Practicianul în insolvență contemporan este judecătorul sindic… numit prin decret regal

A se vedea și dezbaterile juridice din 24 februarie 2014: O problemă insolubilă: Insolvența, respectiv din 30 iunie 2014: Insolvența se întoarce: Codul insolvenței [DEZBATERI.JURIDICE].

În loc de prolog

Evident, titlul mai degrabă așezat are menirea unui captatio, însă sper a convinge pe cei ce vor cădea într-o astfel de nadă, nu atât a unei oarecare consistențe a concluziei acolo arătate, cât mai cu seamă a însemnătății funcției publice îndeplinite azi de practicianul în insolvență, însemnătate de prea multe ori și vădit injust nebăgată de seamă de judecătorul sindic contemporan, creditorii profesioniștilor – mintenaș după ”Ignat” – și de cei ai persoanelor fizice îndreptățite a accesa procedurile de insolvență reglementate de Legea nr. 151/2015 ori debitori de ambele feluri, dar ce este mai dureros pentru mine, chiar de către practicienii în insolvență înșiși.

Doar o retrospecție

Spre surprinderea unora, noțiunea de ”insolvență” în accepțiunea conceptului cunoscut azi are o existență seculară – practic contemporană cu vechea ordine civilă și procesual civilă ce de curând s-a împrospătat – sub denumirea de ”faliment”, fiind grijuliu reglementată de legiuitorul secolului XIX prin Codul comercial român (în continuare denumit prescurtat ”C. com.”) publicat în Monitorul Oficial nr. 126/10 mai 1887, dedicând o întreagă carte (Cartea a III-a – despre faliment – dispozițiunile art. 695-888), dar și reguli de procedură judiciară speciale prin dispozițiunile art. 936-944 (Dispozițiuni speciale de procedură în materie de faliment), conjugate cu cele ale art. 34-38 (Dispozițiuni relative la faliment) din Regulamentul pentru punerea în aplicare a Codului comercial român.

Mult mai expeditiv, legiuitorul arhaic definea conceptul de ”faliment” prin dispozițiunile art. 695 C. com. astfel: „comerciantul care a încetat plățile pentru datoriile sale este în stare de faliment”, o asemenea stare fiind identificată prin juxstapunerea dispozițiunilor art. 969 C. com. care distingeau refuzul de plată justificat prin excepțiuni întemeiate cu bună credință de împrejurarea culpabilă ori chiar frauduloasă a încetării plăților.

Legiuitorul contemporan, dintr-un început, a folosit conceptul de faliment cu destulă discreție, implicit referindu-se la acesta prin dispozițiunile art. 1 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare atunci când îi arăta pe cei cărora le-a dedicat respectiva procedură judiciară, adică „comercianților – persoane fizice și societăți comerciale – care nu mai pot face față datoriilor comerciale”.

Abia prin modificările aduse dispozițiunilor art. 1 alin. 2 din Legea nr. 64/1995 implementate prin dispozițiunile art. 1 pct. 1 O.U.G. nr. 38/2002, legiuitorul contemporan a catadicsit să definească fără ocolișuri și mult mai sofisticat noțiunea de ”insolvență”, ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului, caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile”, deși a continuat să utilizeze simultan și noțiunea de ”faliment”, fără însă a indica diferențierea dintre cele două concepte.

Conceptul de ”insolvență” a cunoscut o viguroasă dezvoltare cu prilejul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței ce a înlocuit Legea nr. 64/1995, trecută în neființă prin abrogare cu același prilej, prolegomenic prin dispozițiunile art. 3 alin. 1 pct. 1 aceasta fiind definită ca „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile”, cu aceeași ocazie fiind diseminate și cele două forme sub care aceasta se manifesta, respectiv fie prezumată ca vădită, fie iminentă.

În prezent, același concept este similar definit prin dispozițiunile art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2015 ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile”, observând că a alăturat exigibilității creanțelor apte a atrage starea de insolvență și celelalte două calități cerute trihotomic îndeobște pentru recunoașterea deplină și eficientă a unei creanțe, respectiv certitudinea și lichiditatea.

Despre judecătorul sindic numit prin decret regal

Dispozițiunile art. 730 C. com. indicau autoritățile chemate a administra falimentele acelor vremi, respectiv judecătorul sindic „așezat pe lângă fiecare tribunal sub privegherea tribunalului”.

În acest fel erau implicit diseminate și prerogativele acestor autorități, judecătorul sindic având în special atribuțiuni de administrare efectivă a falimentului – art. 731 C. com. -, tribunalul urmând a exercita funcțiunea dedicată, aceea de jurisdicție în ipotezele arătate de legiuitor, adică atunci când s-ar fi ivit vreo opozițiune ori contestațiune pe parcursul administrării ori necesitatea încuviințării unor măsuri mai puțin uzuale ori anume aprobări ale unor propuneri venite din partea sindicului ori omologări ale înstrăinărilor ce stăteau în puterea sindicului.

Judecătorii sindici erau numiți prin decret regal, având asigurat un statut juridic identic cu cel al judecătorilor de ședință cu care erau în fapt și asimilați, inclusiv pe tărâmul incompatibilităților – art. 732 C. com. Aceștia beneficiau și de serviciul al unuia sau mai multor secretari arhivari al căror statut juridic era și el asimilat deplin grefierilor de ședință, și numirea acestora făcându-se tot prin decret regal – art. 740 C. com.

Doar sursa fondurilor necesare pentru remunerarea și cheltuielile de justiție și administrațiune făcute de judecătorii sindici arhaici în exercițiul funcțiunii lor aparte se pare că nu era aceeași cu cea a judecătorilor de ședință, ci, potrivit dispozițiunilor art. 738 C. com., deși prevăzute de statul judecătorului sindic cu aprobarea tribunalului, erau asigurare de falit ori din averea falitului, însă, cu preferință, înaintea oricăror altor datorii.

Cea dintâi prerogativă pusă în sarcina judecătorului sindic consta în punerea sigiliilor și facerea inventarului – art. 743-753 C. com., în urma acestor operațiuni devenind un depozitar judiciar al tuturor bunurilor falitului, având explicita sarcină a pazei acestora, doar lichiditățile bănești urmau a fi depuse la Casa de depuneri, iar potrivita recipisă la tribunal. Evident că aceste operațiuni erau întreprinse în temeiul informațiilor cuprinse în registrele și celelalte hârtii profesionale ale comerciantului și pe care acesta era îndatorat a le prezenta sindicului, în caz contrar căzând sub spectrul unei instrucțiuni penale imediate, după inventarierea lor și culegerea informațiilor utile administrării falimentului, sindicul urmând a le depune de îndată la grefa tribunalului.

După preluarea în chip de depozitar al averii falitului, în temeiul informațiilor desprinse din registrele și celelalte hârtii ale falitului, judecătorul sindic identifica creditorii pe care îi cuprindea într-un tablou, după care iniția corespondența cu aceștia în vederea declarațiunii creanțelor și proceda la verificarea lor, ascultând și pe falit – art. 754, art. 768-780 C. com.

Sub privegherea tribunalului, sindicul proceda la lichidarea activului falimentului, fie asigurând și încasând creanțele, fie procedând la vânzarea averii mobile și imobile începând cu momentul indicat de legiuitorul arhaic, cu autorizarea prealabilă, iar la înstrăinare, cu omologarea tribunalului – art. 803-811 C. com. – ori să finalizeze unele operațiuni rămase – art. 812-818 C. com. – ori chiar să continue comerțul cu aprobarea tribunalului și în condițiunile arătate de majoritatea creditorilor – art. 760 alin. 3-6 C. com. În astfel de împrejurări, sindicul avea obligația de a convoca creditorii falitului cel puțin anual, în respectiva adunare dând seama de modul cum a continuat comerțul și de rezultatele obținute – art. 806 C. com.

Un rol esențial purta sindicul și în privința repartițiunii între creditori ori închiderea falimentului – art. 819-825 C. com, fie prin reabilitarea falitului – art. 826-830 C. com, fie prin neajungerea activului – art. 832-833 C. com., ori suspendarea acestuia pe calea moratoriului cerut de falit – art. 834-844 C. com., ori pe calea ivirii concordatului dintre acesta și creditorii lui – art. 845-865 C. com.

Pe tot întregul falimentului, sindicul acelor vremi avea obligațiuni de raportare tribunalului, fie lunar printr-un prospect sumar, fie a unui tablou despre depozitele efectuate însoțite de actele justificative, tribunalul având posibilitatea prelungirii acestui termen până la 3 luni – art. 765 C. com. -, precum și un tablou constatator de toate operațiunile făcute în cursul administrației falimentului – art. 767 alin. 3 C. com.

De asemenea, avea obligația de a remite o expunere succintă a principalelor cauze și împrejurări ale falimentului și a caracterului ce el reprezintă, dar și un cont sumar al stării aparente a masei (n.n. credale) – art. 766 C. com.

Mandatul judiciar primit de judecătorul sindic avea un pronunțat caracter intuitu personae, doar cu autorizarea tribunalului și pentru operațiuni determinate având posibilitatea de a încredința îndeplinirea unor sarcini ale acestui mandat unor terți – art. 761 alin. 1 C. com., existând totuși posibilitatea de a fi ajutat de una sau mai multe persoane retribuite în împrejurări particulare ce ar reclama o astfel de necesitate – art. 761 C. com. – ori chiar concursul dat de însuși falitul – art. 761 alin. 3 C. com.

Transcederea falimentului ”regal” la falimentul modern

După anul 1947, odată cu abolirea monarhiei constituționale și schimbarea regimului de guvernare însoțit de o politică economică ce excludea cu desăvârșire orice formă de întreprindere privată, interesul pentru conceptul de faliment/insolvență a căzut într-o îndelungată desuetudine pentru simplul motiv că respectivele schimbări au condus la extincția comerciantului la care era acesta atașat.

Chiar și după momentul 21 Decembrie 1989, până la conturarea condițiilor de reluare a inițiativei antreprenoriale private nu a fost trezit interesul pentru conceptul de faliment/insolvență, renașterea unui atare interes producându-se abia prin Legea nr. 64/1995, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 130/29 iunie 1995 și intrată în ființă la 29 august 1995.

Cu ușurință se poate dibui că în forma ei primară Legea nr. 64/1995 și-a însușit în mare principiile procedurii falimentului ”regal”, autoritățile chemate a instrumenta procedura de reorganizare și lichidare judiciară fiind, în principal, tribunalul și judecătorul sindic, păstrându-se așadar și prerogativele distincte pe seama acestora, cele de jurisdicție pe seama tribunalului – art. 6 din Legea nr. 85/1995 -, iar cele de administrare a unor astfel de proceduri judiciare speciale pe seama judecătorului sindic – art. 10 din Legea nr. 64/1005.

Toate aceste prerogative apar ca similare celor puse pe seama celor două autorități ca și în procedura falimentului ”regal”.

Elementul de noutate, și în acest fel facem cunoștință pentru întâia dată cu precursorul practicianului în insolvență, ar fi prezența administratorului/lichidatorului, însă deosebit de precară, legiuitorul lăsând la discreția creditorilor oportunitatea desemnării administratorului ori la cea a judecătorului sindic oportunitatea desemnării lichidatorului, în toate cazurile stabilirea prerogativelor acestora revenind tot discreționar judecătorului sindic, evident că doar dintre cele ce îi stăteau acestuia în putere, raporturile dintre judecătorul sindic și administrator/lichidator părând mai degrabă de felul celora dintre comitent și prepus – art. 10 alin. 2, conjugate cu cele ale art. 18, respectiv ale art. 97 alin. 2 din Legea nr. 64/1995.

Administratorului sau lichidatorului legiuitorul îi pretindea doar o anumită calificare specializată, fie contabil autorizat, expert contabil sau licențiat în studii economice sau juridice cu o vechime acreditată în practică economică sau juridică de cel puțin 5 ani. Din exprimarea legiuitorului de la acea vreme rezulta implicit că asemenea calități nu stăteau decât la îndemâna unor persoane fizice.

Forma primară a Legii nr. 64/1995 a fost modificată prin O.U.G. nr. 38/1996 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 204/30 august 1996 care însă a fost abrogată prin O.U.G. nr. 58/1997 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 265/3 octombrie 1997, la rându-i abrogată prin Legea nr. 99/1999 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 236/27 mai 1999, ca urmare a acestor din urmă modificări fiind republicată întâia dată în Monitorul Oficial al României nr. 608/13 decembrie 1999.

Principala modificare de interes pentru analiza de față ar fi doar permanentizarea rolului administratorului/lichidatorului, prezența acestuia în procedura de reorganizare judicară și a falimentului fiind constantă, fie ca urmare a desemnării sale prin chiar hotărârea tribunalului de deschidere a procedurii judiciare speciale, fie de către creditori, fie printr-o încheiere ulterioară a judecătorului sindic.

De asemenea, fără a elimina exigența personalității administratorului/lichidatorului, legiuitorul arată că o asemenea calitate ar putea fi accesată și de către o societate de administrare – comerciant, dar doar în condițiile în care aceasta și-ar exercita prerogativele procedurale prin mijlocirea unui reprezentant/delegat – persoană fizică care să satisfacă la rându-i exigențele de calificare cerute expres pentru aceasta.

Cu același prilej, s-ar mai putea observa diminuarea rolului tribunalului doar la desemnarea judecătorului sindic care preia în rest toate prerogativele de jurisdicție atribuite anterior tribunalului, simultan cu transferarea majorității prerogativelor de administrare a procedurii de reorganizare judiciară și faliment ale judecătorului sindic pe seama administratorului/lichidatorului.

Modificările survenite prin O.U.G. nr. 38/2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 95/2 februarie 2002, au privit, pe lângă alte chestiuni de mai puțin interes pentru analiza de față, și recunoașterea persoanelor juridice – societăți comerciale – ca fiind apte să îndeplinească prerogativele de administrator ori lichidator în cadrul procedurii de reorganizare judiciară și faliment, însă menținându-se cerința delegatului persoană fizică cu calificarea pretinsă și anterior, dar și transferul unor alte atribuțiuni de administrare a procedurii din povara judecătorul sindic către administrator/lichidator, practic judecătorului sindic rămânându-i doar sarcina convocării și prezidării primei ședințe a adunării creditorilor, precum și cea în care urmau să fie dezbătute raportul final și situațiile financiare finale înfățișate de lichidator.

Metamorfoza ”falimentului” în ”insolvență” și principalele efecte cunoscute în planul prerogativelor procedurale dintre judecătorul sindic, pe de o parte, și administratorul/lichidatorul judiciar, pe de altă parte. Consacrarea juridică a profesiei de practician în insolvență

Intrarea în ființă a Legii nr. 85/2006 a constituit un moment de referință pentru astfel de proceduri judiciare speciale.

O primă reevaluare adusă de legiuitorul contemporan a constat în renunțarea definitivă la utilizarea noțiunii de ”faliment”, raportându-se din acest moment exclusiv la noțiunea de ”insolvență”. Socotesc că această reevaluare semantică a cuprins și un mesaj nerostit al legiuitorului prin care a dorit să transmită destinatarilor instrumentului legislativ schimbarea sa de paradigmă în privința relațiilor sociale pe această cale reglementate.

Deși fără impact esențial asupra analizei de față, doar ca o simplă subliniere marginală, găsesc prilejul să-mi exprim nedumerirea și să mă mai minunez de faptul că în actele judiciare și exprimările profesioniștilor, din păcate, iată, chiar și după abrogarea Legii nr. 85/2006 care a metamorfozat ”falimentul” în chipul ”insolvenței”, încă se mai utilizează frecvent noțiunea de ”faliment”, dimpreună cu întreaga semantică a acestei noțiuni.

Chezășie că legiuitorul și-a dorit o operă legislativă decisivă în materia insolvenței stă în prim rând în așezarea fără nicio urmă de îndoială a prerogativelor stabilite pe seama judecătorului sindic – art. 11 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, distinct de cele puse pe seama administratorului/lichidatorului judiciar – art. 20 alin. 1, respectiv ale art. 25 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.

În mod explicit chiar, prin dispozițiunile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 a arătat, precum Moise atunci când a despărțit apele, că rezervă prerogativele jurisdicționale și cele afectate controlului de legalitate a activității administratorului/lichidatorului judiciar exclusiv în seama judecătorului sindic, în timp ce plenitudinea deciziilor manageriale o pune pe umerii administratorului/lichidatorului judiciar sub rezervele acolo arătate, respectiv, cu titlu de excepție, atunci când acestea revin însuși debitorului ori atunci când ar putea fi corijate sub aspectul oportunității lor prin voința exprimată colectiv de creditorii debitorului.

Dar și o astfel de chezășie pălește dinaintea unei alte intervenții decisive a legiuitorului, chiar dacă doar sugerată în cuprinsul Legii nr. 85/2006, prin aceea că a atașat noțiunii de administrator/lichidator adjectivul ”judiciar”, exhibată concomitent intervențiilor legislative în materia insolvenței sub auspiciile O.U.G. nr. 86/2006.

Utilizarea adjectivului mai degrabă pomenit a făcut-o în sensul plin dat de dicționarul explicativ al limbii române, adică: ”1. care ține de justiție, privitor la justiție; judecătoresc. 2. făcut prin autoritatea justiției.”

Mai concret, a plasat fără a lăsa loc de vreo îndoială întreaga conduită a administratorului/lichidatorului judiciar pe tărâmul autorității judiciare, ridicându-l în rang proxim celui dedicat tradițional judecătorului sindic, creând un tip inedit de conducere duală/bicefală/dihotomică a procedurii insolvenței.

Evident că un atare plasament judiciar ar fi fost de neconceput având ca premisă statutul anterior rezervat administratorului/lichidatorului – acela de întreprinzător persoană fizică (contabil autorizat, expert contabil, jurist cu o vechime de 5 ani de practică dedicată domeniului economic ori juridic) ori societate comercială care ar avea declarată o atare specializare prin mijlocirea unui delegat ce să se bucure de aceeași expertiză, motiv pentru care, prin edictele cuprinse în O.U.G. nr. 86/2006, am asistat la nașterea unei noi profesii vocaționale sub un regim juridic dedicat – aceea de practician în insolvență.

Cu acest prilej au fost reglementate în detaliu formele de organizare profesională – art. 4 din O.U.G. nr. 86/2006 – atât ca:
– persoane fizice independente (cabinete individuale – CI ori asociate – CIA sau societăți civile profesionale fără personalitate juridică – SPPI), precum și ca,
– persoane juridice (societate profesională cu personalitate juridică – SPRL sau sub forma întreprinderii individuale unipersonale cu răspundere limitată – IPURL).

În același context, legiuitorul a prefigurat reperele clare ale unei astfel de calități ce cu ușurință poate fi asimilată oricărei alte funcțiuni de ordine și interes public, precum:
– dobândirea calității de practician în insolvență – art. 25 din O.U.G. nr. 86/2006;
– accesul în profesia de practician în insolvență asortată cu declarația sacramentală obișnuită oricărei funcții de autoritate publică – art. 32 din O.U.G. nr. 86/2006;
– un regim strict și sever de nedemnități, interdicții ori necompatibilități – art. 27-29 din O.U.G. nr. 86/2006;
– cariera profesională – art. 33 din O.U.G. nr. 86/2006;
– incidentele (suspendarea/încetarea) ce s-ar putea ivi în privința acestei calități – art. 35-36 din O.U.G. nr. 86/2006;
– drepturile și obligațiile asortate intim unei astfel de calități – art. 37-43 din O.U.G. nr. 86/2006, dintre acestea surprinzând unele similare și altor autorități publice, respectiv: abstinența de la conduite care să fie percepute ca situații culpabile de concurență neloială și conflict de intrese; accesul la forța de coerciție a statului prin mijlocirea autorităților de poliție, jandarmerie, alți agenți ai forței publice; caracterul intuitu personae al mandatului primit prin însăși puterea legii.

Mai mult, răspunderea la care s-ar expune practicianul în insolvență în caz de derapaj de la toate aceste exigențe și rigori se poate manifesta pe toate palierele – disciplinar, administrativ, civil sau penal.

Consolidarea portretului practicianului în insolvență în viziunea actuală a legiuitorului

Chiar dacă după aproape o decadă, Legea nr. 85/2006 și-a epuizat funcția de principal instrument legislativ în materia insolvenței, acest portret zugrăvit în abstract de legiuitor practicianului în insolvență nu doar că nu s-a deteriorat în niciun chip, bașca s-a și consolidat pe tărâmul noului instrument legislativ, adică acela creat prin edictele cuprinse în Legea nr. 85/2014, legiuitorul recunoscându-i administratorului/lichidatorului judiciare toate celelalte beneficii, însă punându-i la îndemână și noi facilități, precum:
– impunitatea ori exonerarea de răspundere de la plata oricăror speze judiciare, amenzi, daune sau oricăror altor obligații pecuniare ce ar putea fi stabilite de vreo autoritate judiciară ori oricare altă autoritate pentru fapte sau omisiuni imputabile debitorului – art. 57 alin. 11, art. 115 din Legea nr. 85/2015;
– posibilitatea ca, în anumite situații precum cele premisă arătate în dispozițiunile art. 94 din Legea nr. 85/2014, să procedeze la investigații care, altminteri, împrumutând accente jurisdicționale, ar fi rezervate în mod obișnuit judecătorului sindic;
– posibilitatea ca, în anumite situații premisă și pentru scopul limpede arătat în dispozițiunile art. 39 alin. 6 din Legea nr. 85/2014 să purceadă la valorificarea de urgență, la minim valoarea de lichidare a acestora, a bunurilor valorificabile libere de sarcini ale debitorului, fără chiar vreo confirmare din partea judecătorului sindic și, în mod firesc, dat fiind stadiul incipient al administrării insolvenței, în lipsa unei cenzuri de oportunitate din partea voinței colective a creditorilor

În loc de epilog

În ciuda acestui portret de invidiat zugrăvit practicianului în insolvență de legiuitorul contemporan, cu tușe solide menite a exprima vigoarea unei autorități publice – în fapt un veritabil agent public de instrucție judiciară dedicat procedurii insolvenței – prin forța împrejurărilor interesectându-mă cotidian cu practicienii în insolvență și activitatea desfășurată de aceștia, percep o altă înfățișare a acestora, deloc îmbucurătoare, în care prepușenia ori, cel puțin, reverența exacerbată față de judecătorul sindic, ezitarea în luarea unor măsuri ce altă dată le erau prohibite, docilitatea față de creditori – mai cu seamă a celor instituționali (instituții de credit, creditori bugetari ori cu pondere consistentă la masa credală a debitorului) – exprimată prin acceptarea în mod repetat și chiar inutil pentru interesele procedurii insolvenței a unor concesii nefirești raportate la poziția judiciară dedicată lor.

Acest contrast mi se pare nu doar supărător, ci chiar manifestare a unei anomalii ce împiedică practicianul în insolvență a-și înfăptui menirea în chip deplin, anomalie pe care nici legiuitorul nu ar avea putința să o extirpe câtă vreme ea este cuibărită în mentalul practicianului în insolvență de-atâta amar de vreme, încă de când se afla sub prepușenia judecătorului sindic numit prin decret regal, aceasta cu toate că acum este înveșmântat aidoma acestuia din urmă, însă cu veșminte croite după vremile de azi.

Cu riscul de a deveni eliptic, propun de lege ferenda chiar eliminarea adjectivului ”sindic”, motivat prin aceea că, în lumina noilor edicte, după cum am încercat să și demonstrez prin cele ce preced, rolul arhaicului judecător sindic a fost preluat întru-totul de administratorul/lichidatorul judiciar, sub identitatea actualului judecător sindic stând în aceste clipe prezente, în concret, prerogativele de jurisdicție ale unui judecător de scaun (de ședință) cu nimic deosebit față de oricare alt judecător de același rang, în afara specializării.

Singura soluție remediu pe care o văd pentru lăsarea în uitare a unor astfel de anomalii nu ar putea sta decât în trezirea conștiinței și asumarea deplină a funcției publice însemnate pe care practicienii în insolvență au privilegiul a o înfăptui, acesta fiind și scopul mediat al frământărilor și cugetărilor ce tocmai am socotit de cuviință să vi le dezvălui prin mijlocirea acestui manifest solitar și dezinteresat.

Judecător Valentin Buliga
Tribunalul Specializat Mureș

Citeşte mai mult despre administrator judiciar, faliment, insolventa, judecator-sindic, Legea nr. 64/1995, Legea nr. 85/2006, Legea nr. 85/2014, lichidator judiciar, practician in insolventa, Valentin Buliga! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.