Andreea-Maria Maxim, practician în insolvență, a publicat, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 12/2014, articolul intitulat „Celeritatea și caracterul special al Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire și insolvență”.

Încă din partea introductivă a textului noului Cod de procedură civilă se menționează faptul că dispozițiile acestuia constituie procedura de drept comun atât în materie civilă, cât și în privința altor domenii în care nu se specifică expres că ar fi aplicabile reguli specifice. Un astfel de domeniu în care sunt incidente dispoziții derogatorii este reglementat de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire și insolvență. Așa cum reiese chiar din titlul actului normativ, în materia insolvenței, trebuie respectate proceduri diferite față de cele de drept comun.

Unul dintre principalele motive pentru care a fost nevoie de existența unor prevederi speciale este reprezentat de necesitatea derulării acestor proceduri în cel mai scurt termen posibil. De ce? Răspunsul este cât se poate de simplu. De celeritatea îndeplinirii acestora depinde, pe de o parte, posibilitatea salvării debitorului din colapsul financiar în care se află. De cealaltă parte a problemei se regăsește interesul creditorilor de a li se restitui creanțele într-un cuantum cât mai ridicat. Principiul celerității ține, în cele din urmă, de eficiența și eficacitatea desfășurării procedurii concursuale a insolvenței. Având în vedere importanța parcurgerii rapide a acesteia, este de la sine înțeles că obligația de celeritate incumbă tuturor participanților la procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. Articolul oferă numeroase exemple cu privire la obligațiile ce le revin: instanțelor de judecată, practicienilor în insolvență, creditorilor, precum și altor autorități sau organe cu atribuții în acest sens.

În plus, un argument suplimentar pentru demonstrarea caracterului special al acestei proceduri constă în reglementarea unor termene derogatorii de la cele instituite de Codul de procedură civilă. Astfel, există termene de 5, 10, 20 de zile, respectiv de 48 de ore, în cadrul cărora trebuie soluționate anumite cereri în timpul procedurii de insolvență. Nu numai termenele în sine sunt diferite față de cele generale, ci și momentul de la care acestea încep să curgă. De pildă, termenul în care poate fi exercitată calea de atac a apelului se calculează de la data publicării hotărârii în Buletinul Procedurilor de Insolvență (prescurtat, B.P.I.). În ceea ce privește citarea părților, într-o primă fază, se impune aplicarea regulilor de drept comun. Regula în materie este constituită de comunicarea actelor prin intermediul B.P.I. Cu toate acestea, există și o excepție, care vizează primele acte de procedură, ulterioare deschiderii procedurii insolvenței, caz în care redevin aplicabile prevederile Codului de procedură civilă. O altă situație excepțională este cea în care citarea părților nu mai este obligatorie, dată fiind natura procedurii respective: cererea de suspendare provizorie a urmăririlor silite, desemnarea unui curator special ș.a. O diferență notabilă apare și în materia efectelor căii de atac a apelului, care nu mai este suspensiv de executare a hotărârilor judecătorului-sindic.

Acestea fiind zise, autorul articolului își susține cu argumente concrete ideea, conform căreia procedurile ce trebuie urmate în cazul insolvenței diferă de cele de drept comun. În plus, aduce și unele recomandări de lege ferenda, în vederea respectării principiului celerității și, implicit, pentru sporirea eficienței și eficacității procedurilor de prevenire și de insolvență.

Alexandra-Adriana Dobrișan