Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Consideraţii teoretice şi practice referitoare la întreruperea cursului justiţiei în procedura insolvenţei
27.10.2015 | Sorin SABĂU, Alexandra-Delia SABĂU

Scurt istoric

Instituţia întreruperii cursului justiţiei a fost introdusă pentru prima dată în România în Codul de procedură penală Carol al II-lea (1936), fiind preluat, ulterior, în Codul de procedură penală (1968), art. 29, pct. 5 lit. b, precum şi în Noul Cod de procedură penală, art. 40 alin. 4.

Legiuitorul român nu a clarificat expresia „întreruperea cursului justiţiei”, aspect învederat şi de doctrina de specialitate[1], lăsând în sarcina literaturii juridice, dar mai ales a jurisprudenţei să identifice cazurile care constituie cazuri de întrerupere a cursului justiţiei.

Din jurisprudenţa lacunară a instanţei supreme se poate concluziona că această expresie presupune situaţia în care se poate afla o cauză penală, aflată pe rolul unei instanţe judecătoreşti, de imposibilitate a realizării scopului final al procesului penal, ca urmare a inaplicabilităţii niciuneia dintre prevederile procedurale referitoare la competenţă, astfel încât nu se poate determina instanţa competentă a dispune o soluţie legală.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aplicabilă în cazul întreruperii cursului justiţiei în materie procesual penală

Dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu există un conflict negativ de competenţă, a restituit dosarul spre soluţionare instanţei civile de apel, iar aceasta a trimis cauza unei instanţe militare fără a respecta prevederile legale privind modul de sesizare al unei instanţe judecatoreşti, există un caz de întrerupere a cursului justiţiei, care se soluţionează, potrivit art. 29 pct. 5 lit. b) C. proc. pen. anterior de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (ICCJ, Secția penală, decizia nr. 5330 din 21 septembrie 2005)

Consideraţii referitoare la aplicabilitatea instituţiei întreruperii cursului justiţiei în procesul civil în cadrul procedurii insolvenţei

Deşi, instituţia întreruperii cursului justiţiei îşi are temei legal în Codul de procedură penală român, legiuitorul Noului Cod de procedură civilă nu interzice în mod expres aplicabilitatea unei atari instituţii în procesul civil. În al doilea rând, în sprijinul argumentaţiei conform căreia instituţia întreruperii cursului justiţiei este pe deplin aplicabilă şi în cauzele civile aducem o serie de raţionamente:

Conform art. 5 Cod procedură civilă, având denumirea marginală Îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilor: „(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. (2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. (3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.”

Acest principiu de o deosebită importanţă în procesul civil trebuie corelat cu principiul constituțional referitor la accesul liber la justiţie (art. 21 Constituţia României).

Astfel, în raport de cele două principii enunţate, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.

Totodată, nu trebuie pierdut din vedere principiul conform căruia, „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii (art. 6 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă).

În vederea soluţionării cu celeritate a cauzei, într-un termen optim şi previzibil, judecătorului îi incumbă obligaţia de a folosi toate mijloacele puse la îndemâna sa de către legiuitor.

Posibilitatea aplicării acestei instituţii în procesul civil şi nu numai în cadrul unui proces penal este, îndeosebi, susţinută şi de principiul constituțional al egalităţii în faţa legii care statuează următoarele: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, astfel, cu atât mai mult instanţa supremă trebuie să se aplece asupra situaţiei în care cursul unui proces civil este întrerupt, consecinţele acesteia fiind, adeseori, iremediabil de reparat. Mai mult decât atât, aplicabilitatea acestei instituţii în procesul civil este cu atât mai necesară cu cât procentul cauzelor civile aflate pe rolul instanţelor de judecată este net superior celor penale.

Nu în ultimul rând, trebuiesc avute în vedere şi dispoziţiile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, conform cărora orice persoană are dreptul la un proces echitabil, ori echitabilitatea presupune, per se, printre altele, accesul liber la justiţie şi posibilitatea practică, nu teoretico-iluzorie, de a-ţi apăra drepturile şi interesele legitime.

Stare de fapt

Într-o cauză pendinte pe rolul Tribunalului Specializat Mureş având ca obiect procedura insolvenţei s-a invocat un drept de accesiune imobiliară artificială al creditorilor împotriva debitoarei societăţi falite supuse procedurii insolvenţei.

Lichidatorul judiciar a invocat, în cauză, excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei de judecată, apreciind drept competentă a judeca cererea precitată instanţa de drept comun.

Admiterea excepţiei de necompetenţă materială şi teritorială ar conduce indubitabil către următoarele consecinţe:
1. Declinarea competenţei de judecare a cererii de accesiune imobiliară artificială către instanţa de drept comun;
2. Suspendarea judecării cererii de accesiune imobiliară artificială, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Aspecte de avut în vedere

Declinarea judecării cauzei şi implicit suspendarea cauzei de către instanţa de drept comun, respectiv judecarea cauzei de către instanţa de drept comun şi nu de către instanţa specializată învestită cu toate cererile referitoare la procedura insolvenţei creează următoarea situaţie paradoxală a întreruperii cursului justiţiei, întrucât finalizarea procedurii insolvenţei şi implicit reluarea cauzei aflate pe rolul instanţei de drept comun odată cu încheierea procedurii insolvenţei conduce la lipsa de finalitate a cererii de pretenţii asupra averii debitoarei. Odată ce procedura insolvenţei este încheiată, patrimoniul debitoarei este lichidat, iar creditorii având drepturi de proprietate asupra acesteia se văd nevoiţi a nu-şi mai recupera niciodată creanţele, deoarece nimeni nu poate chema în judecată o persoană juridică care încetează a mai exista.

Asemenea situaţii ivite în practică încalcă în mod flagrant dreptul la un proces echitabil prevăzut de normele procedural civile, dar şi de către Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi dreptul de proprietate, găsit în situaţia creată de admiterea unei asemenea excepţii, golit de orice substanţă juridică.

Văzând şi prevederile art. 5 alin. 3 Cod procedură civilă, o atare situaţie, în care pricina nu poate fi judecată, trebuie judecată potrivit principiilor generale ale dreptului cu aplicabilitate în speţa de faţă a interpretării extinctive a art. 11 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.

Calificarea acțiunii ca o acțiune asociată procedurii de insolvență, prin aceea că, fiind vorba despre un bun aflat în patrimoniul debitoarei (finanţator), ieşirea sa din acest patrimoniu trebuie autorizată de judecătorul-sindic, conform art. 46 şi art. 25 lit. j) din Legea nr. 85/2006 sau ca o acțiune de competența instanței de drept comun, în cauză transferul dreptului de proprietate operând direct în baza hotărârii pronunţate de instanță, în caz de admitere a acţiunii (cu argumentele oferite de ÎCCJ în cadrul regulatorului de competenţă pronunţat prin decizia nr. 5036 din 1 noiembrie 2013).

Din acest considerent, soluţia aleasă de legiuitor este, pe de-o parte, exhaustivă în sensul că nu limitează atribuţiile judecătorului sindic numai la cazurile concrete enumerate în alin. 1 al art. 11 din legea cadru, ci, are în vedere şi controlul tuturor operaţiunilor şi actelor săvârşite de către administratorul judiciar, lichidator, creditori, debitori şi alţi participanţi la desfăşurarea procedurii precum şi litigiile, procesele şi cererile ce au legătură directă cu insolvenţa şi sunt prevăzute de Legea nr. 85/2006.

În acest sens stau şi considerentele Deciziei ICCJ nr. 5/2009 (chiar dacă soluția instanței supreme a fost de respingere, pe considerente procedurale, a sesizării de pronunțare a unei decizii în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. 2 teza I din Legea nr. 85/2006), în cadrul cărora instanța supremă face o serie de aprecieri legate de interpretarea sintagmei „procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei” prin care legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri şi procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenţei [Soluția legiuitorului este apreciată de instanța supremă ca fiind deopotrivă “exhaustivă, în sensul că nu limitează atribuţiile judecătorului sindic numai la cazurile concrete enumerate în alin. 1 al art. 11 din lege, ci, are în vedere şi controlul tuturor operaţiunilor şi actelor săvârşite de către administratorul judiciar, lichidator, debitori şi alţi participanţi la desfăşurarea procedurii, precum şi litigiile, procesele şi cererile ce au legătură directă cu insolvenţa şi sunt prevăzute de Legea nr. 85/2006, dar și restrictivă, prin excluderea din câmpul atribuțiilor judecătorului-sindic a cererilor și acțiunilor ce transced procedurii insolvenţei, respectiv realizarea unui drept, o pretenţie, somaţie de plată, ori recuperarea unei creanţe, operaţiuni care nu sunt prevăzute în mod expres de Legea nr. 85/2006, fiind reglementate prin dispoziţiile dreptului comun şi aparţinând competenţei judecătorului de fond”.

Soluția propusă în punctajul de discuții a fost în sensul primei opinii sus-menționate, în sprijinul calificării litigiului ca unul derivat/asociat procedurii insolvenței, fiind aduse și argumente desprinse din practica Curții de Justiție a Uniunii Eropene care, având a aprecia dacă art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 1346/2000, care reglementează competenţa judiciară în materie de insolvenţă, include acţiunile revocatorii formulate în cadrul procedurii de insolvenţă, a statuat, cu caracter de principiu, că dispoziţiile menționate din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretate în sensul în care Curţile de justiţie ale statelor membre, pe teritoriul cărora a fost deschisă procedura principală de insolvenţă, deţin jurisdicţie deplină în ceea ce priveşte pronunţarea unei hotărâri de revocare a unor tranzacţii încheiate, anterior deschiderii procedurii, cu un partener al cărui sediu social este situat pe teritoriul unui alt stat membru, „centralizarea tuturor acţiunilor relaţionate procedurii de insolvenţă în faţa unei Curţi a unui stat membru fiind în concordanţă cu obiectivele îmbunătăţirii şi eficientizării procedurilor transfrontaliere [cauza C- 339/07 Frick Supermarkte GmbH v. Deko Marty Belgium NV].

Valorificând jurispudența CJUE din cauza Deko, noua reglementare a insolvenței dă în competența judecătorului-sindic soluționarea cauzelor de tipul celei în discuție[2].

Judecătorul-sindic poate judeca valabilitatea unor contracte, cauze de nulitate ori de neexecutare a unor contracte, pricini care sunt de competenţa instanţelor de drept comun, însă atâta timp cât au legătură cu procedura insolvenţei sunt de îndată de competenţa judecătorului sindic[3].

Mai mult decât atât, şi jurisprudenţa română specializată în procedura insolvenţei a judecat în cadrul acestei proceduri cereri privind constatarea unui drept de superficie ori a unui drept de servitute ori chiar a unei acţiuni în evacuare[4].

Scopul concentrării tuturor acestor acţiuni, indiferent dacă se află pe rolul unui organ jurisdicțional sau arbitral în mâinile judecătorului-sindic conferă majorităţii acţiunilor civile promovate în legătură cu insolvenţa unei persoane juridice un caracter special, dată fiind şi procedura specială în care acestea trebuie judecate şi analizate. A separa o serie de acţiuni judiciare în sensul judecării lor separate de către o instanţă de drept comun ar determina, inevitabil, întreruperea cursului judecăţii şi ar determina situaţia în care judecătorul-sindic ar deveni un simplu spectator, aflat în aşteptarea soluţiilor promovate de către colegii săi magistraţi.

„Calificarea corectă a unei astfel de acţiuni sau operaţiuni are importanţă specială în primul rând din perspectiva stabilirii căii de atac, în caz contrar părţile putând fi private de dublu grad de jurisdicţie pentru cauzele în care hotărârile sunt susceptibile de apel şi recurs sau să fie supuse rigorilor specifice procedurii insolvenţei”[5].

Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia soluţionării cererii de întrerupere a cursului justiţiei în materie civilă în cadrul procedurii insolvenţei

Potrivit art. 97 pct. 4 Noul Cod de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă, printre altele: “orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.” Având în vedere şi dispoziţiile legii procesual penale, instanţa competentă a se pronunţa asupra acestei situaţii este instanţa supremă.

 Concluzii

Admiterea excepţiei de necompetenţă materială şi teritorială de către judecătorul sindic ar determina, fără putere de tăgadă, să se întrerupă cursul judecăţii şi să se nesocotească de o manieră flagrantă dispoziţiile legii insolvenţei raportate la dispoziţiile legii procesual civile, dar mai ales la dispoziţiile constituţionale.


[1] Florin Daniel Căşuneanu, „Consideraţii în legătură cu noţiunea de întrerupere a cursului justiţiei în procesul penal”, în revista Dreptul nr. 9/2012.
[2] Pentru mai multe detalii a se vedea MINUTA întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor specializate Târgu Mureș, 22 mai 2014.
[3] Ion Turcu, Flavia Crăciun, „Sub semnul controversei-atribuţiile judecătorului sindic”, publicat în revista Phoenix nr. 28-29, aprilie-septembrie 2009, pp. 23-24.
[4] Decizia nr. 206R/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, publicată în Culegerea de practică judiciară în materie comercială, vol. II, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 150 şi Decizia nr. 1368/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, publicată în aceeaşi culegere, p. 154.
[5] Ibidem.


Avocat Sorin Sabău
Avocat Alexandra-Delia Sabău
Baroul Mureş


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.