constituie consimţământul implicit al acesteia de a suporta tarifele care se impun ca urmare a tulburării de posesie provocate, fapt ce comportă importanţă în ceea ce priveşte situaţia de fapt invocată de către aceasta prin intermediul cererii de chemare în judecată şi a actelor procedurale subsecvente.

Astfel, din moment ce reclamanta a parcat într-o parcare privată, semnalizată ca atare, aducându-i-se la cunoştinţă faptul că autoturismele parcate abuziv vor fi blocate şi ulterior ridicate şi relocate contra tarifului afişat pe panourile de informare, apelanta consideră că aceasta şi-a asumat plata acestui tarif, care nu poate fi nicidecum considerat a nu îi fi opozabil, aşa cum afirmă reclamanta. Reclamanta, luând cunoştinţă de interdicţia de a parca, precum şi de tarifele pe care va fi nevoită să le plătească, a ales totuşi să parcheze autovehiculul, acceptând în mod tacit conţinutul regulilor cuprinse în panoul de informare şi regulile cuprinse în regulamentul de parcare. Acest acord tacit constituie consimţământ al reclamantei cu privire la regulile aplicabile parcării respective, între care se numără dreptul beneficiarului contractului de prestări servicii de a degaja parcarea şi obligaţia corelativă a apelantei de a acţiona în acest sens, motiv pentru care acţiunile acesteia produc efecte direct în sarcina reclamantei.

Totodată, apelanta a arătat că aceasta nu s-a erijat în organ constatator, de judecată şi de executare, acţiunile sale limitându-se, în mod strict, la aplicarea regulamentului de parcare de care reclamanta a luat cunoştinţă prin intermediul panourilor de informare şi pe care l-a acceptat prin acţiunea de parcare fără drept, în ciuda atenţionării primite. Mai mult, apelanta a precizat că nu este un organ constatator, atât timp cât acest termen este folosit pentru a descrie un organ al statului, ce exercită autoritatea acestuia, ori aceasta nu este un astfel de organ, ci o societate comercială privată, a cărei obligaţie este, în baza raporturilor contractuale, de a degaja o parcare proprietate privată. De asemenea, apelanta nu este un organ de judecată, atât timp cât nu a dispus în vreun fel de soarta autovehiculului, ci a procedat la aplicarea, strictă, a prevederilor Contractului de prestări servicii şi a regulamentului de parcare, la care reclamanta a achiesat prin parcarea abuzivă, în cunoştinţă de cauză, în incinta parcării. Nu în ultimul rând, apelanta a arătat că nu este un organ de executare, atât timp cât autovehiculul în cauză nu a făcut obiectul unei executări, aceasta limitându-se la îndeplinirea obligaţiilor ce reies din cuprinsul Contractului de prestări servicii şi a regulamentului de parcare.

În altă ordine de idei, apelanta a învederat faptul că Tribunalul Timiş, într-o speţă similară a reţinut prin Decizia nr. 620/2014 (definitivă) din dosar nr. 17605/325/2013 faptul că într-o astfel de situaţie în care se intră într-o parcare semnalizată ca fiind privată şi interzisă parcarea, între cele două părţi a luat naştere un raport juridic în momentul în care conducătorul auto a săvârşit fapta de încălcare a dreptului de proprietate al proprietarului parcării, parcând autoturismul proprietatea sa pe un teren proprietate privată, fără acordul proprietarului.

În aceeaşi decizie se reţine faptul că nu este necesară sancţionarea contravenţională a conducătorului pentru ridicarea autovehiculului, cât timp parcarea este în proprietatea privată a unui terţ şi parcarea nu a fost efectuată pe un domeniu public.

Totodată, cu privire la aceste argumente ale reclamantei-intimate, precum şi cu privire la considerentele instanţei de judecată care a soluţionat litigiul în prima fază procesuală, apelanta a învederat următoarele: coroborând dispoziţiile art. 3 şi 4 din Ordonata nr. 43/1997 cu art. 6 din OUG nr. 195/2002, această parcare se încadrează în categoria drumurilor închise circulaţiei publice, aparţinând domeniului privat fiind un drum semnalizat ca atare la intrare cu inscripţii vizibile. Fiind un drum aparţinând domeniului privat, proprietarul parcării îşi poate rezerva dreptul de a tarifa orice staţionare a maşinilor cu alt scop decât acela de a vizita societăţile comerciale din incinta parcării sau poate transmite acest drept unei alte persoane juridice, aşa cum s-a întâmplat în cazul de faţă.

Parcarea S.C. D S.R.L. este proprietate privată, nefiind un drum public de pe suprafaţa căruia ADP să fie abilitată să ridice maşini. Fiind un spaţiu proprietate privată, nu este necesară intervenţia unei autorităţi publice în vederea degajării parcării de autovehiculele parcate abuziv, deoarece modul de administrare al proprietăţii private este prerogativa exclusivă a proprietarului, neputând fi limitată decât prin lege.

Prin urmare, apelanta a învederat instanţei faptul că în niciun moment nu s-a erijat în calitate de autoritate publică, de organ constatator, organ de judecată sau de executare, deoarece a desfăşurat activitatea exclusiv în interiorul unui spaţiu proprietate privată şi la solicitarea expresă, pe bază contractuală, a proprietarului respectivei parcări. Afirmaţiile reclamantei în acest sens reprezintă pure speculaţii întemeiate pe dorinţa de a induce în eroare instanţa în vederea obţinerii unei soluţii favorabile şi nu se întemeiază pe prevederi legale care să le susţină.

Cu privire la afirmaţia reclamantei-intimate, conform căreia panourile de informare reprezintă, în fapt, o publicitate mascată a apelantei, aceasta a învederat instanţei faptul că au existat numeroase controale ale CJPC, urmare a cărora panourile de informare au fost considerate a respecta condiţiile necesare pentru afişarea lor şi că acestea cuprind toate informaţiile necesare, nicidecum nefiind cazul unei publicităţi mascate. De asemenea, se poate observa cu ochiul liber faptul că informaţiile referitoare la interdicţia parcării şi tarifele aplicabile compun partea cea mai mare a panoului, iar informaţiile referitoare la apelantă sunt cele strict necesare oferirii posibilităţii de contact în cazul oricăror situaţii în care ar fi necesar.

Cu privire la susţinerile reclamantei-intimate, conform cărora dreptul de proprietate al S.C. D. S.R.L. s-a transformat într-un drept de proprietate publică ca urmare a închirierii spaţiilor şi terenurilor către celelalte societăţi comerciale care beneficiază de respectiva parcare, apelanta a făcut următoarele precizări:

În primul rând, deşi există mai multe societăţi comerciale care îşi desfăşoară activitatea în acel areal, Contractul de prestări servicii este încheiat de către S.C. D S.R.L. Faptul că o parte a acelui areal a fost închiriat unor alte societăţi comerciale nu naşte un drept de folosinţă juridică în favoarea „oricărei persoane”, ci naşte drepturi şi obligaţii contractuale, în mod strict, între societăţile contractante. Faptul că, ulterior, aceste societăţi conferă dreptul clienţilor de a se folosi de parcare pe perioada de timp necesară desfăşurării activităţilor (precum cumpărături, alimentare combustibil, jocuri de noroc etc.) nu poate conduce la concluzia că orice persoană are dreptul, nelimitat, de a folosi acea parcare, dreptul fiind limitat la clienţii societăţilor respective.

În al doilea rând, termenul de public nu poate fi folosit, în această situaţie, în sensul în care ar defini suma tuturor persoanelor, ci se referă strict la persoanele care au un interes ori desfăşoară o activitate la societăţile comerciale respective. Prin urmare, această parcare nu este deschisă publicului larg, precum este un parc public sau un alt asemenea loc, ci este deschis doar acelor persoane a căror activitate ori al căror interes presupun necesitatea folosirii parcării respective: cumpărături, alimentare combustibil, jocuri de noroc, ori servicii similare, contractabile la societăţile comerciale respective.

Totodată apelanta a învederat faptul că parcarea este delimitată tocmai prin respectivele panouri de informare, care atenţionează asupra regimului parcării şi a tarifelor aplicabile.

Un sistem de delimitare suplimentar ar presupune costuri suplimentare pentru proprietar, iar demersurile în acest sens depind în mod exclusiv de dorinţa proprietarului. Totodată, faptul că autovehiculul reclamantei-intimate este asigurat şi identificat nu are nicio relevanţă, nefiind un motiv pentru a se bucura de o protecţie suplimentară în raport cu bunurile proprietate privată ale altei persoane. Singurul temei pentru care parcarea se bucură de protecţie în raport cu autovehiculul reclamantei-intimate îl reprezintă faptul că autovehiculul este cel care a fost parcat abuziv în interiorul parcării, deci reclamanta-intimată care a parcat autovehiculul este cea care se află în contradicţie cu prevederile legale referitoare la dreptul de proprietate privată.

Concluzionând, cu referire la argumentele enumerate în întâmpinare de către reclamanta-intimată, apelanta a reiterat următoarele:

Raportul de drept dintre reclamanta-intimată şi aceasta a luat naştere ca urmare a parcării abuzive în parcarea S.C. D S.R.L., iar nu ca urmare a unor raporturi contractuale. Raporturile de drept care conferă drepturi şi obligaţii părţilor nu sunt, în mod exclusiv, raporturi contractuale, ci pot fi generate şi de alte fapte ori acţiuni, precum este şi acţiunea de parcare abuzivă, în cunoştinţă de cauză, a autovehiculului reclamantei-intimate.

În data de 2 februarie 2014, aşa cum s-a arătat, reclamanta-intimată nu avea calitatea de client al „chiriaşilor” S.C. D S.R.L., neavând dreptul de a folosi parcarea, dat fiind faptul că bonul nefiscal şi cel fiscal nu o identifică pe reclamanta-intimată ca fiind cumpărătoare, iar abonamentul special nu dovedeşte faptul că ar fi fost valabil la data ridicării autovehiculului sau că a utilizat sala F. dacă ar fi fost valabil.

Aceste dovezi propuse de către reclamanta-intimată nu sunt concludente, pertinente şi utile cauzei, neavând aptitudinea de a dovedi afirmaţiile şi susţinerile acesteia.

Conform Contractului de prestări servicii, reclamanta-intimată nu avea dreptul de a folosi parcarea.

Acest drept revine doar clienţilor societăţilor care beneficiază de respectiva parcare, ori, aşa cum s-a arătat, reclamanta-intimată nu a fost clientă a acestora la data de 2 februarie 2014.

Dreptul de a folosi parcarea până la închiderea ultimei unităţi, adică până la ora 01:30, revine în mod exclusiv clienţilor societăţilor care beneficiază de respectiva parcare, iar reclamanta-intimată nu a fost client al acestor societăţi, aşa cum s-a arătat mai sus.

Reclamanta-intimată nu a fost client al societăţilor care beneficiază de respectiva parcare, motiv pentru care nu avea dreptul de a parca şi nu îi era aplicabilă Procedura de lucru de degajare şi eliberare a parcării, ci Contractul de prestări servicii.

Faptul că procedura de blocare şi ridicare a autovehiculului s-a desfăşurat între orele 22:46 şi 23:15 nu dovedeşte, sub nicio formă, presupusul abuz ori presupusa ilegalitate a operaţiunilor efectuate de către apelantă. Dat fiind faptul că prin Contractul de prestări servicii apelanta este abilitată a ridica autovehiculele parcate abuziv, fără o solicitare expresă din partea beneficiarului, conduce la concluzia că aceasta a operat cu respectarea prevederilor contractuale, precum şi a prevederilor legale referitoare la dreptul de proprietate privată.

Lipsa semnăturii reclamantei-intimate pe factura cu nr. 52 din 3 februarie 2014 nu echivalează cu lipsa însuşirii acestei facturi de către aceasta, ci, din contră, dat fiind faptul că reclamanta-intimată a achitat suma de bani facturată, în cuantum de 773,76 lei, rezultă că a acceptat serviciile prestate şi contravaloarea acestora. O factură se recunoaşte prin achitarea acesteia.

Cu privire la caracterul „abuziv” al clauzelor conţinute de Procedura de lucru degajare şi eliberare precum şi de Procedura de reclamanţii parcare, apelanta a învederat instanţei faptul că acesta nu face obiectul litigiului de faţă, precum şi faptul că reclamanta-intimată nu face dovada afirmaţiilor sale în această privinţă.

În concluzie, dat fiind faptul că pretenţiile şi susţinerile reclamantei-intimate se bazează, în totalitate, pe o stare de fapt a lucrurilor prezentată cu intenţia de a înşela şi induce în eroare instanţa de judecată, pe înscrisuri a căror valoare probatorie este nulă, precum şi pe argumente nedovedite, sub nicio formă, apelanta a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea în totalitate a Sentinţei Civile cu nr. 9362/18.06.2014 şi pe fondul cauzei, în rejudecare, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta-intimată, ca fiind netemeinică, nefondată şi nedovedită.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 471, alineatul (6) din noul Cod de procedură civilă, art. 553, 555, 556, 561, 1166, 1851 Cod civil, art. 3 şi 4 din Ordonanţa nr. 43/1997, art. 6 din OUG nr. 195/2002, precum şi ale art. 44 din Constituţia României.

În probaţiune: probatoriul propus în prima fază procesuală, precum şi cel solicitat prin intermediul cererii de apel.

Apelul este nefondat.

Orice obligaţie civilă are ca izvor contractul, actul juridic unilateral, faptul juridic licit şi faptul juridic ilicit, conform Titlului II din Cartea a V-a a Noului Cod Civil, intitulată „Despre Obligaţii” şi indiferent despre ce izvor discutăm, atât creditorul cât şi debitorul se află într-o relaţie de fapte sau acte juridice care nasc raporturi juridice.

În speţă, se constată că între apelanta pârâtă şi intimata-reclamantă nu a fost încheiat un contract care să nască drepturi şi obligaţii, nu există un act juridic unilateral reglementat de art. 1324–1329 NCC care să emane de la intimata pârâtă şi prin care să se oblige faţă de apelanta reclamantă, nu există un fapt juridic licit reglementat de art. 1330–1348 NCC prin care apelanta pârâtă să fi gestionat afacerile intimatei reclamante sau să fi plătit acesteia din urmă o sumă de bani din eroare sau intimata reclamantă să se fi îmbogăţit fără justă cauză în dauna apelantei pârâte şi, în fine, nu există un fapt juridic ilicit din cele reglementate de art. 1357 –1395 NCC, prin care intimata reclamantă să fi săvârşit faţă de apelanta pârâtă o faptă ilicită. [s.n. – A.P.]

Fundamentul emiterii facturii fiscale emise de apelanta pârâtă cu nr. 00000052/03.02.2014 şi care priveşte serviciile de remorcare auto (…) proprietatea intimatei reclamante, şi depozitare, în cuantum de 773,76 lei, este contractul de prestări servicii nr. 06/18.04.2013 încheiat de apelanta pârâtă cu un terţ, S.C. D S.R.L., însă este de observat că acest contract nu poate naşte obligaţii faţă de intimata reclamantă. [s.n. – A.P.]

Astfel, conform principiului relativităţii efectelor contractului reglementat de art. 1280 NCC, contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel, semnificaţia lui fiind aceea că puterea obligatorie, efectele obligatorii ale contractului privesc numai părţile contractante, nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane.

Acest principiu dă expresie ideii exprimate într-un vechi adagiu, potrivit căruia res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest – actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să vatăme şi nici să profite altor persoane.

Plecând de la acest principiu, se constată că în speţă obligaţia intimatei reclamante ţine exclusiv de voinţa părţilor dintr-un alt contract. [s.n. – A.P.]

Cu alte cuvine, contractul de prestări servicii nr. 06/18.04.2013 încheiat de apelanta pârâtă cu un terţ, S.C. D S.R.L. şi în care intimata reclamantă nu este parte, o vatămă prin prisma faptului că răspunde pentru încălcarea proprietăţii terţului prin plata unei sume de bani faţă de o altă persoană. [s.n. – A.P.]

Mai exact, terţul S.C. D S.R.L. şi apelanta pârâtă încalcă dispoziţiile art. 11 NCC care instituie regula imperativă că nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunurile moravuri şi anume prin faptul că cele două societăţi instituie o procedură de ridicare şi depozitare a unui autoturism proprietatea unei alte persoane, predarea lui fiind condiţionată de plata unei sume de bani, fără însă acordul proprietarului bunului ridicat, în speţă autovehicul, fără un temei legal. [s.n. – A.P.]

Această procedură eludează ordinea de drept prin aceea că nimeni nu poate să îşi facă dreptate singur, ci doar prin instituţiile reglementate de statul de drept, în cazul nostru prin intermediul justiţiei statale. [s.n. – A.P.]

Prin urmare, în condiţiile în care proprietarul parcării, S.C. D S.R.L., apreciază că i-a fost încălcat dreptul de proprietate şi intimata reclamantă i-a produs un prejudiciu nu are deschisă decât calea unei înţelegerii amiabile cu aceasta din urmă sau accesul la instanţa de judecată pentru a cere aplicarea forţei coercitive a statului, dar niciodată nu are deschisă posibilitatea angajării chiar şi contractuale a unei alte persoane care să îi recupereze presupusul prejudiciu creat de terţi prin plata unui preţ pentru acest serviciu. [s.n. – A.P.]

O interpretare contrară nu înseamnă decât instituirea unei veritabile justiţii private şi încălcarea flagrantă a ordinii de drept instituită prin normele de drept substanţial şi procesual român. [s.n. – A.P.]

Aşa fiind, în temeiul art. 480 alin. 1 NCPC, va respinge ca nefondat apelul.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Respinge apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. BT S.R.L. (…) împotriva sentinţei civile nr. 9362/18.06.2014 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 5415/325/2014 în contradictoriu cu intimata reclamantă P. C. V. (…) ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 9 decembrie 2014.

[1] A se vedea, Decizia nr. 9/2015 a ICCJ privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Avocatul Poporului privind legalitatea hotărârilor adoptate de consiliile locale în vederea reglementării procedurii privind ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar, constatarea şi aplicarea contravenţiilor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015.

Andrei PAP

Secţiuni: Drept civil, Jurisprudență Tribunale

Cuvinte cheie: Andrei PAP, efectele contractului, parcare privată, plată nedatorata, ridicare autovehicul, tarif depozitare autovehicul

Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi citi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice.

Puteţi prelua gratuit în website-ul dumneavoastră fluxul de noutăţi JURIDICE.ro:
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro

Newsletter JURIDICE.ro

Am citit, am înţeles şi sunt de acord cu Politica privind protecţia datelor şi condiţiile procesatorului de newsletter Privacy Policy

Da, vreau să primesc newsletter

Abonare

Login | Nu aveti cont? Click aici pentru abonare!