TOP LEGAL
52 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Expirarea mandatului administratorului are ca efect încetarea prerogativei reprezentării. UPDATE: sesizare ICCJ cu un recurs în interesul legii. Decizia ICCJ
03.05.2018 | Petre PIPEREA, Rebeca DAN


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Petre Piperea

Petre Piperea

Rebeca Dan

Rebeca Dan

3 mai 2018: Prin Decizia nr. 24/06.11.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în recursul în interesul legii privind efectele expirării mandatului asupra prerogativei reprezentării.

Interpretarea dată de ÎCCJ în considerentele hotărârii confirmă opinia exprimată de noi, deși, prima facie, dispozitivul deciziei ÎCCJ putea conduce la concluzia contrară.

Aparent, dispozitivul deciziei pronunțate de ÎCCJ contrazicea opinia noastră exprimată în articolul de mai jos.

Astfel, lectura necircumstanțiată a dispozitivului lăsa impresia că ÎCCJ recunoaște prerogativa reprezentării unui administrator cu mandatul expirat, „În interpretarea și aplicarea unitară a art. 72 și a art. 15312 din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 1552 din Codul civil de la 1864, respectiv la art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu aplicarea art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, administratorul societății pe acțiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator și o acceptare expresă din partea acestuia, deține prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcției nu a fost publicată în conformitate cu legea”.

Trebuie observat însă că motivarea deciziei ÎCCJ aduce precizări esențiale, urmând ca dispozitivul menționat să fie aplicat în consonanță cu considerentele decizorii enunțate mai jos:

1. În paragraful 27 al hotărârii se arată că „Înalta Curte de Casație și Justiție a fost chemată să dezlege, în interesul legii, măsura în care dispozițiile citate anterior [n.n. art. 54 și 55 din Legea nr. 31/1990] fac sau nu inoperabile, în raporturile cu terții, prelungirile în funcția de administrator realizate peste limita mandatului anterior, în lipsa unei acceptări exprese și în lipsa îndeplinirii formelor de publicitate”.

2. În continuare, în acord cu opinia exprimată de noi, ÎCCJ a invalidat practica instanțelor care stabiliseră că expirarea mandatului administratorului este un fapt care nu constituie un argument suficient pentru a se reține încetarea prerogativei de reprezentare, având în vedere că acest caz de încetare a obligațiilor nu se regăsește printre cazurile de încetare a contractului de mandat prevăzute de Codul Civil.

În acest sens, începând cu paragraful 29, se arată că, „În sistemul Codului civil de la 1864, art. 1552 stabilea o serie de cazuri în care mandatul urma a se stinge: prin revocarea mandatarului, prin renunțarea mandatarului la mandat, respectiv prin moartea, interdicția, insolvabilitatea și falimentul mandantului sau al mandatarului. […] Cu toate că unele instanțe naționale au considerat că acestea erau singurele situații în care opera stingerea mandatului, trebuie evidențiată natura ipotezelor indicate în textul art. 1552 din Codul civil de la 1864, aceea de cazuri specifice în care mandatul înceta, așa încât ele urmau să se adauge celor generale sau celor speciale, dacă existau. […]

31. În acord cu această opinie, de altfel constant recunoscută și în doctrină, art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil prevede expres faptul că „Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri:

a) revocarea sa de către mandant;

b) renunțarea mandatarului;

c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului”.

32. Așadar, atât potrivit actualei reglementări civile, cât și celei anterioare, împlinirea termenului (expirarea sa) constituie un caz de încetare a mandatului, deoarece ea reprezintă o cauză generală de încetare a obligațiilor contractuale.

33. În materia societăților pe acțiuni, Legea nr. 31/1990 a instituit regimul duratei mandatului administratorului, prevăzând în art. 15312alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990 că aceasta este stabilită prin actul constitutiv, fără să poată depăși 4 ani, cu excepția mandatului primilor membri ai consiliului de administrație, care nu poate depăși 2 ani.

34. Dispozițiile art. 15312alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 prevăd că administratorii sunt reeligibili când prin actul constitutiv nu se dispune altfel, iar cele ale alin. (3) al aceluiași articol impun, pentru ca numirea unui administrator să fie valabilă din punct de vedere juridic, ca persoana numită să o accepte în mod expres.

35. Recursul în interesul legii de față este plasat pe premisa expirării duratei mandatului administratorilor unei societăți pe acțiuni, […] care ar continua să își exercite funcțiile încredințate peste împlinirea termenului. […]

37. Acceptarea expresă a numirii – prelungirea mandatului presupunând, în esență, tot o numire -, implică o exteriorizare a acordului de voință.

38. De aceea, ea este incompatibilă cu o manifestare tacită, chiar și neechivocă.”

3. ÎCCJ a invalidat, de asemenea, un alt argument pentru care unele instanțe au recunoscut administratorilor cu mandatele expirate prerogativa de a reprezenta în continuare societatea: „39. Recunoscând, așadar, că după expirarea duratei, mandatul a încetat, atât timp cât lipsesc atât actul de numire a unui administrator, cât și acceptarea expresă din partea acestuia, unele instanțe au considerat că de la această regulă se instituie, în art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, o excepție, potrivit căreia „cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activități cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfășurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunțare al părților ori al moștenitorilor acestora”, fiind asimilată sintagma „activități cu caracter de continuitate” celor desfășurate de societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, în cadrul cărora administratorii ar încheia „acte succesive”.

40. În acest context a fost adusă în discuție o chestiune de redactare a textului art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, arătându-se că acesta apare plasat în versiunea tipărită în ediția oficială din 2011 a Ministerului Justiției ca făcând parte din cuprinsul textului aferent lit. c) a unicului alineat al articolului respectiv, în timp ce în versiunea electronică textul apare ca alineat distinct al aceluiași articol.

41. Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că intenția legiuitorului este clară în a plasa textul respectiv exclusiv în sfera de aplicare a situațiilor enumerate la lit. c), iar nu într-un alineat distinct, deoarece, pe de o parte, el conține sintagma „cu respectarea dreptului de revocare sau renunțare al părților ori al moștenitorilor acestora”, care ar fi expresia unui nonsens juridic, în măsura în care interpretarea ar permite ca situația de excepție să vizeze și cazurile de la lit. a) și b).

42. […] Or, legiuitorul nu a marcat textul art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil prin utilizarea cifrelor arabe în paranteză, în acord cu prevederile art. 48 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, așa cum a procedat în privința celorlalte articole care conțin mai multe alineate, ceea ce reprezintă un argument în plus, de tehnică legislativă, în sprijinul ideii că situația de excepție vizează doar lit. c) a art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil”.

4. De asemenea, în paragraful 43 al deciziei, ÎCCJ a confirmat opinia noastră, în sensul că impunerea condiției acceptării exprese a mandatului înlătură ipoteza unui mandat tacit în speță.

De aceea, în raporturile dintre mandatar și mandant, după expirarea duratei, mandatul a încetat, atât timp cât lipsesc atât actul de numire a unui administrator, cât și acceptarea expresă din partea acestuia.

5. În ceea ce privește raporturile cu terții, ÎCCJ reține că „în ceea ce privește puterea de reprezentare, aceasta se manifestă în raporturile societății cu terții, în care prevalează principiul ocrotirii terților de bună-credință. Stabilirea măsurii în care un terț este sau nu de bună-credință – și, astfel, poate fi ocrotit sau nu – este atributul exclusiv al instanțelor de judecată, care vor aprecia în funcție de particularitățile fiecărei situații”.

6. De asemenea, în paragraful 48 ÎCCJ a reținut „în raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă ele depășesc limitele puterilor prevăzute de lege. În condițiile lipsei unui mandat ori atunci când limitele acestuia sunt depășite, terții de bună-credință sunt ocrotiți, devenind aplicabilă teoria mandatului aparent, astfel că, deși mandatul a încetat (prin expirarea termenului), lipsa publicității poate avea ca efect neluarea în seamă a încetării sale de către terți, împrejurare de natură a face ca toate actele încheiate de administrator să fie considerate valabile din punct de vedere juridic și să angajeze societatea.

49. În sensul aceleiași concluzii vin și dispozițiile art. 1.309 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, care, ca regulă, prevăd că între reprezentat și terț nu produce efecte contractul încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite.

50. Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „dacă, însă, prin comportamentul său, reprezentatul i-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta”.

 51. […], dispozițiile citate anterior sunt pe deplin incidente, căci mandantul (societatea), prin comportamentul său – constând în omisiunea, ulterior încetării mandatului, de a numi un nou administrator sau de a reinvesti în funcție pe cel anterior, în condițiile de validitate cerute de lege și de publicitate, necesare pentru a fi opuse terților – îl determină pe terț să creadă în mod rezonabil – în lipsa publicării încetării funcției de administrare, în condițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 – că mandatarul (administratorul) are puterea de a-l reprezenta.

Așadar, numai în limitele incidenței instituției mandatului aparent poate fi acordată o protecție, însă doar terților de bună-credință, care s-au bazat pe înregistrările din registrul comerțului.

Suntem total de acord cu rezerva ÎCCJ în ceea ce privește ocrotirea terților de bună-credință, numai că prezumția de bună-credință va putea fi destul de facil răsturnată prin depunerea unui extras de la ORC, care va atesta că mențiunea privind încetarea mandatului era deja efectuată încă de la momentul publicării numirii administratorului respectiv.

Așadar, în spețele analizate în articolul nostru, teoria mandatului aparent nu își găsește aplicabilitatea, întrucât, astfel cum am arătat, imposibilitatea administratorului de a se erija în reprezentant al societății în temeiul unui mandat expirat este demonstrată chiar de mențiunile efectuate la ORC: extrasul la ORC specifică atât data începerii mandatului, cât și data încetării acestuia.

Astfel, nu se poate afirma că ar fi necesară o nouă mențiune referitoare la încetarea mandatului administratorului, de vreme ce mențiunea referitoare la durata mandatului este efectuată ab initio, încă de la data numirii.

Se poate aprecia că mențiunea referitoare la momentul expirării mandatului are rolul de a exclude ipoteza protecției terților de bună-credință, întrucât efectuarea publicității prin ORC cu privire la durata mandatului nu le mai îngăduie terților să se prevaleze de necunoașterea acestei împrejurări.

În consecință, mențiunile efectuate la ORC chiar din momentul numirii fac imposibilă existența unei aparențe deceptive (error comunis facit ius) care să creeze contextul favorabil recunoașterii calității de reprezentant unui administrator al cărui mandat a expirat.

Totodată, în conformitate cu principiul nemo censetur ignorare legem, terții nu se vor putea prevala de necunoașterea limitei temporale a mandatului trasate de art. 15312 din Legea 31/1990.

Totuși, exempli gratia, apreciem că buna-credință a terțului ar putea fi statuată în contextul în care se va recunoaște lipsa unei obligații de diligență din partea acestuia în sensul verificării pretinsei calități de administrator sau în contextul imposibilității relative sau obiective a efectuării unor verificări pe acest aspect.

***

8 iunie 2017: Având în vedere că problema semnalată în prezentul articol a fost soluționată diferit de instanțe la nivelul țării, prin Hotărârea nr. 7/06.06.2017, Colegiul de Conducere al Curții de Apel Constanța, în temeiul art. 514 CPC și art. 21 pct. 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu un recurs în interesul legii pentru unificarea practicii judiciare cu privire la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 72 și 15312 din Legea nr. 31/1990, în raport cu dispozițiile art. 1552 și 1554 – 1555 Cod civil 1864 și ale art. 2030 NCC, respectiv dacă, în societatea pe acțiuni, administratorul statutar al cărui mandat a expirat, fără ca societatea să prelungească mandatul respectiv în mod expres sau să numească un alt administrator, mai deține prerogativa reprezentării societății.

Apreciem preocuparea Colegiului de Conducere al Curții de Apel Constanța pentru aducerea la îndeplinire a îndatoririi de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, considerând această atitudine îmbucurătoare/încurajatoare.

Totodată, sperăm că o astfel de atitudine să nu rămână singulară, întrucât înlăturarea practicii neunitare trebuie să constituie un deziderat al societăţii noastre tocmai pentru sporirea calității actului de justiție și pentru sporirea încrederii în instanțele de judecată.

Avocat Partener Petre Piperea
Avocat Rebeca Dan
PIPEREA & ASOCIAȚII

***

27 octombrie 2015: Prin decizia nr. 920/25.03. 2015 pronunţată în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a hotărât că, în conformitate cu dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, „obligațiile şi răspunderea administratorului sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat, iar potrivit art. 15541555 C. civ., încetarea mandatelor administratorilor sociali anteriori nu poate interveni decât în caz de revocare sau de numire a unor noi mandatari.

Prin urmare, expirarea mandatului administratorului societății pe acțiuni nu conduce la pierderea calităţii de a mai reprezenta în mod legal societatea, în condiţiile în care contractul de mandat poate înceta prin revocarea mandatului de către mandant, prin renunţarea mandatarului la mandat sau insolvenţa mandantului/mandatarului”.

Înalta Curte a mai arătat că, „în cazul în care acţionarii societăţii nu au revocat administratorul sau nu au numit alţi administratori, se consideră că acesta va continua să reprezinte societatea până la numirea altui administrator, având în vedere că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, interesele bunei administrări a unei societăţi pe acţiuni reclamând efectuarea oricăror acţiuni care necesită protejarea acestora”.

Notă critică

Apreciem că decizia menționată reprezintă o dezlegare greșită a problemei de drept cu care a fost sesizată ÎCCJ.

1. Conținutul dispozițiilor legale aplicabile în speță

Art. 72 din Legea nr. 31/1990:
Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.

Art. 71 alin. (1) din Legea nr. 31/1990:
Administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres.

Art. 1371 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 31/1990:
(1) Administratorii sunt desemnaţi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor, cu excepţia primilor administratori, care sunt numiţi prin actul constitutiv.
(2) Candidaţii pentru posturile de administrator sunt nominalizaţi de către membrii actuali ai consiliului de administraţie sau de către acţionari.
(3) Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.

Art. 1432 alin. (1) din Legea nr. 31/1990:
Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie
. În lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, consiliul de administraţie reprezintă societatea prin preşedintele său.

Art. 15312 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990:
(1) Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani. Ei sunt reeligibili, când prin actul constitutiv nu se prevede altfel. (…)
(3) Pentru ca numirea unui administrator, respectiv a unui membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod expres.

 Art. 5 alin (1) din Legea nr. 26/1990:
(1) Înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor în registrul comerțului ori de la publicarea în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, sau în altă publicație, acolo unde legea dispune altfel.
(2) Persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceştia.

2. Administratorul ”față cu expirațiunea”

În opinia noastră, în cazul în care mandatul administratorului societății a expirat, fără a fi prelungit și chiar dacă nu a fost numit un nou administrator, fostul administrator nu mai poate reprezenta în mod legal societatea.

2.1. În susținerea ineditei sale soluții, ÎCCJ stabilește că expirarea mandatului administratorului este un fapt care nu constituie un argument suficient pentru a se reține încetarea prerogativei de reprezentare, având în vedere că acest caz de încetare a obligațiilor nu se regăsește printre cazurile de încetare a contractului de mandat prevăzute de Codul Civil.

2.1.1. Astfel, în opinia instanței supreme, nu numai că prerogativa reprezentării trebuie recunoscută administratorului căruia i-a expirat mandatul, ci trebuie să fie recunoscută acestuia chiar calitatea de administrator: încetarea mandatelor administratorilor sociali anteriori nu poate interveni decât în caz de revocare sau de numire a unor noi mandatari”.

2.1.2. Într-o interpretare sistematică a principiilor fundamentale și a normelor aplicabile, soluția ni se pare puțin nefirească, întrucât, practic, statuează o prelungire tacită sine die a mandatului administratorului.

2.1.3. De altfel, puterile administratorului își au originea în convenția acționarilor, iar prorogarea prerogativelor administratorului numit pentru o perioadă care să depășească durata mandatului acestuia din urmă încalcă voința exprimată a asociaților/acționarilor, neavând vreun temei legal sau convențional.

Administratorii statutari sunt desemnați de adunarea generală a asociaților printr-o hotărâre adoptată în acest sens cu respectarea prescripțiilor impuse de Legea nr. 31/1990, iar opozabilitatea mandatului acordat administratorilor (inclusiv a duratei acestuia) este asigurată prin publicarea hotărârii AGA în Registrul Comerțului.

2.1.4. Prevederile art. 15312 din Legea nr. 31/1990 limitează în mod expres și imperativ (”neputând depăşi 4 ani”) durata mandatului administratorului unei societăți pe acțiuni la o perioadă de 4 ani.

Astfel, recunoașterea prerogativei reprezentării unui administrator al cărui mandat a expirat este posibilă doar cu încălcarea unei dispoziții imperative a legii.

2.1.5. Este adevărat că dispozițiile art. 1552 din vechiul Cod civil reglementează doar cauzele speciale de încetare a mandatului, dar prevederile speciale se completează cu dispozițiile de drept comun în materia încetării obligațiilor.

Astfel, mandatul presupune o obligație contractuală și, ca atare, obligațiile izvorâte din acesta încetează și prin incidența cauzelor generale de încetare a obligațiilor, respectiv executare, acordul de voință al părților, denunțare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției, imposibilitate fortuită de executare, precum și din orice alte cauze prevăzute de lege.

De altfel, în doctrină s-a arătat că „în afară de cazurile generale de stingere a obligațiilor contractuale (de exemplu, prin executare, prin expirarea termenului stipulat sau realizarea condiției rezolutorii, prin imposibilitatea fortuită de executare datorită pieirii bunului destinat vânzării sau altor cauze, prin rezoluțiunea titlului mandantului etc.), mandatul se stinge prin revocarea lui, prin renunțarea mandatarului și prin moartea, punerea sub interdicție ori insolvabilitatea sau falimentul uneia dintre părți”[1].

2.1.6. Mai mult, încetarea prerogativei reprezentării ca urmare a expirării termenului pentru care fusese acordat mandatul rezultă și din dispozițiile legale care reglementează termenul ca modalitate a actului juridic.

„Termenul este un eveniment viitor și sigur că se va produce, care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligații. […]. Termenul extinctiv marchează momentul stingerii obligației prin unul din modurile de stingere a acesteia. Așadar, până la împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic obligațional își produce efectele; la îndeplinirea termenului, aceste efecte încetează”[2].

Termenul extinctiv are ca efect stingerea exercițiului dreptului subiectiv civil și a executării obligației corelative, iar, odată cu acestea, chiar stingerea dreptului subiectiv și a obligației corelative”[3].

În acest context, remarcăm că Noul Cod Civil a valorificat doctrina anterioară și a remediat mica lacună prin actualul art. 2030: „Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri […]”.

2.2. Prevederile art. 15312 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 exclud ipoteza prelungirii tacite a mandatului de administrator.

În conformitate cu dispozițiile art. 15312 alin. (3), pentru a fi valabilă din punct de vedere juridic, numirea în funcția de administrator trebuie să fie acceptată expres.

În doctrină s-a apreciat că „desemnarea în funcţia de administrator, unită cu acceptarea expresă a funcţiei, înseamnă existenţa unui contract între societate şi administrator”[4].

În atare situație, în lipsa unei numiri și a unei acceptări exprese a mandatului, înregistrate în Registrul Comerțului și/sau publicată în Monitorul Oficial, nu poate fi vorba despre o prelungire a mandatului.

Concluzia care se impune cu puterea evidenței este aceea că impunerea condiției acceptării exprese a mandatului înlătură ipoteza unui mandat tacit în speță, ceea ce înseamnă că fostul administrator nu mai poate reprezenta în mod legal societatea în raporturile cu terții și în justiție.

3. Mandatul expirat, administratorul și terții

3.1. De asemenea, instituția mandatului aparent este inaplicabilă în speță. Am fi putut discuta despre un mandat aparent în ipoteza în care, spre exemplu, în evidențele registrului public ar fi fost menționate anumite persoane cu mandate valabile de administratori, însă, în realitate, mandatele ar fi fost lovite de o cauză de ineficacitate.

3.2. Imposibilitatea administratorului de a se erija în reprezentant al societății în temeiul unui mandat expirat este demonstrată chiar de mențiunile efectuate la ORC: mențiunea privind numirea administratorului specifică atât data începerii mandatului, cât și data încetării acestuia.

3.2.1. Astfel, nu se poate afirma că ar fi fost necesară o nouă mențiune referitoare la încetarea mandatului administratorului, de vreme ce mențiunea referitoare la durata mandatului fusese efectuată încă de la data numirii acestuia.

3.2.2. Mai mult, mențiunea referitoare la momentul expirării mandatului are rolul de a exclude chiar și ipoteza protecției terților de bună-credință, întrucât efectuarea publicității prin ORC nu le mai îngăduie terților să se prevaleze de necunoașterea acestei împrejurări.

3.3. În consecință, mențiunile efectuate la ORC fac imposibilă existența unei aparențe deceptive (error comunis facit ius) care să creeze contextul favorabil recunoașterii calității de reprezentant unui administrator al cărui mandat a expirat.

3.4. În realitate, administratorul din speță cunoștea foarte bine cauza încetării mandatului său, dar și-a asumat abuziv calitatea de reprezentant al societății pentru inițierea unor demersuri în justiție.

Din păcate, instanțele au tratat cu o lejeritate nepermisă excepția invocată și s-au lăsat induse în eroare de tertipurile utilizate ca argumente de respectivul administrator.

4. Mandatul expirat, administratorul și perspectiva utilitaristă

Un alt argument neîntemeiat care a format convingerea instanței supreme la pronunțarea deciziei criticate a fost acela conform căruia ”legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, interesele bunei administrări a unei societăţi pe acţiuni reclamând efectuarea oricăror acţiuni care necesită protejarea acestora”.

În realitate, inexistența organelor statutare sau neîntrunirea acestora nu constituie o împrejurare care să justifice recunoașterea calității de reprezentant unui fost administrator pentru o pretinsă interpretare a legii în sensul producerii de efecte juridice (?!!), ci, dimpotrivă, în conformitate cu art. 237 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 31/1990, constituie un motiv de dizolvare a societății.

Apelând la interpretarea prin argumentul reductio ad absurdum și păstrând proporțiile, putem afirma că un astfel de raționament i-ar permite inclusiv unui fost președinte de secție/instanță să efectueze planificări de permanență în perioada în care actualul președinte este indisponibil/în concediu sau în situația în care secția/instanța nu are încă un președinte.

5. Jurisprudență pertinentă

Problema calității de reprezentant legal a administratorului căruia i-a expirat mandatul a fost analizată de Curtea de Apel Oradea într-o cauză similară, care a reținut prin decizia nr. 178/C/2014 – A următoarele:
Condiția acceptării exprese a numirii în funcția de administrator înlătură teoria mandatului aparent sau a mandatului de fapt, întrucât acceptarea expresă presupune un act explicit prin care mandatarul exprimă acceptarea mandatului și presupune o anterioară numire a sa în funcție, având un caracter la fel de explicit, acceptarea sau continuarea tacită a mandatului fiind astfel exclusă. 

Față de cele de mai sus, instanța de apel apreciază ca fiind corecte susținerile apelantei potrivit căreia la data formulării cererii de chemare în judecată (…) nu mai deținea calitatea de administrator al reclamantei, prin expirarea termenului pentru care a fost numită.

Prin urmare, în mod greșit prima instanță a apreciat că până la desemnarea unui nou administrator, societatea trebuie administrată de către ultimul administrator, fiind de neconceput abandonarea unei activități în curs de desfășurare și lăsarea societății fără organe de conducere deoarece nu există nicio dispoziție legală care să le permită acest lucru”.

Decizia Curții de Apel Oradea a fost menținută de ÎCCJ, care a reținut în cuprinsul deciziei nr. 1417/21.05.2015 (nepublicată) că ”este corect raționamentul instanței de apel cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 72 și 15312 alin. 1 din Legea 31/1990, în sensul că, odată expirat mandatul administratorului, era necesară acceptarea expresă a numirii în funcția de administrator (…). Ca atare, nu se pune problema depășirii limitelor mandatului de reprezentare, ci problema inexistenței mandatului, deci a lipsei calității de reprezentant legal. (…) Faptul neînregistrării unui alt administrator la Registrul Comerțului nu îi conferă calitate de reprezentant legal vechiului administrator”.

Din păcate, decizia nr. 1417/21.05.2015 (nepublicată) pronunțată de ÎCCJ demonstrează că practica acestei instanțe este neunitară nu doar la nivel de instanță sau de secție, ci chiar la nivelul aceluiași complet.

Astfel, decizia nr. 1417/21.05.2015 (nepublicată) a fost pronunțată de același complet care pronunțase decizia nr. 948/26.03.2015 (nepublicată), în cuprinsul căreia s-a dat o soluție diametral opusă: ”expirarea mandatului administratorului nu conduce la pierderea calității de a mai reprezenta în mod legal societatea”

6. Concluzie

Din păcate, ÎCCJ a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în speța comentată, iar practica instanței supreme este neunitară în dezlegarea problemei de drept ridicate de expirarea mandatului administratorului.

Totuși, practica neunitară asupra problemei suspuse analizei nu reprezintă neapărat un rău pentru practicieni: practica neunitară este bună sau rea în funcție de partea în care te afli…


[1] Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Vol. II, Editura Universul Juridic, pag. 242.
[2] C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, Hamangiu 2008, 390 – 391
[3] Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil, Partea generală, Hamangiu, București, 2011, pag. 177.
[4] St. D. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăților. Comentariu pe articole, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2014.


Avocat Partener Petre Piperea
Avocat Rebeca Dan
PIPEREA & ASOCIAȚII

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 52 de comentarii cu privire la articolul “Expirarea mandatului administratorului are ca efect încetarea prerogativei reprezentării. UPDATE: sesizare ICCJ cu un recurs în interesul legii. Decizia ICCJ”

  1. Corneliu HIRJOGHE spune:

    Atâta timp cât aceeași chestiune de drept a primit două dezlegări antagoniste, înseamnă că linia de demarcație dintre interpretări este foarte rafinată.
    Fără a pune în niciun fel la îndoială valoarea raționamentului din articol, credem totuși că soluția lăsării unei societăți fără administrator când mandatul acestuia a expirat reprezintă un formalism exagerat.
    În cauză este vorba despre dreptul de reprezentare în instanță al mandatarului al cărui mandat a expirat, dar care a semnat cererea de chemare în judecată.
    Or, atâta timp cât mandantul nu neagă calitatea mandatarului său și în plus nu a fost desemnat un nou mandatar (reprezentantul având comportament de mandatar chiar și după expirarea termenului), devine incidentă în opinia noastră reconducțiunea tacită a contractului.
    Împrejurarea că în speță este vorba în particular despre mandatul administratorului nu schimbă cu nimic raționamentul de mai sus.
    Nu este neapărat necesară nici acceptarea expresă a noului mandat, căci semnarea acțiunii și reprezentarea în instanță constituie acte materiale neechivoce care fac ca acceptarea să fie prezumată.
    Acceptarea expresă la care face referire legea societăților credem că este aplicabilă în situația unei funcționări firești, normale a firmei, nu în situații excepționale precum cea de față. În plus, rostul acceptării exprese este acela de a-l proteja pe administrator, în sensul ca acesta să nu fie cumva numit peste voința lui. În speța de față însă este exact invers situația, administratorul fiind acela care şi-a exprimat neechivoc voința de a o reprezenta pe reclamantă, astfel încât acceptarea expresă nu își mai găsește utilitatea și nici aplicabilitatea.
    O soluție contrară – așa cum propune autorul articolului – nu ar fi practică, întrucât ar lăsa societatea lipsită de reprezentare în justiție, fiind expusă în acest mod la cheremul terților.
    În plus, o persoană juridică nu poate rămâne fără organ de administrare decât în mod excepțional, căci societatea nu poate să se exprime fără un reprezentant legal.
    Prin urmare, apreciem că ar trebui îmbrățișat cu precădere punctul de vedere mai puțin formalist potrivit cu care mandatul dăinuie până la revocare.

    • Darius MARCU spune:

      Art. 2030 NCC -„Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor,” a valorificat doctrina anterioară, cum spuneau si autorii articolului, si se raporteaza la art. 1321 – Cauzele de încetare, unde se prevede expres: Contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, …, expirarea termenului,…

      Nu cred ca e nici o linie de demarcație dintre interpretări foarte rafinată, care sa justifice faptul ca aceeași chestiune de drept a primit două dezlegări antagoniste. Supraapreciati suprema curte. Este pur si simplu ignorarea grosolana a unor principii de drept.

      Romania a fost condamnata la CEDO din cauza Curtii Supreme razgandace, in cauza Ştefan şi Ştef împotriva României, in anul 2009.
      „32. Curtea reaminteşte că divergenţele de jurisprudenţă constituie, în sine, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate teritorială.
      33. Cu toate acestea, Curtea subliniază că rolul unei instanţe supreme este tocmai să soluţioneze aceste contradicţii [Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 24846/94 şi 34165/96 – 34173/96, pct. 59, CEDO 1999-VII]. În consecinţă, în cazul apariţiei unei practici divergente în cadrul celei mai înalte autorităţi judecătoreşti din ţară, aceasta din urmă devine ea însăşi sursă de insecuritate juridică, aducând astfel atingere principiului securităţii juridice şi reducând încrederea publicului în sistemul judiciar [Beian împotriva României (nr. 1), nr. 30658/05, pct. 39, CEDO 2007… (extrase)].
      34. În speţă, Curtea observă că, într-o serie de hotărâri, Curtea Supremă de Justiţie a interpretat dispoziţiile Legii nr. 51/1995 ca acordând consilierilor juridici cu o vechime mai mare de zece ani dreptul de primire în profesia de avocat cu scutire de examen. Cu toate acestea, Curtea observă că, în mod contrar jurisprudenţei sale constante care confirmă acest drept, Curtea Supremă de Justiţie a adoptat o soluţie diametral opusă în cauzele reclamanţilor.
      35. Trebuie să se constate că cele două hotărâri din 30 ianuarie 2003 nu pot fi calificate drept un reviriment al jurisprudenţei datorat unei noi interpretări a legii. Curtea Supremă de Justiţie nu a explicat în nici un fel motivele schimbării poziţiei sale şi a revenit ulterior la jurisprudenţa sa constantă. În acest context, cele două hotărâri care le refuză reclamanţilor dreptul de a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 51/1995 apar singulare şi arbitrare.
      36. Reiese că incertitudinea jurisprudenţială care a determinat respingerea acţiunilor reclamanţilor, la care se adaugă absenţa unui mecanism capabil să asigure coerenţa de practică chiar în cadrul celei mai înalte instanţe naţionale, a avut ca efect privarea reclamanţilor de dreptul la primirea în profesie cu scutire de examen, în timp ce altor persoane care se află într-o situaţie similară li s-a recunoscut acest drept [a se vedea, mutatis mutandis, Beian (nr. 1), citată anterior, § 40].
      37. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.”

  2. Dana DUMITRESCU spune:

    Art. 1371 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede că administratorii societății pe acțiuni sunt desemnaţi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor, cu excepţia primilor administratori, care sunt numiţi prin actul constitutiv.
    Art. 111 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede ca adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult cinci luni de la încheierea exerciţiului financiar, iar conform art. 111 alin. 2 lit. b) din lege, în afară de dezbaterea altor probleme înscrise pe ordinea de zi, este obligată să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie.
    Se pune problema dacă, după expirarea duratei mandatelor vechilor administratori, grupurile de acționari ale unei societăți pe acțiuni (pentru simplificare, sa spunem 50% din capitalul social cu cealaltă 50%) nu se mai înțeleg, de o bună și relevantă perioadă de timp (în speța comentată s-a reținut că au existat vechi şi numeroase litigii în care calitatea de reprezentant legal a fost contestată iar calitatea vechiului administrator expirase la data de 9 decembrie 2009, acţiunea fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei in octombrie 2012, neexistand ulterior datei de 9 decembrie 2009 nicio înregistrare cu privire la noul reprezentant legal al societăţii), cu privire la numirea noilor administratori, fapt ce conduce la imposibilitatea desemnării administratorilor și în consecință, la împiedicarea funcționării în fapt a societății, care nu mai poate fi reprezentată și nu poate să se exprime, atunci ar trebui să se considere că societatea poate fi legal reprezentată de vechii administratori ale căror mandate au expirat, indiferent de aceste neînțelegeri grave dintre grupurile de acționari și cu ignorarea divergențelor, pe motiv că societatea nu poate fi lăsată de izbeliște și trebuie făcută cu orice chip să funcționeze, respectiv pentru că trebuie protejată.
    Astfel de neînțelegeri, de divergențe, dintre grupurile de acționari, pe perioade atât de întinse de timp, relevă, de principiu, dispariția intenției grupurilor de acționari de a conlucra pentru ca societatea să poată functiona in fapt, ceea ce constituie caz de dizolvare, conform art. 227 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 31/1990, consecința neînțelegerilor fiind, în exemplul dat, lipsa organelor statutare, astfel încât devine incident și cazul de dizolvare prevăzut de art. 237 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 31/1990.
    Chiar dacă niciunul dintre acționari, pentru cazul prevăzut de art. 227 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 31/1990, ori o altă persoană interesată, pentru cazul prevăzut de art. 237 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 31/1990, nu cere tribunalului dizolvarea societății, rămânând în pasivitate, societatea nu poate fi forțată să funcționeze în fapt în contra atitudinii acționarilor și a neînțelegerilor grave dintre aceștia care conduc la blocarea activității societății.
    Chiar dacă nu se ajunge la dizolvarea societății, neînțelegerile grave dintre acționari conduc la blocarea în fapt a funcționării societății până la rezolvarea divergențelor dintre ei, în cazul în care o astfel de rezolvare va avea loc.
    Faptul că nu s-a cerut și nu s-a pronunțat încă dizolvarea societății nu înseamnă altceva decât că acționarilor li se dă prin lege posibilitatea de a-și rezolva neînțelegerile, nesemnificând însă și că, în situația existenței neînțelegerilor grave care blochează numirea administratorilor, societatea ar putea funcționa în fapt.
    În consecință, societatea nu poate fi forțată de un fost administrator să se exprime în vreun fel și nici să formuleze acțiuni în justiție, cu atât mai mult dacă această exprimare ar fi doar în sensul dorit de unul dintre grupurile de acționari.
    O asemenea situație de blocare a activității societății (care să atragă dizolvarea, soluție ce este totuși una excepțională) poate fi evitată doar dacă se reține un abuz din partea unuia dintre grupurile de acționari care sunt în divergență, în urma formulării unei astfel de cereri de către celalalt grup de acționari.
    Este vorba despre un abuz de egalitate, conform exemplului de mai sus, căci un abuz de majoritate sau de minoritate, în situația în care cotele grupurilor sunt inegale, este greu de presupus ca ar putea sa blocheze numirea administratorilor, față de prevederile art. 112 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, care arată că, dacă adunarea generală ordinară nu poate lucra din cauza neîndeplinirii condiţiilor de cvorum şi majoritate, adunarea ce se va întruni la o a doua convocare poate să delibereze asupra punctelor de pe ordinea de zi a celei dintâi adunări, indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cu majoritatea voturilor exprimate, iar pentru adunarea generală întrunită la a doua convocare, actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată.
    Un astfel de abuz presupune dovedirea faptului că grupul de acționari în culpă acționează contra interesului social, cu unicul scop de a-și favoriza propriile interese, în detrimentul celorlalți acționari.
    Aceasta implică însă în plus și o altă analiză și argumentare pe care trebuie să o facă instanța, nefiind suficient să se rețină pur și simplu că o societate nu poate rămâne fără administrator.
    A constata pur și simplu că o societate nu poate rămâne fără administrator, în lipsa reținerii existenței unui abuz din partea unuia dintre grupurile de acționari care sunt în divergențe grave cu privire la acest aspect, nu înseamnă decât forțarea unei societăți sa funcționeze, cu toate ca a dispărut intenția grupurilor de acționari de a conlucra pentru ca societatea să existe și să funcționeze.
    O astfel de forțare a funcționarii societății este contrara lui affectio societatis, care justifică atât înființarea, cât și existența acesteia, fiind contrară și cazului de dizolvare prevăzut de art. 227 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 31/1990, precum și celui de la art. 237 alin. 1 lit. a).
    Dacă însă se reține și un abuz al unuia dintre grupurile de acționari din cauza căruia nu se poate adopta hotărârea adunării generale prin care să fie numiți administratorii și dacă ceilalți acționari o doresc, se impune a se evita dizolvarea societății, soluția putând fi cea arătată în continuare.
    Astfel, chiar dacă instanța nu se poate substitui organelor sociale competente să adopte hotărârea, va putea sa desemneze un mandatar în scopul de a reprezenta grupul de acționari care a săvârșit abuzul și de a vota în numele lor în sensul unei decizii conforme interesului social, fără a aduce atingere prin aceasta interesului legitim al respectivului grup de acționari care a acționat abuziv (a se vedea jurisprudența citată în Gh. Piperea, Dizolvarea societăților, în St. D. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăților. Comentariu pe articole, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2014, p. 787).
    Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că era în interesul legitim, născut şi actual al societății (rămase fără administrator, s.n.) de a acționa în justiție în vederea anulării transferurilor de acţiuni, întrucât i s-a încălcat dreptul de preferinţă la dobândirea acţiunilor.
    Aceasta ar însemna că acțiunea profită interesului social și implicit acționarilor, caz în care neînțelegerile acestora cu privire la numirea administratorilor ar fi indiferente, societatea putând acționa și prin fostul administrator, în lipsa unuia nou.
    Consider că, în lipsa constatării unui abuz din partea unuia dintre grupurile de acționari, nu pot fi ingnorate neînțelegerile grave dintre grupurile de acționari ai acestei societăți, neînțelegeri care au condus la imposibilitatea numirii administratorilor (deci al unuia dintre organele statutare) și la împiedicarea funcționării în fapt a societății, caci lipsește intenția grupurilor de acționari de a conlucra pentru ca societatea să funcționeze, respectiv lipseste affectio societatis care justifică atât înființarea, cât și existența acesteia.
    Societatea nu poate fi forțată să funcționeze în fapt în contra atitudinii acționarilor și a neînțelegerilor grave dintre aceștia care conduc la blocarea activității societății.
    O astfel de imposibilitate de funcționare a societății are consecințe și cu privire la drepturile care pot fi dobândite sau redobândite de societate, precum și cu privire la posibilitatea acesteia de a introduce, în acest scop, cereri în justiție.
    Imposibilitatea de funcționare presupune tocmai imposibilitatea de a dobândi ori redobândi drepturi, inclusiv prin acțiuni in justitie.
    Acționarii în divergență sunt și trebuie să fie conștienți că astfel de grave neînțelegeri dintre ei referitoare la numirea administratorilor atrag blocarea activității societății, cu consecința imposibilității dobândirii ori redobândirii de drepturi pentru societate, inclusiv prin cereri în justiție, drepturi care să le profite impicit și lor.
    O societate nu poate funcționa în lipsa lui affectio societatis a acționarilor, căci ar însemna să funcționeze fără acționari, respectiv în lipsa existenței acționarilor.
    Un organ statutar al societății nu poate funcționa în lipsa intenției acționarilor de a conlucra care justifică existența societății.
    Cu atât mai mult un fost organ statutar, respectiv un administrator al carui mandat a expirat de o bucată bună de vreme, nu poate funcționa și acționa în lipsa sau în contra intenției acționarilor de a colabora care justifică existența societății, pretinzând că dobândește sau redobândește drepturi în beneficiul societății și implicit al acționarilor.
    Iar o societate nu poate fi ținută artificial în viață și făcută să funcționeze în orice condiții de către un administrator al cărui mandat a expirat de multă vreme, dacă acționarii sunt dezinteresați și nu uzitează de prevederile legale care le permit să numească administratorii sens în care există și cazul de dizolvare prevăzut de art. art. 237 alin. 1 lit. a) din legea nr. 31/1990.

  3. Dana DUMITRESCU spune:

    În Noul Cod civil și metoda interpretării lui (1939), I. N. Micescu arăta: “Ce înseamnă metoda de interpretare și ce utilitate prezintă ea în înțelegerea Dreptului? A interpreta înseamnă a explica. Dar ca să explici, trebuie mai întâi să pricepi tu însuți”.
    În discuția de față, trebuie priceput care a fost gândul legiutorului atunci când a reglementat prin articolele Legii nr. 31/1990 mandatul expres și limitat al administratorului societății pe acțiuni, modul de numire și de revocare a acestuia, procedurile puse la îndemâna celor interesați pentru a evita rămânerea societății fără reprezentant-administrator, precum și faptul că lipsa organelor statutare ori imposibilitatea acestora de a se întruni constituie caz de dizolvare a societății, deci de încetare a existenței sale.
    Căci, pricepând aceste rațiuni ale reglementărilor din Legea nr. 31/1990, se va observa că nu este vorba, în situația expusă, despre cazuri neprevăzute pentru deslușirea cărora să fie nevoie de apelarea la principiile generale ale dreptului, respectiv la regula de interpretare actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei și nu în sensul neaplicării ei).

  4. Valentin BULIGA spune:

    Dilema juridică propusă de autori, astfel cum a fost ea dezvoltată şi de antecomentatori, a constituit şi pentru mine o preocupare şi, dacă nu o fi cu bănat, îndrăznesc a propune o soluţie dihotomică, dintr-o perspectivă substanţială, alăturată uneia formale.

    În concret, din perspectiva substanţială, am observat că în generozitatea sa legiuitorul s-a aplecat abstract asupra situaţiei ipotetice potrivit căreia persoana juridică ar suferi de lipsa organelor de conducere, această sintagmă constituind chiar denumirea marginală a art.210 C.civ.(2009), cu prilejul reglementărilor afectate capacităţii de exerciţiu şi funcţionării persoanei juridice.
    Dreptu-i că respectivul edict are ca premisă implicită geneza persoanei juridice, pentru partea de timp afectată gestaţiei fiinţei acesteia, însă, cum nu a expus-o explicit, arătând că domeniul de aplicare al edictului se întinde „până la data constituirii organelor de conducere”,iar nu până la mauritatea persoanei juridice, am putea accepta că o reactivare a acestuia ar putea surveni şi în ipotezele propuse de autori.

    Această perspectivă substanţială ar avea în vedere cu precădere partea dedicată funcţionării persoanei juridice, ea părând însă neîndestulătoare în caz implicare a acesteia într-o dispută deferită instanţelor de judecată, atâta vreme cât faptul licit al gestiunii de afaceri nu va fi nicicând într-atât de îndestulător substanţial, încât să acopere exigenţele speciale impuse de legiuitor cu prilejul reglementării reprezentării, acesta neputând fi juxtapus niciuneia din formele de reprezentare cerută de dispoziţiunile art.80 alin.1 C.pr.civ.82010), nici legală – dispoziţiunile art.210 C.civ.(2009) acoperind doar partea de gestiune a persoanei juridice, nicidecum şi partea de reprezentare legală, nici convenţională – din puterea evidenţei şi nici judiciară – deocamdată.

    Aşadar, o persoană juridică în situaţia precară presupusă de tema spre dezbatere, chiar dacă ar putea fi salvgardată întru folosinţa drepturilor sale civile materiale pe suportul fictiv al gestiunii de afaceri, va rămâne descoperită şi nevolnică în caz de diferend judiciar.
    Din acest punct propun a avea în vedere remediul judiciar oferit de legiuitor pe tărâmul dispoziţiunilor art.58 alin.1 teza II ipoteza a II-a C.pr.civ.(2010) – aceea când „persoana juridică dintre cele prevăzute la art.56 al.2, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant”, adică posibilitatea ca reprezentarea ei să se facă pe cale judiciară, expres acceptată pe tărâmul dispoziţiunilor art.80 alin.1 teza II situaţia ulimă C.pr.civ.(2010).

    Mulţumesc pentru îngăduinţa de a-mi împărtăşi părerea,

    V.B.

    • Petre PIPEREA spune:

      Ideea aplicării art. 210 NCC nu este deloc rea, numai că instanțele nici măcar nu au luat-o în considerare atunci când am încercat valorificarea ei, chiar dacă, în completare, am apelat și la art. 1919 NCC.

      Art. 210 alin. (1) NCC: ”Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau juridice desemnate în acest scop”.

      Art. 1919 NCC: „Societatea este reprezentată prin administratorii cu drept de reprezentare sau, în lipsa numirii, prin oricare dintre asociați, dacă nu s-a stipulat prin contract dreptul de reprezentare numai pentru unii dintre aceștia”.

      Astfel, într-un alt dosar, am solicitat să se facă aplicarea prevederilor art. 210 și/sau ale art. 1919 NCC și să fie recunoscută acționarilor majoritari calitatea de reprezentanți ai societății, dar Tribunalul București – Secția a VI-a, prin sentința 897/27.02.2104 (nepublicată), a expediat scurt solicitarea, arătând că este ”întemeiată pe o analogie dedusă din dispoziții neaplicabile în speță”.

      Este adevărat că prevederile precitate se referă la situaţii diferite, dar Tribunalul București ar fi trebuit să analizeze mai serios posibilitatea aplicării lor prin analogie, întrucât art. 1 alin. (2) NCC statuează tocmai în acest sens: ”în cazurile neprevăzute de lege se aplică dispoziţiile legale privitoare la situaţiile asemănătoare”.

      Concluzia: profesia aceasta poate fi anostă doar pentru cei care preferă confortul și rutina…

      Vă mulțumesc pentru implicare!

  5. Dana DUMITRESCU spune:

    Cu banat nu e. Sa fim molcomi. Domoli. Cumpatati. Etc. Desi e clar ca s-a propus o metoda metodica metodizata, ceea ce e si firesc oarecum, avand in vedere ca este vorba despre o „dilema juridica” (care nu a fost „propusa de „autori”, ci mai degraba cre”eeeeeeeeeeeeeeeee”ata de ICCJ). Dar in speta nu este vorba despre o „persoana juridică dintre cele prevăzute la art. 56 al.2, CHEMATA să stea în judecată, care nu are reprezentant”, ci de o persoana juridica care cheama in judecata fara sa aiba reprezentant. Deci conteaza cine „defera” instantei disputa. Ceea ce nu neaga „geneza” persoanei juridice, din fasa pana la senectute si cu atat mai putin „gestaţia fiinţei acesteia”.
    Dar ar putea fi o tema noua: gestiunea licită a afacerilor altuia din perspectiva pur procedurala. Propun niscaiva conferinte „îndestulător substanţiale” pe tema asta.

    • Valentin BULIGA spune:

      Sărut-mâna şi dintr-un început mă bucur nespus că v-am dat prilej de a vă etala sarcasmul.
      Evident că propunerea ce a făcut aceasta nu ar avea cum să fie tocmai pe gustul domniei voastre ce pare că are doar convingeri depline accesibile numai întruchipărilor divine.
      Muritor de rând fiind, mă confrunt mereu cu îndoieli, străduindu-mă pentru frămânările cu care mă confrunt să găsesc soluţii potrivite, lăsând în ultim rând pe cele aspre – demolatoare – precum o dizolvare.

      Cu toată nimicnicia mea, îndrăznesc cu sfiiciune să cer, totuşi, o revizuire a sentinţei domniei voastre – definitivă, expeditivă şi concisă – potrivită, ce-i drept, celor aleşi – câtă vreme tocmai arătasem în chip explicit că gestiunea de afaceri ar fi neîndestulătoare în ipoteza unei judecăţi sau, cel puţin, aşa crezusem. Cum nu mă număr printre cei feriţi de îndoială este foarte posibil să mă fi înşelat şi de astă dată.
      Fără a mai aştepta să daţi curs jalbei tocmai pomenite, nu pot decât să vă doresc să aveţi parte de tot dulcele din lume, cutezând în cele din urmă să am totuşi o convingere – aceea că lămâile nu vă prisosesc. V.B.

    • Doamna Dumitrescu,

      Deci trebuie să diferențiem între capacitatea/calitatea de a te apăra, și capacitatea de a trimite pe altul să se apere? De ce?

      Pentru că dacă stau bine să mă gândesc, nimeni nu se războiește așa fără interes în instanță și atunci când trimite pe altcineva în judecată, trimite pentru că trebuie să APERE un drept – ce nu poate fi efectiv altfel protejat decât prin intervenția judecătorului (că de aia renunțarăm la conceptul de justiție privată și de aceea ne arată Locke cum am părăsit starea de drept natural ca să pășim cu toții într-o stare de drept civil, societatea civilă fiind aceea în care chiar dacă ni se încalcă un drept, nu ne facem singuri dreptate, ci ne ducem la instanță să ne apere dreptul încălcat și să ni-l dea înapoi, pentru că altfel dreptul e doar pe hârtie, și deloc real, adică rămâne inefectiv – și astfel suntem de acord că nu putem fi judecători în propria cauză (cum se întâmplă în cazul justiției private).

      Pe scurt, ce dorii să zic mai sus fu faptul că eu consider că tipul calității procesuale nu ar trebui să reprezinte nicio relevanță, dar aș dori totuși să aflu de ce ar trebui să prezinte vreo relevanță și aș dori să aflu care sunt dispozițiile legale care arată că trebuie să prezinte o relevanță și asta pentru simplu motiv că ar trebui declarate neconstituționale sau pur și simplu lăsate inaplicabile pentru conflictul lor cu CEDO.

      Mulțumesc anticipat pentru ajutorul oferit în dezlegarea acestei probleme,
      MMB

      • Adică eu pricepui din comentariul dumneavoastră că domnule!, dacă te aperi în calitate de pârât, poți să te aperi în mod efectiv chiar dacă nu mai ai administrator ales, dar dacă dai în judecată să îți aperi un drept atacat de acea persoană ce devine pârât, atunci nu mai ai voie să îți aperi dreptul în instanță introducând acțiunea în instanță dacă nu ai administrator expres ales „calumea și pe bune”. Așa să fie?

  6. Dana DUMITRESCU spune:

    A da prilejul să se bucure cineva care are îndoieli exprimate plastic cu “îndrăzneață sfiiciune”, dar care e, în același timp, posesor și al unei evidențe, nu poate fi decât tot o bucurie.
    Intenția nu era de a agita și cu atât mai puțin de a spulbera frământările înzorzonate ale “muritorului de rând” strădalnic și lipsit de “asprime”.
    Sfios, sfios, da’ citric!

    • Valentin BULIGA spune:

      Mintenaș ori cătinel – deși-s venetic în Ardeal, de baștină fiind moldovean/bucovinean, de unde și ”zorzoanele” morfo-sintactice, că de, bădița Ion mi-o fost întâimergător – oi ajunge la revelația că nu doar PH-ul ni-i pe-aproape. O fi de bine!?

  7. Dana DUMITRESCU spune:

    Doamna Mazilu-Babel,
    Nu am spus că “trebuie să diferențiem între capacitatea/calitatea de a te apăra, și capacitatea de a trimite pe altul să te apere”.
    Deși văd că, în speță, societatea se “apără” reclamând.
    La “trimite” ăsta mă refeream. Cam cine și când l-a “trimis”?! Că după regulile Legii 31/1990 nu l-a trimis nimeni. S-a “trimis” singur și cică, pentru că nu l-a oprit nimeni să o facă, ar reieși că se poate “trimite” și singur pe motiv că în urmă cu vreo trei ani îl mai trimiseseseră acționarii.
    S-a “trimis” singur, apărând o societate fără administrație (organe statutare) legal desemnată, societate în care affectio societatis s-ar părea că lipsește de vreme îndelungată, căci nu s-a reușit numirea noului administrator din 9 decembrie 2009 deși au tot fost litigii.
    Și mai spuneam că societatea nu poate fi forțată să funcționeze în fapt și să dobândească ori redobândească drepturi în contra atitudinii acționarilor și a neînțelegerilor grave dintre aceștia care conduc la blocarea activității societății. Acționarii sunt cei care au drept de decizie cu privire la toate aceste aspecte.
    Dacă acționarii stau în pasivitate și nu îi mai interesează soarta societății (sunt atât de dezinteresați încât niciunul nu cere nici măcar dizolvarea iar terții sunt și ei dezinteresați, necerând dizovlarea pentru lipsa organelor statutate), respectiv nu se mai înțeleg (fără a exista un abuz al unuia dintre grupurile de acționari), ceea ce relevă dispariția, pa parcursul existenței societății, a intenției de a conlucra, pot fi forțați să meargă mai departe!?
    Eu știam că esența drepturilor stă în libertăți și nimănui nu i se poate impune dobândirea, păstrarea sau folosința unui drept cu de-a sila.
    Aplicam asta și la acținari.
    Iar pasivitatea acționarilor ori a terților (că de ONRC…) în a cere dizolvarea nu poate avea drept consecință constatarea din oficiu de către instanță a dizolvării societății, dar nu împiedică cu absolut nimic (ci dimpotrivă) respingerea acțiunii din 2012 formulată de administratorul cu mandatul încetat din 2009 ca fiind făcută de o persoană lipsită de puteri de reprezentare.
    Deci nici nu interesează, în cazul discutat, dizolvarea și faptul că aceasta nu poate fi pronunțată din oficiu de instanță. E suficientă sancțiunea lipsei calității de reprezentant, cu consecința respingerii acțiunii ca atare.
    Sau poate n-o fi existând nicio diferență (din perspectiva posibilității dobândirii unor drepturi, deci din perspetivă activă) între o societate care are administrație legal numită și una care a rămas de 3 ani fără administrație din culpa acționarilor!
    Păi să nu se mai chinuie acționarii cu prostiile astea de prevederi ale Legii 31/1990. Să numească un administrator de la bun început, că o ține ăsta tot așa. Sau nici să nu mai numească. Că s-o găsi careva să “apere” societatea atunci când trebuie. Doar nu o putem considera inaptă să funcționeze în fapt! La “demolatoarea” dizolvare nici nu mă pot gândi.
    Și din moment ce dezinteresații ăștia de terți nu cer dizolvarea societății pentru lipsa organelor statutare, de ce să nu poată fi ei chemați în judecată de societate?! Mai contează că poate nici măcar nu au avut anterior vreun raport cu societatea astfel încât să fi avut vreun interes pentru a putea cere dizolvarea societății, conform art. 237 alin. 1 lit. a)?! Lasă că dobândesc ei interesul după ce îi cheamă în judecată societatea fără administrație și se judecă cu aceasta.
    Deci să fie sancționată o astfel de pasivitate a terților prioritar față de pasivitatea și dezinteresul acționarilor!
    Sau mai contează faptul că situația de blocaj în care se află societatea (lipsa administrației) este generată de neînțelegerile grave dintre acționari iar, conform art. 227 lit. e), doar acționarii pot cere dizolvarea, nu și terții neculpabili?!
    Mai contează formalismele astea (cine le-o fi impus!!!) câtă vreme ai dreptul! Dreptul contează, nu formalismul. Asigurat de sănătate fără card. Dreptul există, cardul nu te-ai dus să ți-l ridici. Păi ce, ești tu de vină?! Sistemul! Iar când intervin “urgențele” (după vreo trei ani de la data de la care trebuia să îți ridici cardul), te duci să-ți exerciți dreptul! Fără card, că e brusc “urgență”!
    Formalismele astea sunt o banalitate care nu pot avea succes pe aici, prin zona noastră. „Toleranță” pură!
    Lipsa organelor statutare din culpa acționarilor îi pune pe aceștia într-o anumită postură referitoare la exercitarea activă a drepturilor de către societate. O asemenea culpă a acționarilor nu poate afecta posibilitatea terților de a-și exercita și valorifica drepturile în contra societății, câtă vreme aceasta nu a fost dizolvată, ceea ce e cam altceva. Culpa acționarilor în nedesemnarea reprezentantului legal al societății nu poate afecta exercitarea drepturilor terților față de societate.
    De aceea art. 58 alin. 1 NCPC vorbește despre persoana juridică chemată să stea în judecată, care nu are reprezentant, nu și de ipoteza când o astfel de persoană juridică este reclamantă, căci culpa de a nu avea reprezentant și deci de a nu putea acționa, aparține celor care formează voința societății (acționarilor, în speță).
    Situația persoanei fizice lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă care nu are reprezentant legal are cu totul alte premise, neputând fi vorba de culpa persoanei fizice în nedesemnarea reprezentantului legal. De aici și modul de redactare și precizările art. 58 alin. 1 NCPC.
    A avea posibilitatea de a reclama, pentru a dobândi drepturi, e una, iar a se apăra societatea față de terții care o CHEAMĂ să stea în judecată (pentru a-i “lua” drepturi), când nu are reprezentant, e alta.
    Desigur, înțeleg că se va spune că societatea se “apără” reclamând…
    Dar dacă societatea în “situație precară presupusă de tema spre dezbatere” (societate care, nu-i așa, e vie prin ea înseși, mișcă, se zbate, are și ea un suflet, ce fac acționarii culpabili nici nu contează), biata de ea, se plânge de imposibilitatea de a-și “apăra” drepturile pe calea activă a reclamației, pentru că nu are “organili” și dacă s-ar putea aplica “remediul judiciar oferit de legiuitor pe tărâmul dispoziţiunilor art. 58 alin. 1 teza II ipoteza a II-a C.pr.civ. (2010)” inclusiv în cazul în care persoana juridică este reclamantă și nu doar atunci când este chemată să stea în judecată (făcui eu în primul comentariu la decizia ÎCCJ o trimitere la un mandatar ad-hoc), ar cam trebui să ceară “curatela specială” anterior acționării în justiție sau în cadrul acțiunii, dacă există urgență. Ceea ce nu văd să se fi discutat și nici dovedit în speța comentată.
    Iar art. 58 alin. 1 NCPC spune că e vorba despre o reprezentare până la numirea reprezentantului legal al persoanei fizice, potrivit legii. Ceea ce, în speță, pentru societatea persoană juridică nu s-a prefigurat din decembrie 2009. Că încetează și ad-hoc-ul ăsta. Sau poate că ad-hoc-ul se amplifică și multiplică nelimitat în timp. Se cronicizează și mereu va fi vorba despre administrator ad-hoc numit de urgență de instanță.

    • Doamna Dumitrescu,

      Vă citez:

      „Dar in speta nu este vorba despre o „persoana juridică dintre cele prevăzute la art. 56 al.2, CHEMATA să stea în judecată, care nu are reprezentant”, ci de o persoana juridica care cheama in judecata fara sa aiba reprezentant. Deci conteaza cine „defera” instantei disputa.”

      Deci de ce contează cine defera instanței disputa din perspectiva faptului că fie de ești reclamat, fie de ești pârât, până la urmă tot un drept sau interes vrei să-ți valorifici/protejezi/aperi/etc?

      Apoi, mă întrebam tocmai pentru că stăteam și mă gândeam dacă simplu fapt că asociații nu se mai înțeleg înseamnă că un terț care ajunge să aducă atingere drepturilor societății, o poate face fără bătăi de cap, pentru că știe că până ce societatea nu se hotărăște cu privire la administrator, el nu va putea fi eventual trimis în judecată.

      Eu înțeleg dispozițiile legale, dar poate trebuie să le citim în lumina unor drepturi fundamentale, sau cel puțin să renunțăm la o interpretare ad litteram? Până la urmă, simplu fapt că trimiți pe cineva în judecată nu înseamnă că și câștigi, la fel cum cred că simplu fapt că niște asociați nu se mai înțeleg, și se blochează reciproc, nu înseamnă că un terț față de affectio societatis poate să-și facă de cap, aducând atingere drepturilor eventuale ale societății respective.

      Este evident o opinie,
      Cu stimă,

  8. Dana DUMITRESCU spune:

    Țerții cei răi, societatea cea vie fără a mai exista affectio societatis și acționarii nevolnici. La care se adaugă și administratorul etern.
    De ce să nu prezumăm terții ca fiind răi și să protejăm acționarii evident culpabili!?
    O societate veșnic vie, indiferent de affectio societatis și de nepăsarea sau neînțelegerile acționarilor.
    “Greu de ucis” e glumă. Aici e “Imposibil de ucis”!
    De fapt, imposibil de a reproșa ceva societății care nu respectă prevederile legale. Nici măcar o lipsă de reprezentant. 9 decembrie 2009 – octombrie 2012 fără nou administrator numit legal!!!
    Da’ nu e nimic grav. Ce consecințe pot rezulta din asta?! Nimic. E la fel ca și cum l-ar fi numit. Nici măcar nu trebuie invocată de cel care se pretinde reprezantant sau pusă în discuție de instanță, atunci când se promovează o acțiune cum e cea discutată, urgența care să justifice pretenția de a acționa în acel moment în numele societății, pretenție ridicată de o persoană care a avut calitatea de administrator în urmă cu vreo trei ani. Se rezolvă și fără. Prin curioase “interpretări”.
    Vii și spui simplu că e spre binele societății (că veni vorba, nu e tot timpul benefic pentru o societate să “dobândească” ceva) și gata, s-a rezolvat.
    Sau spui, vorba dumneavoastră, că: “Până la urmă, simplul fapt că trimiți pe cineva în judecată nu înseamnă că și câștigi”. Să fie lăsat și lipsitul de împuternicire să încerce și să reclame ceva în beneficiul și în numele altuia și mai vedem noi la final. Că poate nici nu câștigă.
    De aceea am și spus că, pe linia asta de gândire, ar putea fi o temă nouă intitulată “gestiunea licită a afacerilor altuia din perspectivă pur procedurală”. Invoci în proces gestiunea licită a afacerilor altuia și gata calitatea de reprezentant al reclamantului.
    Și am mai spus și că “formalismele” astea sunt luate drept o banalitate și nu pot avea succes pe aici, prin zona noastră. Sunt anormale. „Toleranță” pură!
    Corect! Să fim mai buni în viață! Subscriu! Ce tot atâtea legi și jurisprudențe făcute de niște răutăcioși de ceva vreme și preluate și pe la noi! Să ne mai lase! Nu ne trebuie nouă așa ceva. Știm noi mai bine ce e echitabil.
    Zicala din popor nu e echitabilă deci! Căci, dacă doi se ceartă, din asta trebuie să câștige toți, inclusiv respectivii doi. E incorect să piardă certăreții. Să câștige toată lumea egal, egal, egal. Repartizat democratic. Echitabil. Profit pur scos și din ceartă. E culmea profitului.
    Desigur, glumesc.

    Cu stimă!

    • Doamna Dumitrescu,

      Nu prefer niciodată inserarea de aspecte subiective într-un dialog în legătură cu o problemă juridică. De aceea, terții nici nu trebuie să fie răi, pot să fie și buni dar pur și simplu să se afle în eroare. De câte ori nu putem crede că avem dreptate și când colo realizăm că ne-am înșelat? Asta nu ne face răi. De altfel, chiar Kant spune că o persoană este rea sau este bună în funcție de conjunctură și că singurul lucru bun absolut este buna voință.

      Ca atare, este absolut irelevant dacă terții sunt răi sau buni, important fiind să realizăm că faptul că niște asociați sunt într-un impas, nu înseamnă că un terț se poate – din eroare sau intenționat – îmbogăți de pe urma aceasta și că legea chiar ar urmări un atare rezultat.

      Numai bine și spor în toate,

  9. Dana DUMITRESCU spune:

    Ciudate sunt pentru mine consecințele practice ale acestei decizii referitoare la neîncetarea calității de administrator al unei societăți pe acțiuni prin expirarea termenului pentru care a fost numit și la posibilitatea acestuia de a mai reprezenta în continuare în mod legal societatea până la numirea noului administrator. Dar vom vedea ce va genera în viața societăților pe acțiuni soluția de mai sus.

    • Petre PIPEREA spune:

      Dacă vorbim despre consecințe ciudate, se pune și următoarea întrebare: cum s-a putut dispune dizolvarea societăților pentru lipsa organelor statutare în unele cazuri, iar, în alte cazuri, instanțele au considerat că expirarea mandatului nu înseamnă și încetarea prerogativei reprezentării ?

      Este aceasta o veritabilă practică neunitară rezultată din opinii divergente ireconciliabile sau o simplă abordare superficială a problemei de drept ”analizate” ?

  10. Dana DUMITRESCU spune:

    Doamna Mazilu-Babel,

    Nu e vorba despre terți, nu ei sunt în prim-plan (mai ales în speța comentată, unde sunt pârâți), ci acționarii care sunt într-un impas perpetuu.
    În ce măsură va mai putea acționa societatea câtă vreme (acționarii neînțelegându-se ori fiind dezinteresați și pasivi) lipsește voința socială care trebuie să se formeze tocmai din suma voințelor acționarilor inactivi ori în conflict perpetuu. Poate societatea acționa mereu în lipsa existenței și formării voinței sociale!?
    „Impasul” ăsta perpetuu e problema.
    Deși „impas” nu e termenul care reflectă îndeajuns, la o primă citire, culpa acționarilor (neînțelegerile ori dezinteresul acestora) față de situația în care a ajuns societatea.
    Perioada de timp de când sunt în „impas” e problema. Impas, impas, dar câtă vreme?

  11. Dana DUMITRESCU spune:

    Probabil că este vorba doar de o veritabilă (sper și izolată) “practică utilitaristă”, considerându-se cum că fostul administrator acționează în beneficiul societății și deci și al tuturor acționarilor, „interesele bunei administrări a unei societăţi pe acţiuni reclamând efectuarea oricăror acţiuni care necesită protejarea acestora”.
    O “practică utilitaristă” care nu a ținut cont de faptul că este „de neconceput abandonarea unei activități în curs de desfășurare și lăsarea societății fără organe de conducere”.
    Dintr-o astfel de perspectivă a „protejării intereselor societății pe acțiuni”, ar rezulta, se pare (în orice caz, ar trebui să fie ridicată și a astfel de problemă), că, dacă fostul administrator nu acționează în beneficiul societății, nu poate reprezenta societatea. Când se poate conștientiza dacă acțiunea formulată de fostul administrator în numele societății este benefică acesteia!? Doar dacă fostul administrator pretinde ceva în numele societății înseamnă în mod automat că e și benefic pentru societate!? Se poate vedea în toate cazurile, încă dintr-o fază incipientă a procesului, că fostul administrator acționează în beneficiul societății (de exemplu, din lecturarea cererii de chemare în judecată)!?
    Oricum, mă îndoiesc că, în fapt, în astfel de cazuri de neînțelegeri dintre acționari, fostul administrator acționează ca un mediator independent între aceștia ori ca un element neutru, lucrând numai și numai în folosul societății, neinfluențat de acționari.
    Consider că este vorba doar de o “veritabilă practică utilitaristă”, însă acest așa-zis “utilitarism” (pe lângă faptul că mult mai mult complică decât simplifică lucrurile) nu e, în mod evident, nici pe departe suficient (prin raportare la rațiunea existenței societății pe acțiuni, la affectio societatis, la prevederile Legii nr. 31/1990 privitoare la administratorii unei asemenea societăți și la dizolvarea acesteia) pentru a justifica soluția (nu e suficient nici măcar din perspectiva cerinței urgenței impuse de art. 58 alin. 1 NCPC).
    De aceea a mai fost necesar ca, în plus, să se “interpreteze în sensul producerii de efecte juridice” art. 1554-1555 din vechiul Cod civil, ignorându-se nejustificat cazul general de încetare a contractelor constând în expirarea duratei pentru care au fost încheiate (precum și faptul că, pentru mandat nu exista dispoziție specială, cum era art. 1437 din vechiul Cod civil în situația locațiunii, pentru a se considera că operează tacita reînnoire a contractului), ceea ce e, cumva, “cireașa de pe tort”.

    Aceasta chiar dacă legătura (atât pe pagina comentariului din 27 octombrie 2015, cât și pe pagina unde a fost indicată, în 7 octombrie 2015, decizia ÎCCJ) de la art. 1554-1555 din vechiul Cod civil conduce la art. 1554-1555 din noul Cod civil.
    Și sunt total de acord că în decizia comentată nu s-a dorit a se face trimitere la art. 1554-1555 din noul Cod civil.

  12. Dana DUMITRESCU spune:

    Măcar dacă ÎCCJ limita, în motivarea deciziei comentate, puterile de reprezentare ale unui fost administrator doar la situația reprezentării în judtiție.
    Din conținutul motivării deciziei ÎCCJ ar rezulta că fostul administrator are puteri depline de reprezentare, nelimitate doar la reprezentarea în justiție, pe motiv că “interesele bunei administrări a unei societăţi comerciale pe acţiuni reclamă efectuarea oricăror acţiuni care necesită protejarea acestora”, că “expirarea mandatului administratorului nu conduce la pierderea calităţii de a mai reprezenta în mod legal societatea, în condiţiile în care contractul de mandat poate înceta prin revocarea mandatului de către mandant, prin renunţarea mandatarului la mandat sau insolvenţa mandantului/mandatarului”, iar „în condiţiile în care acţionarii reclamantei nu au revocat administratorul sau nu au numit alţi administratori se consideră că aceştia vor continua să reprezinte societatea până la numirea altui administrator, acceptând ca administratorul a cărui mandat a expirat să conducă în continuare activitatea societăţii”.
    În doctrină s-a arătat că singura caracteristică esențială a contractului de mandat este cea privind caracterul său temporar, respectiv aceea că mandatul nu poate fi perpetuu (a se vedea D. Gârbovan, Diferite contracte speciale. Contractul de mandat, în Noul Cod civil, Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. III, Art. 1650-2664, Contracte speciale · Privilegii și garanții · Prescripția exctinctivă · Drept internațional privat, de D. M. Gavriș ș.a., Editura Hamangiu, București, 2012, p. 372).
    În aplicațiunea acestei idei, legiuitorul a reglementat în noul Cod civil, la art. 2015, situația în care părțile nu au precizat un termen pentru contractul de mandat.
    Art. 2015 din noul Cod civil prevede: Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui.
    Din raționamente legate de înlăturarea unor posibile abuzuri ale mandatarilor observate în jurisprudență, legiuitorul, prin art. 2015 din noul Cod civil, a considerat necesar să “transforme” un contract de mandat cu durată neprecizată de părți într-un contract de mandat cu durată determinată.
    În decizia comentată, prin “interpretarea” dată art. 1554-1555 din vechiul Cod civil, ÎCCJ a procedat taman invers raționamentului de mai sus și modului de gândire al legiutorului noului Cod civil, dintr-un mandat cu durată determinată de Legea nr. 31/1990 (ce nu poate depăşi 4 ani, respectiv 2 ani pentru primii administratori) și de părți (acționarii o stabilesc prin actul constitutiv) deducând existența unui mandat cu durată neprecizată.

  13. Dana DUMITRESCU spune:

    Oricum, soluția ÎCCJ întemeiată pe art. 1554-1555 din vechiul Cod civil nu ar fi aplicabilă în condițiile intrării în vigoare a noului Cod civil (care, la art. 2030 arată că mandatul încetează și potrivit cauzelor generale de încetare a contractelor, respectiv celor de la art. 1321, printre acestea fiind enumerată și expirarea termenului) cel puțin administratorilor societăților pe acțiuni numiți după intrarea în vigoare a noului Cod civil.

    • Acolo unde principiile sunt aceleași, legile se pot modifica și rezultatul tot același va fi. De ce? Pentru că dacă legile sunt contrare principiilor și drepturilor fundamentale ce sunt protejate prin acele principii, se dau pur și simplu la o parte, dacă nu se pot interpreta totuși în conformitate cu ele (cum de altfel a procedat ÎCCJ mai sus).

      Aceasta este diferența dintre un stat de drept legalist și un stat de drept constituțional. De altfel, în NCPC și Noul Cod civil avem art. 3 și respectiv art. 4.

      Dacă nu sunt convingătoare în argumentare, s-ar putea întreba și Curtea Constituțională pentru a pronunța o decizie interpretativă chiar în legătură cu această problemă, după ce se va pronunța eventual ÎCCJ printr-o dezlegare prealabilă ce poate ulterior să fie cenzurată (eventual) de CCR.

  14. Dana DUMITRESCU spune:

    Trebuie răscolite puțin principiile astea. Mai ales cele ce privesc societățile pe acțiuni. Așa cum a făcut ÎCCJ. Curat Constituțional!

    • Doamna Dumitrescu,

      Am văzut că l-ați citat și citit pe domnul profesor Micescu.

      Vă citez din dumnealui:

      Misiunea legilor este de a proteja drepturile

      sau

      A da prioritate legilor asupra drepturilor, înseamnă a expune drepturile la toate capriciile legiuitorului, care și-ar putea depăși foarte ușor puterile pentru a întrona tirania

      Istrate N. Micescu, Curs de drept civil. Teoria generală a drepturilor de creanță, 1928-1929, la p. 37.

      • Profesorul continua, după Misiunea legilor este de a proteja drepturile cu următoarea frază:

        Iar necesitatea sancțiunii, care le însoțește (pe legi – n.n.), a puterii coercitive cu care ele sunt armate, pentru a-și asigura respectul, nu este altceva decât instrumentul, arma pusă în serviciul apărării drepturilor. (p. 37- p. 38)

        Deci ce drepturi urmărește legea potrivit căreia dacă asociații sunt impas, atunci orice terț poate să se înfrupte din drepturile societății, fără ca un administrator ce nu mai fu confirmat nici infirmat să poată continua o acțiune în instanță introdusă de pe vremea când asociații totuși cică nu erau încă impas? O urmări să protejeze „dreptul” terțului de a face ce vrea el raportat la societate, și asta cât timp va dura dezbinarea dintre asociați? Asta să protejeze legea? Ar fi curat inechitabil.

        Cum să încurajeze legea o astfel de posibilitate? Păi atunci mai bine nu ar mai exista legea, că și în starea naturală, de dinaintea existenței unei ordini juridice și de drept, tot cam asta se petrecea. Cel puternic câștiga peste cel slab, indiferent că avea sau nu dreptate, iar cel slab în cazul nostru este săraca societate cu asociații aflați într-un război de voințe.

        • Citind decizia ÎCCJ în întregime, și observând că era vorba de o acțiune introdusă ulterior expirării mandatului, reformulez postarea de mai sus:

          Profesorul continua, după Misiunea legilor este de a proteja drepturile cu următoarea frază:

          Iar necesitatea sancțiunii, care le însoțește (pe legi – n.n.), a puterii coercitive cu care ele sunt armate, pentru a-și asigura respectul, nu este altceva decât instrumentul, arma pusă în serviciul apărării drepturilor. (p. 37- p. 38)

          Deci ce drepturi urmărește legea potrivit căreia dacă asociații sunt impas, atunci orice terț poate să se înfrupte din drepturile societății, fără ca un administrator ce nu mai fu confirmat nici infirmat să poată continua o acțiune în instanță introdusă de pe vremea când asociații totuși cică nu erau încă impas, sau să introducă o acțiune? O urmări să protejeze „dreptul” terțului de a face ce vrea el raportat la societate, și asta cât timp va dura dezbinarea dintre asociați? Asta să protejeze legea? Ar fi curat inechitabil.

          Cum să încurajeze legea o astfel de posibilitate? Păi atunci mai bine nu ar mai exista legea, că și în starea naturală, de dinaintea existenței unei ordini juridice și de drept, tot cam asta se petrecea. Cel puternic câștiga peste cel slab, indiferent că avea sau nu dreptate, iar cel slab în cazul nostru este săraca societate cu asociații aflați într-un război de voințe.

  15. Dana DUMITRESCU spune:

    ÎCCJ a făcut o interpretare „constituțională” a art. 1554-1555 din vechiul Cod civil, „în sensul producerii de efecte juridice”. Era prea vechi Codul.

  16. Dana DUMITRESCU spune:

    “Făra ca un administrator ce nu mai fu confirmat nici infirmat să poată CONTINUA o acțiune în instanță introdusă de pe vremea când asociații totuși cică nu erau încă în impas”!?
    Sigur discutăm de aceeași decizie!? Că în prezenta discuție comentăm o anumită speță, cu datele aferente. Eu cel puțin așa fac.
    În fine, chiar din ceea ce ați citat rezultă că drepturile sunt în prim-plan. Iar eu m-am tot referit la drepturile acționarilor.
    DREPTURILE sunt, în esență, libertăți și nimănui nu i se poate impune dobândirea, păstrarea sau exercitarea, folosința unui drept cu de-a sila (a se vedea același I. N. Micescu, Curs de drept civil, Editura All Beck, București, 2000, p. 119, 399 și 409. Autorul, preluându-l pe Thomas Hobbes – că tot ați amintit de “starea naturală”, arată că libertatea individuală este esențială în exercițiul drepturilor, că drepturile, în concepția științei dreptului, își au sursa în libertăți, că a avea un drept înseamnă a avea o libertate iar esența drepturilor stă în libertăți).
    “Impasul” ăsta culpabil generat din voința acționarilor se mai vindecă vreodată!? Cam cât durează el!? Are vreo importanță durata și intensitatea sursei lui?
    “Starea naturală”, rațiunea, natura lucrurilor au importanță în făurirea “ordinii juridice”!? Cam câtă?
    E normal să perpetuezi și să FORȚEZI funcționarea societății indiferent de neînțelegerile grave dintre asociați și indiferent de cât timp durează acestea!? “Impasul” ăsta este ceva fortuit, nu este din vina cuiva!?
    O societate poate funcționa împotriva voinței acționarilor, a atitudinii acestora, împotriva “drepturilor” acestora de a decide, împotriva neînțelegerilor grave dintre ei (au și ei dreptul să nu se înțeleagă, cu toate consecințele pe care le trag din asta)!? Îi forțăm să continue, să acționeze deși din atitudinea lor (iar aici are importanță și durata acestei atitudini a acționarilor) reiese clar că nu se mai poate, că a dispărut scopul colectiv!?
    “Săraca societate cu asociații aflați într-un război de voințe”!!! V-am spus eu că societatea nu e o abstracțiune ci e vie și mișcă, suferă, o doare, indiferent de ce vor și ce fac acționarii care formează voința socială. Trebuie pansată societatea asta, organismul ăsta viu, trebuie ținută perpetuu la reanimare. Voința, atitudinea acționarilor, a “roboțeilor” ălora cu personalitate umană din spatele societății veșnic vii nu contează. Îi împăcăm, vor nu vor. Că vin terții cei “puternici” și fac ce le taie capul cu plăpânda societate. Și de aceea, preventiv, se duce “săraca societate” fără organe de administrare peste terți să se “înfrupte”, sub motiv că se apără. Schioapă, oarbă, fără acționari cu affectio societatis, fără administratori numiți legal, societatea funcționează fără cusur, merge mai departe. Eu o înțeleg, mai ales că și suferă. Și nu deconectează nimeni aparatele din priză. Armonioasă rezolvare! Societatea cea slabă contra terților cei puternici care caută să o devoreze (dar parcă tot I. Micescu spunea că a discerne dreptul de nedrept nu e o “operă de sentiment”).
    Prioritară e voința acționarilor (ei numesc administratorii și formeză voința societății; a se vedea și ceea ce am scris despre abuz). Iar Legea nr. 31/1990 și prevederile Codului civil referitoare la încetarea mandatului prin ajungere la termen nu fac altceva decât să respecte voința celor care au încredințat mandatul. Ele nu sunt nici neconstituționale, nici reinterpretabile sub diferite pretexte.
    Repet: măcar dacă ÎCCJ limita, în motivarea deciziei comentate, puterile de reprezentare ale unui fost administrator doar la situația reprezentării în justiție în anumite circumstanțe excepționale și urgente. Dar nu mi se pare deloc că “interpretarea” dată de ÎCCJ s-a limitat doar la astfel de aspecte.
    De multe ori și chestia asta cu fostul administrator care, chipurile, ar acționa în beneficiul societății e o poveste. El acționează de cele mai multe ori conform interesului unuia dintre grupurile de acționari aflați în conflict. Și nu tot timpul interesul acestui grup de acționari este unul care se suprapune peste interesul social. Printr-un astfel de “procedeu” respectivul grup de acționari își vede realizate interesele deși, conform principiilor de funcționare al societății pe acțiuni, voința socială nu reușise să se formeze în sensul urmărit de acel grup de acționari. Iar dacă respectivul grup de acționari susținuți de fostul administrator ce pretinde că acționează în interesul societății e cel care a împiedicat și împiedică în mod abuziv formarea voinței sociale într-un anumit sens (inclusiv sub aspectul numirii noului administrator), situația e și mai grozavă, cu atât mai mult cu cât, în procesul inițiat de fostul administrator, nici măcar nu se pun în discuție și se cenzurează aspectele legate de eventualul abuz al respectivului grup de acționari.
    De aceea e mult mai indicat să fie respectate prevederile Legii nr. 31/1990 referitoare la puterile de reprezentare, la numirea administratorilor și la durata întinderii mandatului acestora.
    Și nu suntem nici în situația unui „curator special”, al unui mandatar ad-hoc desemnat de instanță pentru respectarea dreptului la apărare și pentru reprezentare în respectivul litigiu, ci în situația în care un fost și demult expirat administrator pretinde că acționează în beneficiul societății.

  17. Dana DUMITRESCU spune:

    ÎCCJ: “În condiţiile în care acţionarii reclamantei nu au revocat administratorul sau nu au numit alţi administratori se consideră că aceştia vor continua să reprezinte societatea până la numirea altui administrator, acceptând ca administratorul a cărui mandat a expirat să conducă în continuare activitatea societăţii”.
    ÎCCJ: “În speţă nu s-a făcut decât dovada unui mandat expirat, a inexistenţei numirii unui alt administrator în condiţiile legii, dar şi a lipsei unei alte manifestări de voinţă din partea societăţii reclamante în sens contrar, care eventual să pună capăt acestei acţiuni ori să o confirme”.
    Să presupunem și că un grup de acționari îl dorește în continuare pe fostul administrator al cărui mandat a expirat iar celălalt grup de acționari dorește numirea unui alt administrator. Neînțelegerile dintre grupurile de acționari (care au fiecare același număr de voturi) cu privire la desemnarea administratorului conduc la imposibilitatea încredințării pe cale legală, prin vot în adunarea generală, a unui nou mandat (vechiului ori noului administrator) ulterior expirării celui vechi. Dacă se acceptă soluția ÎCCJ înseamnă că grupul de acționari care îl susține pe fostul administrator câștigă în raport cu celălalt grup de acționari, deși numărul de voturi ale fiecăruia dintre grupuri este egal.
    ÎCCJ a reținut o “lipsă a unei alte manifestări de voinţă din partea societăţii reclamante în sens contrar”.
    Voința societății e formată din suma voințelor acționarilor. Să presupunem că toți aceștia nu îl mai doresc și după expirarea duratei mandatului pe fostul administrator, dorind numirea unui alt administrator, însă nu se înțeleg de aproape trei ani, în adunarea generală, cu privire la persoana noului administrator.
    Păi cum și în ce cadru se putea exprima de către acționari, pentru societate, o manifestare de voință “în sens contrar”, din moment ce grupurile acționarilor nu se înțeleg cu privire la numirea noului administrator și nu se poate forma o astfel de voință socială referitoare la numirea noului administrator!?
    Că în cadrul adunării generale nu se putea ajunge, din cauza neînțelegerilor grave dintre acționari, la o astfel de manifestare de voință “în sens contrar”, respectiv în sensul numirii unui nou administrator, deși voința tuturor acționarilor era limpede, dorindu-se desemnarea unui alt administrator, diferit de cel vechi, iar această voință rezultă, să spunem, din cuprinsul proceselor-verbale ale ședințelor adunărilor generale rămase fără rezultat în privința numirii noului administrator, dar în care s-a consemnat în mod clar că acționarii nu îl mai doresc pe fostul administrator.
    Trebuiau acționarii care doresc desemnarea unui nou administrator să trimită, după formularea acțiunii de către fostul administrator în numele societății, o depeșă instanței prin care să-și manifeste voința în “sensul contrar” indicat de ÎCCJ!?
    Trebuiau să-și mai bată capul cu fostul administrator al cărui mandat expirase de aproape trei ani!?
    S-ar putea spune că, dacă acționarii erau de acord și nu mai doreau ca, după expirarea mandatului fostului administrator, respectivul să mai fie din nou desemnat în această calitate, acționarii ar fi trebuit să îl revoce, în cadrul adunării generale, pe fostul administrator cu mandat expirat (ca și cum expirarea termenului nu ar fi suficientă!!!), neînțelegerile acționarilor privind doar ulterioara desemnare a noului administrator.
    Păi se ajunge exact la situația în care neînțelegerile acționarilor împiedică (repetat și durabil în timp – aproape trei ani) numirea noului administrator. Iar aceasta cu toate că acționarii (care formează voința societății) și-au manifestat voința în “sens contrar” cu privire la faptul că nu mai doresc ca fostul administrator să mai aibă și ulterior expirării mandatului respectiva calitate.
    Iată că, de fapt, neînțelegerile acționarilor sunt determinante în modul de funcționare a societății (mai bine spus în imposibilitatea de funcționare a societății) și ele nu pot fi ignorate ori suplinite prin raționamente artificiale, care ignoră realitatea și regulile mandatului cu termen.
    Sau poate se susține că acționarii sunt, atunci când mandatul administratorului anterior a încetat prin ajungere la termen, în neînțelegeri grave cu privire la numirea unui administrator, rămân condamnați să aibă veșnic vechiul administrator, indiferent de expirarea mandatului acestuia!? Sunt condamnați să îl accepte pe acesta chiar dacă nu îl mai doresc!?
    Cum se împacă asta cu libertatea absolută de a alege persoana mandatarului după bunul plac (ad libitum), care presupune și libertatea de a refuza ca o anumită persoană să fie mandatar!?

    • Doamna Dumitrescu,

      Priviți în ce mod interesant s-a rezolvat în Luxembourg problema:

      Avem două linii jurisprudențiale, distingându-se între mandatul revocat și mandatul ajuns la termen (expirat):

      1. Pentru mandatul revocat – și ce poate să facă un administrator cu mandat revocat până se numește altul nou:

      Există jurisprudență luxemburgheză care distinge între actele realizate de un administrator cu mandat revocat, respectiv între actele de administrare/conservare și actele de dispoziție, stabilindu-se pe cale pretoriană că o acțiune în justiție poate fi fie un act de conservare (cum ar fi fost în cazul nostru – respectiv de apărare a unui drept – cum arătam eu mai sus), fie un act de dispoziție.

      Dacă o acțiune în justiție este calificată drept un act de dispoziție, administratorul cu mandat revocat nu are voie să-l facă, dar dacă o acțiune în justiție este calificată drept un act de conservare, administratorul cu mandat revocat poate să-l facă – însă doar în situația revocării administratorilor și până la numirea unora noi:

      Les administrateurs relevés de leur mandat par suite d’une révocation restent compétents en vue de pourvoir aux actes d’administration courante jusqu’à ce que leurs successeurs aient pu prendre possession de leurs fonctions.
      Il ne se concevrait pas qu’une société n’eût plus de représentants légaux qui puissent prendre en son nom toutes mesures conservatoires urgentes.
      Les administrateurs d’une société anonyme sont des mandataires (cf. article 50 de la loi modifiée du 10 août 1915) et sont soumis aux règles qui les régissent.
      Il est un principe général, dont les dispositions des articles 1991, alinéa 2, et 2010 du Code civil ne sont qu’une application, que malgré la cessation du mandat, peuvent et doivent être prises par les mandataires toutes mesures urgentes commandées par les circonstances en vue de sauvegarder tous les intérêts.
      La question de savoir si un acte posé par un administrateur constitue un acte conservatoire et d’administration ou, en revanche, un acte de disposition doit être apprécié dans chaque cas particulier suivant les circonstances de l’espèce.
      Le fait d’intenter une action en justice peut, selon les circonstances, constituer un acte conservatoire et d’administration.

      Trib. arr. Luxembourg (chambre du conseil), 11 mars 1993 (Euro Mediterranean Estates SAH), confirmé par Cour d’appel (chambre du conseil), 25 mai 1993, n° 100/93. (http://www.legilux.public.lu/leg/textescoordonnes/recueils/recueil_societes/SOC_ASSOC.pdf, la p. 219)

      2. Pe de altă parte, în caz de expirare de mandat, avem următoarea jurisprudență, deși trebuie remarcat că în Luxembourg se pare că ajungerea la termen a mandatului administratorilor trebuie publicat în mod expres (cf. art. 11):

      1. 7° Les articles 8, 9 et 11 de la loi du 10 août 1915 concernant les sociétés commerciales prescrivent la publication entre autres de la désignation des administrateurs d’une société anonyme et de toute modification conventionnelle de pareille désignation. Si pareille publication n’intervient pas dans le délai légal, les tiers ont le droit de dénier aux administrateurs le pouvoir d’engager la société. Cette règle de rigueur ne vaut toutefois que si la société prend l’initiative d’intenter une action; dans pareil cas, elle doit veiller à satisfaire aux exigences de la loi avant d’agir en justice. En revanche, lorsqu’elle est assignée et subit l’action d’une autre partie, elle est habilitée à se défendre, même si les publications légales ne furent pas faites. En l’espèce, la société A. fut assignée ensemble avec les administrateurs B. et C. par D. Même si les modifications décidées lors de l’assemblée générale du 16 août 2005 n’ont pas encore été publiées, les trois administrateurs ont valablement pu donner mandat à Maître X. de représenter la société en justice et de défendre à l’action de D. Il s’ensuit que le moyen tiré d’une prétendue absence de mandat valable donné à l’avocat des actuels intimés n’est pas fondé.
      Cour d’appel, 12 juillet 2006, R. n° 31092, B.I.J., 2006, p.
      234.

      Și

      4° Une SA avait assigné des particuliers en paiement, lesquels soulevèrent in limine litis que la société ne saurait agir en justice, étant alors dépourvue de conseil d’administration:
      «Une société commerciale a le droit d’ester en justice. Seulement, pour pouvoir exercer ses droits, elle doit avoir recours à des intermédiaires physiques qui lui servent d’organes. Il faut donc admettre qu’une société ne peut faire aucun acte
      juridique autrement que par ses représentants légaux.

      L’article 50 de la loi du 10 août 1915 concernant les sociétés commerciales prévoit que les sociétés anonymes sont administrées par des mandataires à temps. Les administrateurs doivent être au nombre de trois au moins.

      Aux termes de l’article 11bis de la prédite loi, l’extrait des actes relatifs à la nomination et à la cessation des fonctions des administrateurs, gérants ou commissaires des sociétés anonymes doit être déposé et publié. L’article 9 paragraphe 4 dispose que les actes ou extraits d’actes ne sont opposables aux tiers qu’à partir du jour de leur publication au Mémorial. Ceux-ci peuvent néanmoins se prévaloir des actes ou extraits d’actes non encore publiés.

      Aucune pièce établissant la nomination de nouveaux administrateurs et aucune publication de cette mesure n’est versée en cause, de sorte qu’il faut admettre que la société (…) n’a plus d’administrateurs à partir d(e) (…) 1986. Elle est donc incapable d’ester en justice. Comme la capacité d’ester en justice s’apprécie au moment de l’introduction de la demande en justice, des mesures postérieures tendant à régulariser une situation irrégulière, sont inopérantes et ne sauraient avoir pour effet de combler un vide ayant existé au moment de l’assignation».
      Trib. arr. Luxembourg, 17 janvier 1990, R. n° 38274

      (http://www.legilux.public.lu/leg/textescoordonnes/recueils/recueil_societes/SOC_ASSOC.pdf la p. 208)

      Las concluziile pentru specialiștii în drept societar, însă mie mi se pare că la noi ÎCCJ a făcut ce a făcut instanțele din Luxembourg în cazul revocării mandatului – și până la numirea noilor administratori – și asta în temeiul aceluiași principiu observat și de instanțele luxemburgheze, și încadrând acțiunea în justiție în categoria actelor de conservare/administrare a patrimoniului societății.

      • Petre PIPEREA spune:

        Jurisprudența din Luxembourg citată de dna Mazilu-Babel reprezintă o soluție interesantă dată acestei chestiuni, dar se impun câteva observații:

        • În primul rând, legislația noastră prevede expres o altă soluție pentru lipsa organelor statutare, respectiv dizolvarea (art. 237 alin. 1);
        • În al doilea rând, decizia criticată constată prompt că expirarea mandatului nu conduce la pierderea calității de administrator, arătând în treacăt că ”interesele bunei administrări a unei societăţi pe acţiuni reclamă efectuarea oricăror acţiuni care necesită protejarea acestora”. Așadar, ÎCCJ nu și-a întemeiat soluția pe analiza circumstanțelor speței și încadrarea acestora în noțiunea de gestiune a intereselor altuia, în noțiunea de mandat tacit sau în vreo altă instituție juridică similară.
        Din păcate, decizia ÎCCJ poate fi considerată o hotărâre motivată ”rezonabil” în comparație cu unele soluții similare pronunțate de Curtea de Apel Constanța și Curtea de Apel Craiova, instanțe care s-au limitat la constatarea atotcuprinzătoare în sensul că ”expirarea mandatului nu conduce la pierderea calității de reprezentant”, fără a se mai osteni cu alte explicații;
        • În al treilea rând, dacă tot intenționăm să recunoaștem cuiva posibilitatea de a gera interesele unei alte persoane, nu ar fi adecvat ca această persoană să fie acționarul/asociatul majoritar (”titularul afacerii”), în loc să fie fostul administrator, o persoană devenită indezirabilă (cel puțin pentru o parte semnificativă a acționarilor) ?
        • În al patrulea rând, în speța comentată, acționarii majoritari și-au manifestat împotrivirea față de activitățile inițiate de fostul administrator, dar împrejurarea a fost considerată de instanță irelevantă.

  18. Dana DUMITRESCU spune:

    Mă bucur că ați indicat această jurisprudență referitoare la distincția dintre mandatul revocat și mandatul expirat.
    De asemenea, mă bucur că ați indicat faptul că, în jurisprudența de la punctul 1 (pentru cazul mandatului revocat) se face distincție între acțiunea în justiție-act de dispoziție și acțiunea în justiție-act de conservare.
    Dar, din jurisprudența indicată la pct. 2 (referitoare la mandatul expirat) eu mai observ o distincție: cea dintre situația în care societatea care nu are administratori publicați în condiții legale acționează (dă) în judecată și ipoteza în care o astfel de societate este chemată în judecată (suferă acțiunea unei alte părți).
    Reamintesc că în speța ÎCCJ nu era vorba despre un mandat revocat, ci despre un mandat demult EXPIRAT, respectiv la 9 decembrie 2009!
    De asemenea, în speța ÎCCJ societatea, prin administratorul al cărui mandat expirase, CHEMA în judecată, în luna octombrie 2012 și nu era chemată în judecată!
    Cu privire la situația unui mandat expirat (așa cum era în speța ÎCCJ), din jurisprudența instanțelor din Luxembourg, amintită în comentariul dumneavoastră (cea de la pct. 2), eu înțeleg următoarele:
    În prima speță de la pct. 2 se observă că s-a reținut de către instanță faptul că noua numire a administratorilor societății necesită publicarea (așa e și la noi, s.n.), iar, în cazul în care o astfel de publicare nu este făcută, terții au dreptul de a refuza administratorilor puterea de a angaja societatea. Cu toate acestea, această regulă strictă se aplică numai în cazul în care societatea ia inițiativa de a da în judecată (este vorba despre situația în care societatea este cea care cheamă în judecată, este reclamantă; atunci se aplică regula strictă de mai sus, s.n.). În astfel de cazuri aceasta trebuie să se asigure că s-au îndeplinit cerințele legii ÎNAINTE de a acționa justiție. Totuși, atunci când societatea suferă acțiunea unei alte părți (este vorba despre o acțiune în justiție a unei alte părți, adică atunci când societatea este chemată în judecată, s.n.), societatea are dreptul să se apere, chiar dacă nu a fost făcută publicitatea cerută de lege, noii administratori pentru care nu s-a realizat încă publicitatea putând da mandat unui avocat care să apere societatea chemată în judecată.
    Ne puteți spune ce calitate a avut în prima speță de la pct. 2 societatea care nu a publicat numirea noilor administratori? RECLAMANTĂ sau pârâtă?
    Același lucru văd că reiese și din cea de-a doua speță netradusă, în care s-a ridicat încă de la început problema că o societate nu poate chema în judecată. Se arată că trebuie admis că o societate nu poate face nici un act juridic altfel decât prin reprezentanții săi legali, că societatea nu mai are administratori din 1986 și că, prin urmare, societatea este incapabilă de a da în judecată (în măsură să meargă la tribunal, deci nu poate fi reclamantă, s.n.), iar cum capacitatea de a da în judecată este evaluată la momentul depunerii cererii în instanță, măsurile ulterioare care tind să regularizeze acea situație neregulată sunt inoperante, neputând avea ca efect umplerea unui gol care a existat la momentul intentării acțiunii.
    Ne puteți spune ce calitate a avut în cea de-a doua speță de la pct. 2 societatea care nu a publicat numirea noilor administratori? RECLAMANTĂ sau pârâtă?
    Nu cred că din spețele indicate mai sus la pct. 2 rezultă că se admite posibilitatea „apărării” unui drept pe calea reclamației în justiție unei societăți care nu are administratori publicați în condiții legale (chiar dacă sunt nou numiți și cu mandatul în termen).
    Eu spun că este vorba despre posibilitatea unei societăți care nu are administratori publicați în condiții legale de a se apăra (a-și apăra un drept) atunci când este chemată în judecată.
    Nu cred că din cele două spețe de la pct. 2 rezultă posibilitatea societății care nu are administratori publicați în condiții legale de a-și „apăra dreptul” atât pe calea „activă” a reclamației în justiție, cât și pe calea „pasivă”, adică atunci când respectiva societate este chemată în judecată.
    Cred că este vorba doar despre posibilitatea societății care nu are administratori publicați în condiții legale de a-și „apăra dreptul” pe cale „pasivă”, adică atunci când respectiva societate este chemată în judecată.
    Eu înțeleg, din cele două spețe, că, atâta timp cât nu are administratorii nou numiți publicați în condiții legale, societatea nu poate acționa (reclama) în justiție.
    Trimit a se vedea, în sensul de indicat de mine mai sus cu privire la spețele de la pct. 2, comentariile mele referitoare la situația când societatea este cea care cheamă în judecată fără a avea (din culpa acționarilor – dezinteres sau neînțelegeri) administrator nou numit în condiții legale și la ipoteza când societatea este chemată în judecată fără a avea administrator nou numit în condiții legale (cele referitoare la art. 58 alin. 1 NCPC).
    După cum se vede, în speța comentată a ÎCCJ societatea chema în judecată printr-un administrator cu mandatul expirat, nu revocat și nu era vorba de a fi chemată în judecată.
    Din spețele de mai sus referitoare la mandatul expirat al unui administrator eu înțeleg că terții pot refuza puterea de a lega societatea prin intentarea unei acțiuni în justiție chiar și unui administrator nou numit de acționari, atunci când numirea noului administrator nu a fost publicată în condițiile legii.
    Deci, chiar valabil numit de acționari și având un mandat în termen, noului administrator i se pot refuza de către terți puterile de a angaja societatea prin acțiuni în justiție dacă numirea sa nu a fost legal publicată.
    Cu atât mai mult terții pot refuza puterea de a lega societatea prin intentarea unei acțiuni în justiție unui fost administrator al cărui mandat a expirat demult (deci a încetat) și care nu a fost reales (nu a mai fost numit, nemaiavând un mandat valabil și în termen), fost administrator pentru care fusese realizată, la data numirii sale, publicitatea referitoare la durata mandatului său, deci și publicitatea care privește momentul încetării împuternicirii primite.
    Pentru că și la noi se realizează o publicitate a expirării (încetării) mandatului administratorului, din moment ce se vede data numirii și durata acestuia (a mandatului) putându-se vedea și data la care mandatul expiră (ajunge la termen).
    REPET: în speța ÎCCJ nu era vorba despre un mandat revocat, ci despre un mandat demult EXPIRAT, la 9 decembrie 2009 și de o acțiune în justiție INTRODUSĂ de fostul administrator cu mandat expirat, în numele societății, în luna cotombrie 2012!
    Pe scurt, pentru situația unui mandat expirat și al unei acțiuni în justiție intentate de administratorul cu mandat expirat, eu văd că ÎCCJ nu a făcut ce au făcut instanțele din Luxembourg în cazul expirării mandatului, ci a făcut ceea ce făcuseră aceste ultime instanțe într-o altă situație, respectiv în cea a unui mandat revocat și a unui act de conservare.
    Adică ÎCCJ nu a distins între situația mandatului expirat și cea a mandatului revocat indicate de dumneavoastră și a aplicat situației unui mandat expirat regulile indicate de dumneavoastră pentru mandatul revocat și actul de conservare și nu regulile aplicate de instanțele din Luxembourg pentru mandatul expirat (reguli care, îmi pare, coincid cu cele arătate de mine în comentarii).

    P.S.1 Expresia „intermédiaires physiques” din cea de-a doua speță netradusă îmi reamintește de ceea am spus eu cu privire la societatea cea „vie” deși abstractă și la acționarii „roboței”!
    P.S.2 Nu văd deloc de unde rezultă în speța ÎCCJ că acțiunea introdusă este un act de conservare și nu de dispoziție.

    Cu stimă!

  19. Da, doamna Dumitrescu.

    Distincția observată de dumneavoastră a fost observată și de mine dar nu i-am acordat importanță deoarece jurisprudența respectivă o găsesc veche (din anii 90, și eventual necorelată cu jurisprudența și rațiunea din 2006 arătată la pct. 1), și pentru că mă gândesc că dacă un administrator revocat poate să introducă o acțiune dacă judecătorul o califică ca fiind un act de conservare, atunci a fortiori un administrator cu mandat doar expirat – și unde nu avem un nou administrator – ar putea să introducă la fel o asemenea acțiune. Jurisprudența cu mandatul revocat e din 2006 și este întemeiată pe un principiu general. De aceea am considerat că ÎCCJ făcu la fel deși a continuat printr-un obiter dicta eronat.

    Apoi, consider că dacă privim acțiunile în justiție ca fiind nimic altceva decât mijloace eficiente de a proteja drepturi (a se vedea ce spunea si profesorul Micescu), fără ele putându-se considera că avem doar drepturi naturale și nu drepturi civile (adică care opun obligații naturale și nu obligații perfecte în sarcina terților) atunci jurisprudența poate să se îmbunătățească pe viitor, chiar și în Luxembourg, dar și în România.

    În plus, eu din dezbaterea de luni am înțeles că în România societatea nu este obligată să notifice la Registrul Comerțului faptul că mandatul unui administrator a expirat – pentru opozabilitate, înțelegând că judecătorii se raportează la hotărârea AGA de numire a administratorului cu termen, și nu la notificarea ulterioară a unei noi hotărâri AGA prin care s-ar constata expirarea mandatului (cum ar fi în Luxembourg). De asemenea, în cauza din Luxembourg era vorba de un nou administrator – care nu fusese încă notificat Registrului Comerțului – iar terții s-au folosit de acest lucru pentru a spune că nu puteau fi dați în judecată, chiar dacă pe parcursul procesului, notificarea fusese publicată în Memoriel (Monitorul Oficial luxemburghez), societatea alegând un nou administrator – ori noi nu avem în speța noastră unul nou ales și notificat. De altfel, nu avem, din câte am înțeles eu, nici o notificare la Registrul Comerțului realizată de societatea în cauză cu privire la faptul că mandatul administratorului a expirat.

    Evident că dacă administratorul cu mandatul expirat și/sau revocat va pierde irevocabil absolut (adică după ce trece și pe la CEDO – de control, și eventual pe la CCR și/sau ÎCCJ care se va pronunța printr-un HP/RIL ce ulterior va fi eventual verificat iar de CCR – deci doar aparent hotărârile rămân irevocabile (definitive) la CA-uri), atunci administratorul va suporta cheltuielile de judecată și nu societatea pe acțiuni unde acționarii se află – în continuare – în război de voințe. Așa ar fi echitabil.

    Vă mulțumesc pentru explicațiile oferite și pentru oportunitatea de a discuta împreună.

    Cu stimă,

    • Mă încurcai în ani, doamna Dumitrescu, și vă rog să îmi acceptați scuzele și următoarele precizări:

      Deci jurisprudența cu mandatul revocat e din 1993 – nu din 2006 – cea cu privire la care susțin că suportă un argument a fortiori dacă și numai dacă avem o încadrare a acțiunii în justiție ca fiind un act de conservare.

      Cea cu mandatul expirat – prima e din 2006, care spune că doar dacă te aperi, te poți apăra cu un administrator cu mandat expirat trimițând la principiu general, și fără a discuta despre diferența dintre act de conservare și act de dispoziție. E posibil ca în speța din 2006 acțiunea să fi fost considerată un act de dispoziție. Plus că nu înțeleg de ce instanța nu ia în considerare că o acțiune în justiție reprezintă un act de apărare (în principiu) a unui drept sau interes.

  20. Petre PIPEREA spune:

    Jurisprudența din Luxembourg citată de dna Mazilu-Babel reprezintă o soluție interesantă dată acestei chestiuni, dar se impun câteva observații:

    • În primul rând, legislația noastră prevede expres o altă soluție pentru lipsa organelor statutare, respectiv dizolvarea (art. 237 alin. 1);
    • În al doilea rând, decizia criticată constată prompt că expirarea mandatului nu conduce la pierderea calității de administrator, arătând în treacăt că ”interesele bunei administrări a unei societăţi pe acţiuni reclamă efectuarea oricăror acţiuni care necesită protejarea acestora”. Așadar, ÎCCJ nu și-a întemeiat soluția pe analiza circumstanțelor speței și încadrarea acestora în noțiunea de gestiune a intereselor altuia, în noțiunea de mandat tacit sau în vreo altă instituție juridică similară.
    Din păcate, decizia ÎCCJ poate fi considerată o hotărâre motivată ”rezonabil” în comparație cu unele soluții similare pronunțate de Curtea de Apel Constanța și Curtea de Apel Craiova, instanțe care s-au limitat la constatarea atotcuprinzătoare în sensul că ”expirarea mandatului nu conduce la pierderea calității de reprezentant”, fără a se mai osteni cu alte explicații;
    • În al treilea rând, dacă tot intenționăm să recunoaștem cuiva posibilitatea de a gera o afacere, nu ar fi adecvat ca această persoană să fie acționarul/asociatul majoritar (”titularul afacerii”), în loc să fie fostul administrator, o persoană devenită indezirabilă (cel puțin pentru o parte semnificativă a acționarilor) ?
    • În al patrulea rând, în speța comentată, acționarii majoritari și-au manifestat împotrivirea față de activitățile inițiate de fostul administrator, dar împrejurarea a fost considerată de instanță irelevantă.

    • Interesantă această metodă de distingere a speței față de alte spețe.

      Ce doream să punctez era faptul că rațiunea pentru care ÎCCJ a acționat pare asemănătoare cu rațiunea pentru care avem jurisprudența din Luxemburg și, dacă se observă mai jos, cu rațiunea promovată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – rațiune care totuși nu a fost abordată și în cuprinsul articolului.

      Astfel, ar fi fost interesant de verificat:

      1. dacă acțiunea intentată de fostul administrator cu mandat expirat (și nu revocat) putea fi calificată drept un act de conservare – de aceasta depinzând dacă i se permite sau nu să depună o acțiune în instanță în numele societății

      2. dacă drepturile fundamentale ale societății – respectiv accesul în instanță și/sau dreptul de proprietate nu ar avea vreo incidență în speță, explicându-se astfel rezultatul la care s-a ajuns

      sau dacă:

      3. simplu fapt că un mandat expiră – și nu avem un nou administrator din cauza unui conflict de voințe, – înseamnă că s-ar putea considera că societatea este mai bine reprezentată pe rolul instanței de către acționarii majoritari, deși, pe de altă parte, nu se ajunge la un consens cu privire la numirea unui nou administrator – având în vedere că există jurisprudență CEDO în care se consideră chiar că o societate ar avea dreptul să dea în judecată un administrator provizoriu – instituit de o instituție – pe motiv că nu-i reprezintă cum trebuie interesele, sau chiar să introducă o acțiune pe rolul CEDO deși administratorul provizoriu nu introdus-o.

      În alte cuvinte, doream să evidențiez faptul că – dacă ne raportăm la drepturile fundamentale – doar în principiu expirarea mandatului administratorului are ca efect încetarea prerogativei reprezentării.

      Cu stimă,

  21. Dana DUMITRESCU spune:

    Nu tot ce e vechi e și prost sau depășit, chiar dacă dorința de îmbunătățire pe viitor este firească atât la noi, cât și în țara din care a fost redată jurisprudența.
    Poate ar fi fost mai util să se fi indicat mai întâi distincția și apoi părerea despre aceasta, pentru a se înțelege fără echivoc despre ce e vorba.
    În speța de la pct. 1 (că tot se amintește acolo de circumstanțe) referitoare la mandatul revocat ar fi interesant de văzut datele concrete, respectiv data revocării mandatului administratorului și distanța în timp a acesteia față de promovarea acțiunii în justiție (impusă de luarea unor măsuri de conservare urgente care erau dictate de circumstanțe), precum și momentul la care, ulterior, a fost numit noul administrator. E probabil să fie vorba despre o perioadă scurtă de timp.
    Oricum, ÎCCJ nu a motivat în sensul că ar fi vorba despre măsuri de conservare urgente dictate de circumstanțe (nici nu cred că respectiva acțiune în justiție putea fi asimilată unor astfel de acte), iar durata ce a trecut de la data expirării mandatului fostului administrator, 9 decembrie 2009, până la data introducerii acțiunii, octombrie 2012, este una extrem de mare, fiind relevantă cu privire la statutul acționarilor și al societății.
    Un fost administrator cu mandat demult expirat face, după aproximativ 3 ani de la încetarea funcției sale „acte de conservare urgente” cu privire la societatea veșnic „vie” dar conectată la aparate!!!
    Sună mai degrabă a administrator judiciar.
    Însă nu mai insist, pentru a nu deveni niște comentarii ale unei spețe o discuție veșnică, la fel ca mandatul demult expirat al unui fost administrator și ca viața unei societăți lipsită de voința socială din cauza lipsei voinței acționarilor.
    Absolut nimic nu îi împiedică pe nărăvașii acționari (acei “roboței” care formează voința societății “vii” dar abstracte, inclusiv pe cea de a acționa în justiție pentru apărarea drepturilor, căci ei sunt cei care numesc în mod legal reprezentantul acesteia) fără de care, ne place, nu ne place, nu poate funcționa societatea (căci e lipsită de voință dacă nu există voința persoanelor fizice ce stau în spatele său, nu are vlagă), să revină la sentimente mai omenești de colaborare întru formarea voinței societății, pentru ca aceasta să se poată ridica pe culmile funcționării.
    Adică să poată folosi și “acele mijloace eficiente de a proteja drepturi care sunt acțiunile în justiție”.
    Căci imposibilitatea de a fi folosite “acele mijloace eficiente de a proteja drepturi care sunt acțiunile în justiție” reprezintă voința acționarilor, adică voința care formează și reflectă tocmai voința societății.
    Dacă ei ar dori și ar avea voință în acest sens, s-ar putea introduce inclusiv “acele mijloace eficiente de a proteja drepturi care sunt acțiunile în justiție”.
    Atunci nu va mai fi cazul sa le impunem (nici acționarilor care formează voința societății și nici societății a cărei voință se formează astfel) exercitarea unor drepturi cu de-a sila, respectiv prin voința unui fost și demult expirat administrator, care nu se știe pe cine protejează.

    • Cât despre urgență, simpla trecere a timpului nu înseamnă că nu mai suntem în prezența unei urgențe.

      Depinde de la caz la caz.

      Ca să vă dau un exemplu, putem să avem o situația în care altfel ar interveni un termen de decădere. Da, nu era urgent să se intervină în 2010, și nu era urgent să se intervină nici în 2011, pentru că termenul de decădere nu se apropia a fi împlinit. Dar asta nu înseamnă că dacă termenul de decădere se împlinește în 2012 administatorul nu avea urgență să mai acționeze în 2012 înainte de împlinirea termenului.

      În 2010 și 2011 administratorul cu mandatul expirat o fi așteptat, considerând că nu este nevoie să intervină, mai ales că spera că se va numi un nou administrator. Dar văzând că războiul de voințe continuă – și văzând că termenul de decădere se apropie – a considerat că este urgent să intervină în instanță pentru a conserva niște drepturi ce altfel ar fi fost puse în pericol.

      Deci simplu fapt că nu acționez astăzi, nu înseamnă că dacă acționez peste doi ani deja nu mai este urgent pentru că astăzi nu fu urgent. În drept poate fi ca în medicină. Astăzi nu o fi urgent, dar peste un an poate să fie urgent să iau o pastilă pentru a combate o boală ce s-a instalat acum ceva timp.

  22. Dana DUMITRESCU spune:

    Din dezbaterea de luni nu s-a înțeles că în România societatea nu este obligată să notifice la Registrul Comerțului, pentru opozabilitate, faptul că mandatul unui administrator expiră prin ajungere la termen, înțelegându-se că judecătorii se raportează la hotărârea AGA de numire a administratorului cu termen.
    Dimpotrivă.
    După cum s-a spus și în dezbatere și după cum am indicat și eu, inclusiv la noi se realizează o publicitate a încetării mandatului administratorului prin expirarea termenului, din moment ce a fost publicată, odată cu publicarea numirii administratorului, data numirii și durata mandatului, putându-se vedea deci și realizându-se publicitatea, inclusiv pentru data la care mandatul expiră (ajunge la termen).
    Și e mai elocventă situația din speța ÎCCJ, față de situația din cauza din Luxembourg, în care, deși există totuși un nou administrator numit de acționari, dar nenotificat (nefiind publicată numirea), nu a fost acceptat ca societatea să acționeze în judecată, chiar dacă pe parcursul procesului, notificarea fusese publicată în Memorial.
    Căci situația din speța ÎCCJ viza un fost administrator al cărui mandat a încetat prin expirarea termenului pentru care i-a fost acordat, neexistând un nou administrator numit dar nenotificat.
    Iar această încetare a mandatului fostului administrator prin expirarea termenului a fost publicată și făcută opozabilă din moment ce, atunci când fusese numit anterior fostul administrator, se publicase și durata numirii acestuia, deci și momentul încetării mandatului, respectiv al ajungerii la termen al acestuia.
    Cu atât mai mult, unui astfel de fost administrator a cărei calitate a încetat demult nu trebuie să i se permită să acționeze în numele societății, din moment ce, în speța din Luxembourg nu i-a fost permis să acționeze în justiție în numele societății nici măcar noului și proaspătului administrator numit de acționari.

    • Dacă pentru dumneavoastră notificarea expirării mandatului este realizată prin publicarea hotărârii AGA de începere a mandatului, atunci într-adevăr, lucrurile se petrec ca și la Luxembourg.

      Dacă, dimpotrivă, prin notificarea expirării mandatului înțelegem un act nou dat de o nouă hotărâre AGA prin care se constată expirarea vechiului mandat (și eventual apariția unui nou mandat – sau a unui nou administrator), atunci din dezbaterea de luni nu s-a înțeles absolut deloc faptul că astfel s-ar petrece lucrurile în România – respectiv că se trimite o nouă notificare prin care se spune expres faptul că mandatul administratorului a expirat – pentru opozabilitate față de terți.

      Cât despre speța din Luxembourg, noului administrator i s-a permis sa introducă acțiuni, numai că atunci când acțiunea a fost introdusă, nu fusese notificată numirea acestuia la Registrul Comerțului, astfel încât opozabilitatea nu putea retroactiva. Deci e vorba de opozabilitatea unui NOU administrator față de terți. În cazul nostru este vorba de un ex administrator – ce fusese făcut opozabil terților – și totodată nu avem un NOU administrator. Deci în speța de la Luxembourg cu noul administrator nu i s-a interzis vechiului administrator să introducă o acțiune – și mai ales că avem o speță care permite inclusiv administratorului revocat să introducă o acțiune, cât timp nu există un alt administrator.

      Diferența constă în faptul că spețele pe care le invocați dvs privesc situația în care avem un nou administrator, iar spețele pe care le consider eu aplicabile privesc situația în care nu avem deloc un nou administrator, dar vechiul administrator totuși acționează.

  23. Dana DUMITRESCU spune:

    1. Eu am comparat și compar ambele situații: cea în care nu avem deloc un nou administrator, iar această situație referitoare la data încetării mandatului se cunoștea și fusese publicată încă de la data numirii fostului administrator și cea în care avem un nou administrator dar acesta nu a fost notificat.
    În speța ÎCCJ era vorba despre un fost administrator ce fusese făcut opozabil terților la numire, însă această opozabilitate se făcuse la aceeași dată (după cum am tot arătat) atât cu privire la numirea sa, cât și cu privire la momentul încetării mandatului său prin ajungere la termen. Se realizase opozabilitatea și cu privire la durata mandatului și se cunoștea inclusiv momentul încetării mandatului.
    Deci situația e, în speța ÎCCJ, că nu mai exista decât un fost administrator considerat ca atare și notificat ca atare (respectiv ca inexistent, această inexistență fiind opozabilă terților, cunoscută acestora), în timp ce în speța din Luxembourg exista totuși un nou administrator dar care nu era notificat.
    Păi dacă nu s-a permis unui nou administrator (care totuși a fost numit de acționari) să acționeze în numele societății pe motiv că nu era notificat, se poate accepta să acționeze pe seama societății o persoană care nu mai are calitatea de acționar iar această lipsă de calitate a fost și notificată (deci cunoscută)!?
    În care situație e pregnantă culpa acționarilor (neînțelegeri sau indiferență)!?
    Eu zic că în cea în care nu există nici măcar numit un nou administrator de către acționari.
    O atare culpă a acționarilor trebuie sancționată cu atât mai mult față de situația sancționată de instanța din Luxembourg, în care există numit de acționari un nou administrator de către acționari, însă nu s-a realizat încă legala publicare a desemnării acestuia (exisă doar o culpă a acționarilor în neefectuarea la timp a publicității, respectiv înainte de momentul la care s-a introdus acțiunea în justiție).
    2. În speța de la pct. 1 probabil nu a fost vorba despre vina acționarilor (neînțelegeri grave ori indiferență) pentru faptul de a nu avea societatea, după revocarea fostului administrator, un nou administrator prin care să acționeze în justiție, iar această situație a durat foarte puțin în timp (de exemplu, la momentul intentării acțiunii în justiție de către fostul administrator, era deja depusă pentru publicare numirea noului administrator și revocarea celui vechi), urgența luării unei măsuri de conservare posibil a fi realizată doar pe calea justiției impunând a se admite ca fostul administrator să poată acționa în justiție, cu titlu de excepție, pentru a se dispune respectivele măsuri.
    Cu alte cuvinte, nu din vina sau voința acționarilor societatea a fost în imposibilitate de a acționa în justiție pentru a se dispune luarea unei măsuri de conservare, iar respectiva măsură solicitată în instanță a fi dispusă era una urgentă, urgența rezultând din circumstanțele concrete ale speței.
    Situația unui mandat revocat nu este aceeași cu cea a unui mandat expirat, deși ar părea, la o primă vedere, că situația unui administrator cu mandatul expirat prin ajungere la termen este mai blândă decât cea a unui administrator al cărui mandat a fost revocat de acționari.
    Această impresie se poate creea pentru motivul că se raționează în sensul că revocarea este ceva care poate interveni (sau acre intervine de obicei) cu titlu de sancțiune.
    În cazul mandatului cu termen, fiind evident încă de la încheierea lui că acesta va expira la un anumit moment prestabilit, acționarii au cunoștință din vreme despre data expirării mandatului, având posibilitatea și fiind obligați să ia în timp util măsuri pentru a fi numit un nou administrator, astfel încât societatea să nu rămână fără administrator legal desemnat. În cazul în care nu o fac, sunt în culpă, fiind pasibili de sancțiune constând în imposibilitatea de a acționa în justiție câtă vreme nu au legal numit și notificat noul administrator.
    Situația nu stă tocmai așa în cazul revocării mandatului, revocare care poate interveni și “intempestiv”, fără a se cunoaște cu multă vreme înainte de către acționari, momentul acestei revocări.
    3. Când cineva cheamă în judecată pe altcineva, reclamă, chiar dacă apelează la un avocat care îl sfătuiește (îl „apără” în justiție) și chiar dacă, pe această cale, se spune că își „apără” un drept sau un interes.
    Când cineva este chemat în judecată se apără (în sensul propriu al cuvântului) împotriva unei acțiuni în justiție ostile sie introdusă de o altă persoană, chiar dacă apelează la un avocat care, de asemenea, îl sfătuiește (îl „apără” în justiție).
    Cele două poziții nu sunt însă pe picior de egalitate.
    Când iei inițiativa să faci ceva ca să te aperi e cam diferit de situația în care stai și te aperi.
    Una e să asediezi (trebuie să ai cu ce) și alta e să fii asediat.
    O fi acțiunea în justiție un mijloc eficient de a proteja drepturi, însă ea nu poate fi exercitată decât cu respectarea unor anumite cerințe de ordin procedural.
    Nu se exercită nu se folosește „instrumentul” ăsta de oricine, oricum și oricând.
    Legea pune la dispoziție o „armă” în serviciul apărării drepturilor, însă nu poate trage oricine, oricum și oricând dorește.
    Iar dacă cineva se pune în situația de a nu se putea „apăra” pe cale acțiune (de exemplu pentru că nu a îndeplinit anumite proceduri), e vina lui și trebuie să suporte consecințele.
    Parcă era și o maximă: „Que temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum” (mijloacele ce sunt vremelnice pentru a conferi o acțiune, sunt perpetue pentru a conferi o excepțiune).

  24. Pentru o cauză ce privește necesitatea de a putea introduce o acțiune în numele unei societăți, dar și cu privire la faptul că un fost administrator a putut să reprezinte o societate pe rolul CEDO – CEDO considerând că există o situație excepțională pentru a se permite ca ex administratorul să intervină la Strasbourg: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-65939.

    Se analizează și încălcarea art. 6 CEDO tot din cauza normelor de procedură naționale care nu ar fi permis introducerea unei acțiuni de un fost administrator în numele unei societăți pe acțiuni – în speță, o bancă (cauza este însă chiar mai complicată): Curtea a constatat încălcarea art. 6 CEDO:

    72. En ce qui concerne l’appel formé contre l’ordonnance autorisant l’inscription au registre des sociétés de la deuxième prolongation de l’administration provisoire, la Cour note que le tribunal municipal de Prague le rejeta le 13 octobre 1994 sans aucun examen au fond, jugeant qu’il avait été formé par une personne non habilitée à cette fin puisque l’administrateur provisoire avait seul la capacité d’agir au nom de la banque pour introduire pareil appel. La Cour estime, comme la Commission, que même à supposer que la portée du contrôle effectué dans le cadre d’un tel appel eût été assez large pour répondre aux exigences de l’article 6 de la Convention, la banque requérante n’a pas eu un accès effectif à un tribunal pour obtenir ce contrôle.

    Drept urmare, consider că discuția cu privire la această problemă trebuie purtată inclusiv din perspectiva dreptului CEDO – acolo unde principiile generale naționale nu ar fi suficiente în sine. Se poate chiar afirma că ÎCCJ a salvat România de la o posibilă condamnare la CEDO. Și că la fel procedează și curțile de apel din Constanța și Craiova.

    Pentru o altă cauză de pe rolul CEDO care implică dreptul de a introduce o plângere pe rolul CEDO de foști administratori – sau chiar de simpli acționari, a se vedea și: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-71300 (Guvernul evident invocă faptul că nu ar avea dreptul, dar CEDO tot zice despre drepturi ce nu trebuie să fie iluzorii).

    Cu stimă,

    • Dana DUMITRESCU spune:

      Care era cadrul procesual în prima speță care a ajuns la CEDO? Disputa privea o chestiune interna a băncii!? Sau era un litigiu care implica și un terț străin de societate!?
      Care era situația excepțională în speța ICCJ!? Dar în spetele Curților de Apel din Craiova și Constanta!? Știți!?

    • Petre PIPEREA spune:

      Omiteți un aspect esențial din decizia citată, respectiv existența unor circumstanțe extraordinare, ceea ce a determinat CEDO să recunoască posibilitatea fostului administrator de a se adresa instanței de judecată.

      Or, așa cum am mai arătat, soluțiile instanțelor noastre se limitează la constatarea conform căreia ”expirarea mandatului nu conduce la pierderea calității de reprezentant”, ceea ce reprezintă o motivare totalmente eronată.

      De asemenea, nu trebuie omise nici observațiile mele din comentariul anterior referitoare la neîndeplinirea în speță a condițiilor gestiunii de afaceri, existența unei împotriviri la actele ”gerantului”, necesitatea recunoașterii posibilității acționarilor majoritari de a acționa în numele societății.

      În altă ordine de idei, consider că afirmația dvs. referitoare la ”salvarea României de la o condamnare la CEDO” este puțin imprudentă, de vreme ce deciziile Curții de Apel Craiova/Constanța menționate de subsemnatul nici măcar nu vă sunt cunoscute…

      În realitate, dacă ar exista un acces efectiv la CEDO, ne-am confrunta cu o nouă condamnare a României pentru practică neunitară, întrucât, așa cum am arătat în cuprinsul notei critice, ÎCCJ a pronunțat soluții diametral opuse în aceeași problemă juridică.

  25. Dana DUMITRESCU spune:

    În cea de-a doua speță CEDO o fi vorba de un fost administrator susținut de acționari. Ceea ce nu e cazul în speță ICCJ.

    • Doream să vă arăt că totul este relativ și că fiecare speță necesită o analiză în detaliu, nimic neputându-se înlătura în mod absolut și eo ipso – fără unirea excepției cu fondul supus judecății.

      De exemplu, dacă ne raportăm și la dreptul CEDO, nu putem spune eo ipso că doar pentru că mandatul a expirat, nu mai poți introduce o acțiune în justiție în numele societății – atunci când încă nu avem un nou administrator, sau atunci când deși există noul administrator, acesta este unul instituit nu printr-o hotărâre AGA ci prin intervenția unei alte autorități (fiind administrator provizoriu).

      Eu când am căutat pe portalul HUDOC după „administrator societate” am primit răspuns 137 de documente. Cele două de mai sus sunt primele care mi-au fost oferite de portal în urma căutării. Există posibilitatea să se descopere o cauză fix pe calapodul celei de pe rolul ÎCCJ, dar pentru mine, extrăgând rațiunea din spatele celor două hotărâri CEDO de mai sus, este suficient să îmi dau seama că s-ar putea încerca realizarea unui mutatis mutandis.

      Nu trebuie uitat că dreptul este în prezent precum un tablou din perioada impresionismului.

      MMB

  26. Dana DUMITRESCU spune:

    E pur și muove. E greu sa fii cizmar priceput.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate