Executarea silită având ca obiect părțile sociale deținute de către debitor într-o societate cu răspundere limitată (II). Aspecte teoretice și practice
27 octombrie 2015 | Gabriela FRĂȚILĂ
Spuneam în prima parte a acestui studiu că, în situatia executării silite având ca obiect părțile sociale deținute de un debitor într-o societate cu răspundere limitată, toate regulile privind transferul voluntar de părți sociale rămân aplicabile, mai puțin voința asociatului debitor de a ceda, aceasta fiind înlocuită de forța coercitivă impusă prin procedura de executare silită.
Sediul materiei privind executarea silită îl reprezintă art. 66 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu actualul art. 756 alin. 3 si 4 din NCPC. Dacă textul art. 756 reglementează procedura de executare, art. 66 definește drepturile patrimoniale care pot fi executate.
Există multe studii și interpretări cu privire la art. 66, așa că ceea ce voi face în această lucrare nu va fi să reiau cele deja spuse, ci să încerc să încheg o altă perspectivă pe care eu o consider mai aproape de conținutul acestui text de lege.
Pentru început, trebuie făcută o distincție pur teoretică (dar necesară) privind transferul titlurilor de participare în societăți (acțiuni/părți sociale).
1. De ce vorbim despre vânzare de acțiuni, dar cesiune de părți sociale?
1.1. Vorbim despre vânzare în cazul acțiunilor, întrucât acestea sunt valori mobile, cu existență autonomă și pot circula liber, fiind suficient acordul de voință între cedent și cesionar, în conformitate cu art. 98-99 din Legea nr. 31/1990. Desigur că esențială pentru titlurile de participare, indiferent de natura lor, este încorporarea dreptului de creanță pe care acestea îl conferă deținătorului asupra societății emitente. Însă, în cazul acțiunilor, pe lângă acest drept de creanță, deținatorul mai are și un drept de proprietate asupra acestora. Nu voi insista mai mult asupra “distincției între natura juridică a acțiunii, drepturile conferite de acțiune și natura juridică a drepturilor deținătorului asupra acțiunii” [1], întrucât aceste aspecte au fost deja analizate pe larg în literatura de specialitate. Însă, ideea esențială care ne interesează în acest context este faptul că acțiunile sunt valori mobile de care titularul lor poate dispune liber prin vânzare.
Bineînțeles, nu vorbim de situația particulară a acțiunilor din societățile închise sau de cazurile speciale în care vânzarea este condiționată prin contractul de societate.
1.2. În cazul părților sociale, nu putem vorbi de o autonomie a acestora. Ele nu sunt definite de lege ca valori mobile, pentru transferul cărora să fie suficient acordul liber de voință dintre cesionar și cedent. Titularul lor nu deține asupra lor însele un drept de proprietate, ci doar un drept de creanță asupra societății emitente. Pentru ca o cesiune de părți sociale să fie valabilă, legea impune și modificarea contractului de societate (i.e. depunerea actului constitutiv actualizat). Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o vânzare de părți sociale, ci despre o cesiune a contractului de societate, cu toate drepturile și obligațiile izvorând din aceasta.
1.3. În actualul Cod civil există o reglementare expresă pentru cesiunea contractului (art. 1315 NCC) „ca operațiune autonomă, distinctă față de transmiterea raportului obligațional numai sub aspectul laturii sale active (cesiunea de creanță), respectiv pasive (preluarea de datorie)”[2].
Însă, sub imperiul vechiului Cod civil de la 1864, neexistând o astfel de reglementare de drept comun, situația cesiunii contractului de societate a primit doar reglementarea din Legea specială nr. 31/1990, sub forma cesiunii de părți sociale.
1.4. Având în vedere raționamentul anterior, consider că transferului de părți sociale îi sunt aplicabile regulile de drept comun de la cesiunea contractului și nu cele de la vânzare. În opinia mea, din această perspectivă, modificarea alin. 2 al art. 66 adusă prin Legea nr. 152/2015 în sensul introducerii posibilității de sechestrare și vânzare și pentru părțile sociale este una lipsită de sens juridic, întrucât noțiunea de parte socială este incompatibilă cu noțiunile de sechestru și vânzare.
1.5. Contractul de societate naște atât drepturi, cât și obligații pentru asociați, acestea fiind într-o simbioză indestructibilă. În consecință, cel care preia drepturile trebuie să preia în mod obligatoriu și obligațiile contractuale.
Ca regulă, prin executarea silită se transferă doar drepturi patrimoniale, nu și obligații. Ori față de faptul că dobânditorul părților sociale trebuie să preia și obligațiile contractuale, situația executării drepturilor patrimoniale rezultate din contractul de societate cu răspundere limitată este una specială. Însă, nimic nu îl împiedică pe dobânditorul părților sociale să își asume acest fapt dacă sunt respectate celelalte prevederi legale și contractuale (în principal caracterul intuitu personae) care îi protejeaza pe asociații debitorului.
2. Perspectivă asupra art. 66 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, în raport și de modificarea adusă de Legea nr. 152/2015
Cu referire la posibilitățile avute de creditorii asociatului, înainte de modificarea adusă de Legea nr. 152/2015, art. 66 alin. 2 vorbea despre:
i. poprirea părților ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare
ii. sechestrarea și vânzarea acțiunilor debitorului
2.1. În practică, acest text de lege a fost interpretat în sensul că acțiunile pot fi sechestrate și vândute, iar părțile sociale nu. Însă, interpretarea era una per a contrario și nu una bazată pe analiza conjugată a instituțiilor de drept civil incidente. Astfel, s-a creat o diferențiere nejustificată între executarea debitorilor care dețin acțiuni și executarea celor care dețin părți sociale, ajungându-se, în cazul acestora din urmă, să li se ofere o protecție specială în baza art. 66 alin. 2, când, în fapt, acest text de lege ar trebui să ofere protecție doar asociaților debitorului executat silit, în virtutea caracterului intuitu personae. S-a ajuns astfel la o concluzie extinsă potrivit căreia o executare silită având ca obiect părțile sociale ar fi nelegală, întrucât ele ar fi insesizabile potrivit legii.
2.2. Textul alin. 2 al art. 66 face referire la poprierea părților ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare și la sechestrarea acțiunilor. Atât poprirea, cât și sechestrul sunt măsuri de indisponibilizare la fel de eficiente, aplicate cu scopul transferului silit de drepturi de la debitor către un terț (sau către creditor în contul creanței), distincția dintre ele fiind dată de natura elementelor patrimoniale asupra cărora sunt aplicate. Astfel, pentru că acțiunile sunt valori mobile, ele pot forma obiectul sechestrului și vânzării, în vreme ce dreptul de creanță conferit de părțile sociale nu poate forma decât obiectul popririi, iar modalitatea de valorificare de către creditor a acestui drept depinde de pozitia asociaților debitorului în cadrul executării.
Cu referire la textul art. 66 alin. 2 s-a afirmat în literatura de specialitate faptul că “Ab initio, trebuie precizat că poprirea părților ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare are ca premisă o decizie de dizolvare a societății (fie prin AGA, fie prin hotărâre judecătorească)” [3]. Consider că instituirea popririi în înțelesul alin. 2 al art. 66 nu putea fi interpretată în sensul că ar viza doar ipoteza dizolvării. Spun asta în primul rând pentru că această împrejurare se regăsește reglementată la alin. 1 al art. 66 și ar fi fost inutilă reglementarea aceleiași situații în doua texte succesive. În al doilea rând, acceptarea acestei interpretări ar presupune că, în situația în care societatea își continuă existența (ceea ce ar fi o împrejurare firească), ar trebui acceptată imposibilitatea executării debitorului pentru toate drepturile sale economice deținute în societate. Ori asta ar însemna, așa cum am arătat, o protecție nejustificată acordată debitorului.
Cred că o abordare mai constructivă ar fi în sensul că poprirea este o masură activă, iar scopul edictării unui text de lege este acela de a produce efecte. Și atâta vreme cât executarea drepturilor debitorului respectă posibilitățile legale și contractuale pe care acesta le-ar fi avut la dispoziție și în mod voluntar, nu există nicio altă rațiune pentru care debitorul să nu fie executat silit asupra tuturor drepturilor sale economice deținute în societate.
2.3. O manieră de punere în aplicare pe care eu o întrevăd mai pertinentă pentru textul alin. 2 al art. 66, “Creditorii prevăzuţi la alin. (1) pot totuşi popri, în timpul duratei societăţii, părţile ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare”, ar fi aceea că, la data instituirii popririi, administratorul statutar să întocmească un bilanț care să reflete situația financiară a societății la acea dată. Măsura ar fi necesară pentru reflectarea activului net contabil, pe baza căruia s-ar putea calcula cota aferentă părților sociale deținute de debitor în cazul lichidării, prin lichidare înțelegându-se lichidarea tuturor drepturilor sale și nu lichidarea societății. Desigur că, ulterior, stabilirea exactă a valorii acestei cote ar trebui facută printr-un raport de evaluare, însă administratorului i-ar reveni răspunderea pentru diminuarea nejustificată a activului net după data popririi, răspundere intrinsecă a calității de reprezentant legal al terțului poprit.
Odată stabilită valoarea dreptului de creanță al debitorului față de societate, se poate trece la pasul următor, adică încercarea transferului părților sociale de la debitor către un terț sau către creditor în contul creanței, conform procedurii de executare prevăzută de noul Cod de procedură civilă. Așa cum am arătat, consider că acest transfer forțat se poate face doar cu respectarea caracterului intuitu personae reglementat prin art. 202 din Legea nr. 31/1990. În cazul în care asociații debitorului se opun transferului, o alternativă ar fi încasarea în cadrul executării a drepturilor aferente retragerii asociatului (lichidării drepturilor sale), însă această alternativă naște o analiză distinctă.
În concluzie, eu cred că textul art. 66 alin. 2 era acoperitor și în forma anterioară Legii nr. 152/2015, debitorul asociat într-o societate cu răspundere limitată putând fi executat în orice moment pentru toate drepturile sale patrimoniale detinuțe în societate. Însă cred că modificarea adusă prin această lege, deși nu vine cu ceva nou, este utilă pentru că elimină confuzia creată în practică, potrivit căreia părțile sociale ar fi declarate insesizabile de art. 66 alin. 2 din Legea nr. 31/1990.
Într-un viitor apropiat voi reveni cu cea de a treia parte (și ultima), care va trata aspecte particulare referitoare la constituirea ipotecii asupra părților sociale și executarea ipotecii.
[1] “Legea societăților, Comentariu pe articole”, autori St. D. Carpenaru, Gh. Piperea, S. David, Ediția 5, Ed. C.H. Beck, 2014, comentarii la art. 91 și 98.
[2] “Noul Cod civil, Comentariu pe articole”, coordonatori F. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Ed. C.H. Beck, 2012, pag. 1377.
[3] “Legea societăților, Comentariu pe articole”, autori St. D. Carpenaru, Gh. Piperea, S. David, Editia 5, Ed. C.H. Beck, 2014, pag. 969.
Avocat Gabriela Frățilă
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
