Secţiuni » Jurisprudenţă » CJUE
Jurisprudenţă CJUE (Curtea de Justiţie a Uniunii Europene)
DezbateriProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
Negotiation Games for Lawyers
Citeşte mai mult în legătură cu CJUE

Fișa de documentare pentru Dezbaterea ”Suspendarea şi reluarea judecăţii după pronunţarea CJUE în privinţa trimiterii preliminare”

5 noiembrie 2015 | Mihaela MAZILU-BABEL

Cu ocazia invitației de a participa la dezbaterea JURIDICE.ro din 2 noiembrie 2015, cu titlul ”Suspendarea şi reluarea judecăţii după pronunţarea CJUE în privinţa trimiterii preliminare”, am pregătit pentru propria folosință un document cu paragrafe din diferite hotărâri CJUE și concluzii AG (care trimit la alte hotărâri), și pe care de altfel îl tot răsfoiam în timpul dezbaterii. Acesta se regăsește mai jos:

I. Omisiunea nejustificată de a adresa întrebări preliminare:

1.1. Hotărâre C-681/13:

66. În al doilea rând, dacă ulterior ar fi fost formulat un recurs în fața Varhoven kasatsionen sad, aceasta, în calitate de instanță națională ale cărei hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, în sensul articolului 267 al treilea paragraf TFUE, ar fi fost, în principiu, obligată să sesizeze Curtea dacă ar fi apărut vreo îndoială cu privire la interpretarea Directivei 89/104 (a se vedea în acest sens Hotărârea Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 35). O omisiune nejustificată din partea acestei instanțe de a îndeplini obligația respectivă ar fi avut drept consecință angajarea răspunderii Republicii Bulgaria în conformitate cu normele stabilite în această privință de jurisprudența Curții (Hotărârea Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctele 50 și 59).

1.2. Concluzii în C-586/13

60. Rezultatul este profund regretabil. O cerere de decizie preliminară din partea Verwaltungsgerichtshof formulată în spiritul articolului 267 alineatul (3) TFUE ar fi oferit în timp util orientările necesare pentru rezolvarea problemei în favoarea societăţii Alpenrind, iar amenda ar fi fost anulată. În lipsa acesteia, Martin Meat a fost lăsată să plătească o amendă substanţială care, în acest temei, nu ar fi trebuit să fie percepută niciodată, întrucât cerinţa deţinerii permiselor de muncă de către personalul societăţii Martin Meat este în contradicţie cu anexa X la Actul de aderare din 2003. Este posibil ca Martin Meat să trebuiască acum să solicite consultanţă juridică adecvată în Austria pentru a analiza care sunt şansele sale de a obţine angajarea răspunderii extracontractuale a Austriei în faţa instanţelor austriece, având în vedere factorii identificaţi în jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte răspunderea statelor membre pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea dreptului Uniunii de o instanţă naţională care se pronunţă în ultimă instanţă

II. Opțiunea instanței ultime în grad de a nu adresa întrebări preliminare:

Evenimente juridice

Arbitraj comercial

Servicii JURIDICE.ro

2.1. Când o instanță inferioară de la nivel național a adresat întrebări într-o cauză asemănătoare, excepțiile Cilfit și alții pot fi constatate a exista  – de instanța supremă națională – într-o cauză asemănătoare cu cea suspendată pentru sesizarea Curții de Justiție:

2.1.1. Concluzii în C-72/14:

61. Personal, adoptăm în mod ferm punctul de vedere potrivit căruia nu este interzisă invocarea de către o instanță supremă națională a teoriei „actului clar” pentru simplul fapt că o instanță de nivel inferior din același stat membru a adresat Curții de Justiție o întrebare preliminară privind un aspect identic sau similar. Există trei premise care stau la baza acestuia.

62. În primul rând, din punct de vedere structural, contextul în care a fost pronunțată Hotărârea Cilfit și alții s‑a schimbat radical. În 1982, Comunitățile Economice Europene erau formate din 10 state membre cu 7 limbi de lucru oficiale. În anul 2015, Uniunea Europeană este însă o uniune mai sofisticată, cu peste 28 de sisteme juridice, 24 de limbi de lucru oficiale, domenii de competență mult mai vaste și, ca o inovație clară adusă de Tratatul de la Lisabona, un accent mai mare pe rolul instanțelor (supreme) naționale în temeiul articolului 19 alineatul (2) TUE. Dacă am adopta o interpretare rigidă a jurisprudenței, constatarea unei situații „reale” de „act clar” ar părea, în cel mai bun caz, la fel de probabilă ca întâlnirea cu un unicorn.

63. În al doilea rând, a evoluat și sistemul de control și echilibrare legat de articolul 267 al treilea paragraf TFUE. Comisia recunoaște obligația de a supraveghea modul în care instanțele supreme naționale utilizează teoria „actului clar” (A se vedea acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor binecunoscută introdusă de Comisie împotriva Regatului Suediei privind discutabila nerespectare de către Högsta Domstolen (Curtea Supremă, Suedia) a articolului 267 al treilea paragraf TFUE (Avizul motivat 2003/2161, C(2004) 3899, 13 octombrie 2004). A se vedea în acest sens și Concluziile avocatului general Tizzano prezentate în cauza Lyckeskog (C‑99/00, EU:C:2002:108, punctul 65)). Mai mult, Hotărârea Cilfit și alții a fost pronunțată cu aproape un deceniu înaintea Hotărârii Francovich și alții (51). Hotărârea Köbler (52) a fost pronunțată după peste 20 de ani. În prezent, Curtea (A se vedea în mod implicit Hotărârea Comisia/Spania (C‑154/08, EU:C:2009:695, punctele 64-66 și punctul 126) și, în acest sens, Avizul 1/09 (EU:C:2011:123, punctele 84-87). Pentru un exemplu actual, a se vedea cauza Ferreira da Silva e Brito și alții (C‑160/14, pendinte)) – și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A se vedea printre altele Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Vergauwen și alții împotriva Belgiei (dec.) din 10 aprilie 2012, cererea nr. 4832/04, § 90, și jurisprudența citată) – sunt sesizate în mod regulat cu proceduri având ca obiect o presupusă omisiune a realizării unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE.

64. În al treilea rând, adevărul este că instanțele supreme naționale nu exclud (explicit sau implicit) în practică aplicarea teoriei „actului clar” chiar și atunci când deciziile care au fost atacate – sau atunci când o minoritate a completului de judecată – exprimă diferențe de opinie (A se vedea printre altele deciziile pronunțate de House of Lords (Regatul Unit) în cauza Regina/London Boroughs Transport Committee [1992] 1 CMLR 5, în special la [45], Court of Appeal (England and Wales) (Regatul Unit) în cauza Mighell/Reading& Another [1998] EWCA Civ 1465, la [35], House of Lords în cauza Three Rivers DV/Bank of England (nr. 3) [2000] 3 CMLR 205, Högsta Domstolen (Curtea Supremă) (Suedia) în cauza NJA [2004] 735, Vestre Landsret (Danemarca), acționând ca instanță supremă în cauza UfR [2007] 54 [infirmată de Højesteret (Curtea Supremă) (Danemarca) pe cale extraordinară în cauza UfR [2011] 539 în urma Hotărârii Mickelsson și Roos, C‑142/05, EU:C:2009:336], Supreme Court (Regatul Unit) în cauza The Office of Fair Trading/National plc & Others [2009] UKSC 6, în special la [49], și deciziile portugheze care fac obiectul cauzei Ferreira da Silva e Brito și alții C‑160/14, pendinte.). Având în vedere cele de mai sus, considerăm că nu ar fi înțelept din partea Curții să adopte cea mai strictă interpretare în privința conținutului condițiilor aferente teoriei respective. Acționând astfel, ar putea intra în contradicție atât cu realitatea, cât și cu spiritul de cooperare ce caracterizează relația dintre Curtea de Justiție și instanțele (supreme) naționale.

2.1.2. Hotărârea în C-72/14:

52. Prin intermediul primei întrebări din cauza C‑197/14, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 267 al treilea paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern precum instanța de trimitere menționată este obligată să sesizeze Curtea atunci când, într‑o cauză asemănătoare cu cea cu care este sesizată și privind exact aceeași problematică, o instanța națională de rang inferior a adresat o întrebare preliminară Curții sau dacă este obligată să aștepte răspunsul dat la această întrebare.

53. Articolul 267 TFUE atribuie Curții competența de a se pronunța cu titlu preliminar atât cu privire la interpretarea tratatelor, cât și a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, precum și cu privire la validitatea acestor acte. Acest articol prevede, la al doilea paragraf, că o instanță națională poate adresa asemenea întrebări Curții în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, iar la al treilea paragraf, că această instanță este obligată să sesizeze Curtea în cazul în care deciziile sale nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern (Hotărârea Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 40).

54. Trebuie amintit în special că obligația de a sesiza Curtea cu o întrebare preliminară pe care o prevede articolul 267 al treilea paragraf TFUE cu privire la instanțele naționale ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac se înscrie în cadrul cooperării, instituită pentru a asigura buna aplicare și interpretarea uniformă a dreptului Uniunii în toate statele membre, între instanțele naționale, în calitatea acestora de instanțe însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii, și Curte (Hotărârea Cilfit și alții, 283/81, EU:C:1982:335, punctul 7).

55. Curtea a precizat că o instanță ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept al Uniunii în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția dreptului Uniunii în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. Curtea a adăugat că existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului Uniunii, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Uniunii (Hotărârea Cilfit și alții, 283/81, EU:C:1982:335, punctul 21).

56. În speță, dat fiind că o instanță națională de rang inferior în raport cu instanța de trimitere a sesizat Curtea pentru a o întreba cu privire la o chestiune de drept al Uniunii asemănătoare cu cea care a fost invocată în fața instanței de trimitere și care privește exact aceeași problematică, se pune întrebarea dacă o astfel de împrejurare face să nu fie îndeplinite criteriile care rezultă din Hotărârea Cilfit și alții (283/81, EU:C:1982:335) pentru a întemeia existența unui act clar și în special cel potrivit căruia aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

57. În această privință, trebuie amintit că numai instanța națională sesizată cu litigiul principal și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare, pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (Hotărârea Eon Aset Menidjmunt, C‑118/11, EU:C:2012:97, punctul 76).

58. Pe de altă parte, trebuie subliniat că jurisprudența care decurge din Hotărârea Cilfit și alții (283/81, EU:C:1982:335) lasă numai instanței naționale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile și, în consecință, de a decide să nu adreseze Curții o chestiune de interpretare a dreptului Uniunii care a fost invocată în fața sa (Hotărârea Intermodal Transports, C‑495/03, EU:C:2005:552, punctul 37 și jurisprudența citată) și de a o soluționa sub propria responsabilitate (Hotărârea Cilfit și alții, 283/81, EU:C:1982:335, punctul 16).

59. Rezultă că numai instanțelor naționale ale căror decizii nu pot fi supuse unei căi de atac în dreptul intern le revine sarcina de a aprecia, sub propria responsabilitate și în mod independent, dacă se află în prezența unui act clar.

60. Astfel, deși, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, o instanță supremă a unui stat membru trebuie, desigur, să ia în considerare în examinarea sa împrejurarea că o instanță de rang inferior a adresat o întrebare preliminară, care este încă pendinte în fața Curții, totuși, o astfel de împrejurare nu poate, prin ea însăși, să împiedice instanța națională supremă să constate, în urma unei examinări conforme cu cerințele care decurg din Hotărârea Cilfit și alții (283/81, EU:C:1982:335), că se află în prezența unui act clar.

61. În sfârșit, în măsura în care împrejurarea că o instanță de rang inferior a adresat o întrebare preliminară Curții cu privire la aceeași problematică precum cea ridicată în litigiul cu care este sesizată instanța națională care se pronunță în ultimă instanță nu presupune, prin ea însăși, că nu mai pot fi îndeplinite condițiile Hotărârii Cilfit și alții (283/81, EU:C:1982:335), astfel încât această ultimă instanță ar putea decide să nu sesizeze Curtea și să soluționeze chestiunea ridicată în fața sa sub propria responsabilitate, trebuie să se considere că o astfel de împrejurare nu impune instanței naționale supreme nici să aștepte răspunsul dat de Curte la întrebarea preliminară adresată de instanța de rang inferior.

62. Această constatare este, de altfel, confirmată de jurisprudența Curții potrivit căreia articolul 267 TFUE nu se opune ca deciziile unei instanțe ale cărei decizii sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern și care a sesizat Curtea cu titlu preliminar să continue să fie supuse căilor de atac obișnuite prevăzute de dreptul național, care permit unei instanțe de rang superior să soluționeze ea însăși litigiul care face obiectul trimiterii preliminare și să își asume, astfel, responsabilitatea de a asigura respectarea dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Ordonanța Nationale Loterij, C‑525/06, EU:C:2009:179, punctele 6-8).

63. Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare adresată în cauza C‑197/14 că articolul 267 al treilea paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern precum instanța de trimitere nu este obligată să sesizeze Curtea pentru simplul motiv că, într‑o cauză asemănătoare cu cea cu care este sesizată și privind exact aceeași problematică, o instanță națională de rang inferior a adresat o întrebare preliminară Curții și nici să aștepte răspunsul dat la această întrebare.

2.2. Atacarea cu apel a deciziei de trimitere: Ordonanța în C-525/06:

4. Ulterior sesizării Curții, Nationale Loterij a atacat decizia de trimitere cu apel la hof van beroep te Antwerpen.

5. Prin hotărârea din 8 noiembrie 2007, instanța de apel menționată a reformat decizia de trimitere și a dispus ca, în temeiul nerespectării legislației naționale, Customer Service Agency BVBA să își înceteze activitățile, sub sancțiunea unei penalități cu titlu cominatoriu de 5.000 de euro pentru fiecare încălcare constatată. În hotărârea sa, hof van beroep te Antwerpen a considerat că prima instanță a ridicat în mod întemeiat problema compatibilității legislației naționale cu articolul 49 CE. Cu toate acestea, hof van beroep te Antwerpen a apreciat că răspunsul la această întrebare era clar și că, prin urmare, nu era necesară sesizarea Curții cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare. După examinarea legislației naționale în lumina Hotărârii Curții din 6 noiembrie 2003, Gambelli și alții (C‑243/01, Rec., p. I‑13031), hof van beroep te Antwerpen a considerat că această legislație este compatibilă cu dreptul comunitar.

6. Din jurisprudența Curții reiese că, în ceea ce privește o instanță ale cărei decizii sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern, articolul 234 CE nu se opune ca deciziile unei asemenea instanțe care sesizează Curtea cu titlu preliminar să continue să fie supuse căilor de atac obișnuite prevăzute de dreptul național (Hotărârea din 12 februarie 1974, Rheinmühlen‑Düsseldorf, C-146/73, Rec., p. 139, punctul 3, și Hotărârea din 16 decembrie 2008, Cartesio, C‑210/06, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 89).

7. În plus, interpretarea articolului 234 CE de la punctul 98 din Hotărârea Cartesio, citată anterior, nu este relevantă în ceea ce privește cauza principală. În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Cartesio menționată, Curtea s‑a confruntat cu norme de drept național referitoare la dreptul de apel împotriva unei decizii prin care se dispune o trimitere preliminară, care prevăd că respectiva cauză principală rămâne în totalitate pendinte în fața instanței de trimitere, numai decizia de trimitere făcând obiectul unui apel limitat. La același punct 98, Curtea a considerat că articolul 234 al doilea paragraf CE trebuie interpretat în sensul că nu poate fi repusă în discuție competența de a dispune o trimitere preliminară la Curte pe care o conferă oricărei instanțe naționale această prevedere a Tratatului CE prin aplicarea unor asemenea norme care permit instanței sesizate cu apel să reformeze decizia de trimitere preliminară la Curte, să înlăture această trimitere și să dispună ca instanța care a pronunțat decizia menționată să reia procedura de drept intern ce fusese suspendată. O astfel de interpretare nu este aplicabilă în cauza principală întrucât, în cadrul acesteia, litigiul nu mai este pendinte la instanța de trimitere.

8. Astfel, hof van beroep te Antwerpen a soluționat el însuși litigiul dintre părțile din acțiunea principală, asumându‑și, prin aceasta, răspunderea de a asigura respectarea dreptului comunitar.

9. Așadar, trebuie să se constate că nu mai există un litigiu în fața instanței de trimitere.

10. Întrucât justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui contencios (a se vedea în special Hotărârea din 20 ianuarie 2005, García Blanco, C‑225/02, Rec., p. I‑523, punctul 28), un răspuns la întrebările adresate nu mai este, prin urmare, necesar.

11. Astfel, chiar și în lipsa retragerii cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare de către instanța de trimitere, căreia îi revine, în principiu, obligația de a acționa în conformitate cu o hotărâre pronunțată în cadrul unui apel împotriva deciziei de trimitere preliminară și în special de a stabili dacă trebuie fie să își mențină cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, fie să o modifice, fie să o retragă (a se vedea în acest sens Hotărârea Cartesio, citată anterior, punctul 96), se impune, în cazul de față, să se constate că nu este necesar să se răspundă la cererea menționată.

III. Adresarea de întrebări preliminare în cadrul unei acțiuni în despăgubire pentru încălcarea dreptului Uniunii și consecințele raportat la noțiunea de „încălcare vădită”. Hotărârea în C-244/13:

48. Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă faptul că, în cadrul unei acțiuni în despăgubire pentru încălcarea dreptului Uniunii, o instanță națională a apreciat că este necesar să adreseze o întrebare preliminară privind dreptul Uniunii în discuție în litigiul principal trebuie considerat un factor decisiv pentru a se stabili dacă există sau nu există o încălcare vădită a acestui drept de către statul membru.

49. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că principiul răspunderii statului pentru prejudicii cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile este inerent sistemului tratatului (Hotărârea Francovich și alții, EU:C:1991:428, punctul 35, Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame, C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79, punctul 31, precum și Hotărârea British Telecommunications, C‑392/93, EU:C:1996:131, punctul 38).

50. De asemenea, trebuie amintit că s‑a statuat de către Curte și faptul că dreptul la repararea prejudiciului este recunoscut de dreptul Uniunii dacă sunt îndeplinite trei condiții, și anume norma de drept încălcată să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor, încălcarea să fie suficient de gravă și să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației care îi incumbă statului și prejudiciul suferit de persoanele vătămate (Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame, EU:C:1996:79, punctul 51).

51. În ceea ce privește a doua condiție, după ce a arătat că criteriul decisiv în funcție de care se apreciază o încălcare a dreptului Uniunii ca fiind suficient de gravă este nerespectarea manifestă și gravă de către un stat membru a limitelor impuse puterii sale de apreciere, Curtea a indicat criterii de care pot să țină seama instanțele naționale, singurele competente să stabilească situația de fapt din cauzele principale și să decidă cum să fie caracterizate încălcările respective ale dreptului Uniunii precum gradul de claritate și de precizie al normei încălcate (Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame, EU:C:1996:79, punctele 55, 56 și 58).

52. Curtea a statuat însă în mod repetat că instanțele naționale au posibilitatea cea mai largă de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme care impun interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor de drept al Uniunii (Hotărârea Križan și alții, C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 64).

53. În plus, după cum a arătat avocatul general la punctul 62 din concluzii, simplul fapt de a adresa o întrebare preliminară nu poate limita libertatea instanței de fond. Astfel, răspunsul la întrebarea dacă o încălcare a dreptului Uniunii a fost suficient de gravă decurge nu din exercitarea în sine a posibilității prevăzute la articolul 267 TFUE, ci din interpretarea furnizată de Curte.

54. Or, trebuie să se arate că posibilitatea recunoscută instanțelor naționale de a sesiza Curtea, atunci când consideră necesar, pentru a obține interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii, chiar dacă problema ridicată a fost deja tranșată, ar fi fără îndoială limitată dacă exercitarea unei asemenea posibilități ar fi decisivă pentru constatarea existenței sau a inexistenței unei încălcări vădite a dreptului Uniunii pentru a se stabili, dacă este cazul, răspunderea statului membru în cauză pentru încălcarea dreptului Uniunii. Astfel, un asemenea efect ar pune în discuție sistemul, finalitatea, precum și caracteristicile procedurii trimiterii preliminare.

55. Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că faptul că, în cadrul unei acțiuni în despăgubire pentru încălcarea dreptului Uniunii, o instanță națională a apreciat că este necesar să adreseze o întrebare preliminară privind dreptul Uniunii în discuție în litigiul principal nu trebuie considerat un factor decisiv pentru a se stabili dacă există sau nu există o încălcare vădită a acestui drept de către statul membru.

IV. Posibilitatea oferită de drept UE instanței naționale de a sesiza Curtea de Justiție deși cauza este suspendată pentru că a fost sesizata instanța de contencios constituțional cu o excepție de neconstituționalitate. Hotărârea în C-5/14:

30. Trebuie amintit că articolul 267 TFUE atribuie Curții competența să se pronunțe cu titlu preliminar atât cu privire la interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, cât și cu privire la validitatea acestor acte. Acest articol prevede, la al doilea paragraf, că o instanță națională poate adresa asemenea întrebări Curții în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, iar, la al treilea paragraf, că această instanță este obligată să sesizeze Curtea în cazul în care deciziile sale nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern.

31. Rezultă, în primul rând, din articolul 267 TFUE că, chiar dacă poate fi avantajos, în funcție de împrejurări, ca situația de fapt din cauză să fie stabilită și ca problemele de drept național pur să fie soluționate la momentul trimiterii la Curte (a se vedea Hotărârea Irish Creamery Milk Suppliers Association și alții, 36/80 și 71/80, EU:C:1981:62, punctul 6, Hotărârea Meilicke, C‑83/91, EU:C:1992:332, punctul 26, precum și Hotărârea JämO, C‑236/98, EU:C:2000:173, punctul 31), instanțele naționale au cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme privind interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor dreptului Uniunii care necesită pronunțarea unei decizii de către acestea (a se vedea în special Hotărârea Mecanarte, C‑348/89, EU:C:1991:278, punctul 44, Hotărârea Cartesio, C‑210/06, EU:C:2008:723, punctul 88, Hotărârea Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 41, precum și Hotărârea A, C‑112/13, EU:C:2014:2195, punctul 35).

32. În al doilea rând, Curtea a considerat că instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (a se vedea în special Hotărârea Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctele 21 și 24, Hotărârea Filipiak, C‑314/08, EU:C:2009:719, punctul 81, Hotărârea Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 45, precum și Hotărârea A, C‑112/13, EU:C:2014:2195, punctul 36).

33. Astfel, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice dispoziție dintr‑o ordine juridică națională, chiar și de natură constituțională, sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară ce ar avea ca efect diminuarea eficienței dreptului Uniunii prin faptul de a nega instanței competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care ar constitui eventual un obstacol în calea eficienței depline a normelor Uniunii (a se vedea Hotărârea Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctul 22, Hotărârea Factortame și alții, C‑213/89, EU:C:1990:257, punctul 20, precum și, în acest sens, Hotărârea Križan și alții, C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 70). Aceasta ar fi situația în cazul în care, în ipoteza unui conflict între o dispoziție a dreptului Uniunii și o lege națională, soluționarea acestui conflict ar fi rezervată altei autorități decât instanța chemată să asigure aplicarea dreptului Uniunii, învestită cu o putere de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul astfel provocat în calea eficienței depline a acestui drept nu ar fi decât temporar (a se vedea Hotărârea A, C‑112/13, EU:C:2014:2195, punctul 37 și jurisprudența citată).

34. În al treilea rând, Curtea a statuat că o instanță națională sesizată cu un litigiu privind dreptul Uniunii, care consideră că o dispoziție națională este nu numai contrară dreptului Uniunii, ci și afectată de vicii de neconstituționalitate, nu este privată de facultatea sau scutită de obligația, prevăzută la articolul 267 TFUE, de a sesiza Curtea cu întrebări privind interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii din cauza faptului că constatarea neconstituționalității unei norme de drept intern este supusă unei acțiuni obligatorii la o instanță constituțională. Astfel, eficacitatea dreptului Uniunii ar fi amenințată dacă existența unei acțiuni obligatorii la o instanță constituțională ar putea împiedica instanța națională, sesizată cu un litigiu guvernat de dreptul Uniunii, să exercite facultatea care îi este conferită la articolul 267 TFUE de a adresa Curții întrebările privind interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii pentru a îi permite să statueze dacă o normă națională este sau nu este compatibilă cu acesta (Hotărârea Mecanarte, C‑348/89, EU:C:1991:278, punctele 39, 45 și 46, Hotărârea Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 45, precum și Hotărârea A, C‑112/13, EU:C:2014:2195, punctul 38).

35. Din ansamblul acestor considerații, Curtea a dedus că funcționarea sistemului de cooperare dintre Curte și instanțele naționale, instituit prin articolul 267 TFUE, și principiul supremației dreptului Uniunii necesită ca instanța națională să fie liberă, în orice stadiu al procedurii în care consideră necesar și chiar la capătul unei proceduri incidente de control al constituționalității, să sesizeze Curtea cu orice întrebare preliminară pe care o apreciază ca fiind necesară (Hotărârea A, C‑112/13, EU:C:2014:2195, punctul 39).

36. Or, pentru motivele enunțate la punctele 31-35 din prezenta hotărâre, eficacitatea dreptului Uniunii ar fi amenințată, iar efectul util al articolului 267 TFUE ar fi diminuat dacă, din cauza faptului că o procedură incidentă de control al constituționalității este pe rol, instanța națională ar fi împiedicată să sesizeze Curtea cu întrebări preliminare și să aplice imediat dreptul Uniunii în conformitate cu decizia sau cu jurisprudența Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctul 20).

37. În ceea ce privește împrejurarea potrivit căreia articolul 100 alineatul (1) prima teză din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania prevede că o instanță care consideră că o lege este neconstituțională are, pe lângă obligația de a supune chestiunea conformității acestei din urmă legi cu Legea fundamentală deciziei Bundesverfassungsgericht, și obligația de a suspenda judecarea cauzei, trebuie amintit că existența unei norme de procedură naționale nu poate să pună în discuție posibilitatea pe care o au instanțele naționale de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară atunci când au nelămuriri, precum în cauza principală, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii (Hotărârea Križan și alții, C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 67 și jurisprudența citată).

V. Prezumția de pertinență a întrebărilor preliminare adresate. Hotărârea în C-607/13:

32. În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să statueze asupra unei cereri adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (a se vedea în special Hotărârea Genil 48 și Comercial Hostelera de Grandes Vinos, C‑604/11, EU:C:2013:344, punctul 26 și jurisprudența citată).

VI. Intervenția voluntară a terților la nivel național, după sesizarea Curții de Justiție cu o trimitere preliminară:

6.1. Concluzii în C-572/13:
16. Prin hotărârea interlocutorie din 7 februarie 2014, cour dʼappel de Bruxelles a informat Curtea că admite intervenția voluntară a societății Epson Europe BV(9) în litigiul principal. Potrivit articolului 97 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, în consecință, Curtea a adresat Epson actele de procedură notificate deja persoanelor în cauză prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

6.2. Intervenția voluntară la nivel național după suspendarea cauzei, și după sesizarea Curții de Justiție: Hotărârea în C-61/14

30. Guvernul italian invocă inadmisibilitatea observațiilor scrise depuse de interveniente după pronunțarea deciziei de trimitere și suspendarea judecării cauzei principale. Această inadmisibilitate ar rezulta din articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar instanța națională nu ar avea posibilitatea, ulterior suspendării procedurii, să aprecieze admisibilitatea unei intervenții posterioare trimiterii. Acest guvern consideră că trebuie înlăturate din dosar observațiile scrise depuse de alte persoane fizice și juridice decât cele în cauză la data la care a fost introdusă cererea de decizie preliminară, pentru a evita ca procedura să se transforme într‑o actio popularis.

31 În această privință, trebuie amintit că, în ceea ce privește participarea la procedura preliminară, conform articolului 96 alineatul (1) din Regulamentul de procedură coroborat cu articolul 23 din Statutul Curții, sunt autorizate să depună observații în fața Curții părțile din litigiul principal, statele membre, Comisia, precum și, dacă este cazul, instituția, organul, oficiul sau agenția Uniunii Europene care a adoptat actul a cărui validitate sau interpretare este pusă în discuție, statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European, altele decât statele membre, Autoritatea de Supraveghere AELS și statele terțe interesate. Întrucât enumerarea cuprinsă în dispozițiile menționate este exhaustivă, acest drept nu poate fi extins la persoanele fizice sau juridice care nu sunt prevăzute expres.

32 Conform articolului 97 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, „părțile din litigiul principal” sunt cele determinate ca atare de instanța de trimitere, în conformitate cu normele de procedură naționale. În consecință, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili, potrivit normelor de procedură naționale, părțile din litigiul principal cu care este sesizată.

33 Nu este de competența Curții să verifice dacă o decizie a instanței de trimitere prin care se admite o intervenție în litigiul cu care este sesizată a fost adoptată în conformitate cu aceste norme. Curtea trebuie să respecte o astfel de decizie atât timp cât aceasta nu a fost revocată în cadrul căilor de atac prevăzute de dreptul național (a se vedea prin analogie Hotărârea Radlberger Getränkegesellschaft și S. Spitz, C‑309/02, EU:C:2004:799, punctul 26, precum și Hotărârea Burtscher, C‑213/04, EU:C:2005:731, punctul 32).

34 Or, nu s‑a susținut în speță că decizia referitoare la admiterea intervenientelor în litigiul principal nu a fost conformă normelor care guvernează procedura pendinte în fața instanței de trimitere și nici că a fost introdusă o cale de atac împotriva acestei decizii.

35 Nu se poate recunoaște unei persoane calitatea de „parte din litigiu principal”, în sensul articolului 96 alineatul (1) din Regulamentul de procedură coroborat cu articolul 23 din Statutul Curții de Justiție, iar aceasta nu poate fi admisă într‑o procedură în fața Curții prevăzută la articolul 267 TFUE atunci când persoana respectivă introduce în fața instanței naționale cererea de intervenție nu în scopul de a juca un rol activ în continuarea procedurii în fața instanței naționale, ci numai în scopul de a participa la procedura în fața Curții (a se vedea în acest sens Ordonanța Football Association Premier League și alții, C‑403/08 și C‑429/08, EU:C:2009:789, punctul 9):

9. In the present case, it is obvious that the five legal persons in question were not parties to the action at the time when the High Court of Justice of England and Wales, Chancery Division, made its order for reference which, under the first paragraph of Article 23 of the Statute of the Court, stays proceedings before it. Furthermore, it is apparent from the separate order of that court of 25 November 2008 that the applications have been made only with a view to participating in the proceedings before the Court and that the applicants do not intend to play an active part in the proceedings before the national court after delivery of the judgment giving a preliminary ruling.

10. Although the five legal persons in question have a definite interest in the answers to be given by the Court to the questions referred by the national court, that does not mean that they are to be accorded the status of parties for the purposes of Article 23 of the Statute of the Court. Such a provision would moreover be pointless if any party having an interest were recognised as having the right to participate in the proceedings provided for under Article 267 TFEU (see, to that effect, the order in Biogen, paragraph 6).

11. Consequently, the applications to participate in the proceedings, submitted respectively by UEFA, Sky, Setanta and The Motion Picture Association, must be rejected.

36. Cu toate acestea, trebuie să se constate că niciun element din dosar nu demonstrează că intervenientele din litigiul principal nu ar preconiza să joace un rol activ în procedura în fața instanța de trimitere și ar încerca să se exprime numai în cadrul procedurii în fața Curții.

37. În sfârșit, faptul că procedura scrisă în fața Curții nu poate fi închisă sau că procedura trebuie redeschisă din cauza unor admiteri succesive de intervenienți și a termenului de două luni prevăzut la articolul 23 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție pentru depunerea observațiilor scrise ale acestor intervenienți ar fi incompatibil cu principiul bunei administrări a justiției și cu cerința soluționării cauzelor preliminare într‑un termen rezonabil.

38. În aceste condiții articolul 97 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții prevede că, în cazul în care o instanță națională informează Curtea cu privire la admiterea unei părți noi în litigiul principal, iar procedura în fața Curții este deja pendinte, această parte ia procedura în starea în care se află la data informării respective.

39. Astfel, Curtea poate fi pusă în situația de a nu permite unui intervenient admis în procedura principală să depună observații scrise decât în termenul de care beneficiază în acest scop persoanele interesate în sensul articolului 23 din Statutul Curții cărora le‑a fost inițial notificată cererea de decizie preliminară.

40. Trebuie constatat că, în cadrul prezentei proceduri, depunerea observațiilor scrise ale intervenientelor admise în litigiul principal de instanța de trimitere nu a constituit un risc pentru buna administrare a justiției și nici pentru soluționarea cauzei într‑un termen rezonabil. În consecință, Curtea a considerat nu este necesar să se recurgă la posibilitatea menționată la punctul precedent din prezenta hotărâre.

41. Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să fie înlăturate argumentele guvernului italian prin care se urmărește să se declare inadmisibile observațiile scrise depuse de intervenientele din litigiul principal. Aceste observații scrise depuse la Curte sunt admisibile.

VII. Problema întrebărilor preliminare neadresate Curții de Justiție în trimiterea preliminară cu care totuși a fost sesizată:
7.1. Cu privire la care Curtea de Justiție se poate totuși pronunța:
7.1.1. Concluziile în C-560/13:

29. Este adevărat că, contrar situațiilor aflate la originea cauzelor Pedro IV Servicios, pe de o parte, și Fonnship și Svenska Transportarbetareförbundet, pe de altă parte, în care instanțele naționale nu precizaseră sensul în care intenționau să soluționeze problemele care nu fuseseră prezentate Curții, instanța de trimitere arată, fără echivoc, în motivarea cererii sale de decizie preliminară, intenția sa de a respinge teza autorităților fiscale germane și a guvernului german potrivit căreia sistemul prevăzut la articolul 18 alineatul (3) din AuslInvestmG ar fi compatibil cu articolul 56 CE sau justificat de motive imperative de interes general.

30. Nu considerăm că trebuie să se deducă de aici intenția instanței de trimitere de a căuta o confirmare explicită de către Curte a răspunsului pe care își propune să îl dea la întrebarea neadresată acesteia din urmă, întrucât, referindu‑se în mod specific la marja de apreciere acordată instanțelor naționale, inclusiv celor de ultim grad, începând cu Hotărârea Cilfit și alții (EU:C:1982:335), instanța de trimitere consideră în mod real că este evident, având în vedere jurisprudența Curții, că articolul 18 alineatul (3) din AuslInvestmG încalcă libera circulație a capitalurilor consacrată la articolul 56 CE.

31. Înțelegem mai degrabă în această atitudine de cooperare loială directă intenția de a acorda, mai întâi guvernelor statelor membre și părților în cauză prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene cărora li se notifică decizia de trimitere preliminară, ulterior Curții înseși, posibilitatea de a se opune interpretării susținute de instanța de trimitere în ipoteza în care soluția propusă la întrebarea neadresată de această instanță s‑ar întemeia pe o interpretare vădit eronată a dispozițiilor din dreptul Uniunii sau s‑ar întemeia pe premise juridice vădit inexacte.

32. Într‑o astfel de situație, considerăm că ar fi astfel primordial, având în vedere necesitatea de a asigura interpretarea uniformă a dreptului Uniunii și protecția drepturilor particularilor, ca Curtea să poată să rectifice astfel de erori săvârşite de o instanţă de ultim grad, chiar dacă acestea ar privi o problemă pe care o astfel de instanță ar fi refuzat în mod deliberat să i‑o adreseze.

7.1.2. Concluzii în Fonnship și Svenska Transportarbetareförbundet EU:C:2014:201

9. Astfel cum am arătat la punctul 6 de mai sus, instanța de trimitere a refuzat fără echivoc să solicite Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea acțiunilor sindicale cu dreptul SEE, întrucât a considerat, având în vedere Hotărârile citate anterior Viking Line și Laval un Partneri, că, în cazul în care normele SEE privind libertatea de a presta servicii sunt aplicabile unor situații precum cele aflate la originea litigiilor principale, va fi de competența sa să statueze cu privire la caracterul necesar și oportun al acțiunilor menționate. Instanța de trimitere nu precizează însă în ce sens intenționează să soluționeze această problemă.

10. În fața Curții, Fonnship a consacrat o mare parte a observațiilor sale criticării instanței de trimitere pentru că a circumscris cererea de decizie preliminară problemei aplicabilității dreptului SEE, refuzând să solicite Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu acest drept a dispozițiilor dreptului suedez prin care se autorizează acțiuni sindicale de tipul celor desfășurate de ST și de SEKO împotriva Sava Star.

11. Fără a solicita în mod explicit Curții să includă în răspunsul său la cererea de decizie preliminară considerații privind compatibilitatea și proporționalitatea acțiunilor sindicale cu libera prestare a serviciilor în cazul în care aceasta ar răspunde afirmativ la întrebarea adresată, Fonnship apreciază că, având în vedere dezbaterile în fața instanței de trimitere, aceasta ar fi fost obligată să adreseze Curții toate întrebările privind dreptul Uniunii utile pentru soluționarea litigiilor principale. Astfel, în ipoteza în care Curtea ar constata că libera prestare a serviciilor este aplicabilă în situații precum cele în discuție în litigiile principale, includerea în cerere a problemei compatibilității acțiunilor sindicale cu libera prestare a serviciilor ar fi permis, în opinia Fonnship, să se evite, având în vedere incertitudinea dreptului SEE cu privire la acest aspect, ca un litigiu pendinte de mai mult de zece ani să trebuiască să facă din nou obiectul unei trimiteri preliminare la Curte sau, dacă acest lucru nu este posibil, ca Fonnship să fie obligată să introducă o acțiune în răspundere împotriva Regatului Suediei.

12. Deși nu ignorăm în totalitate invitația implicită a Fonnship de a include, chiar cu titlu subsidiar, în examinarea problematicii care este supusă analizei noastre considerații privind necesitatea și proporționalitatea acțiunilor sindicale în raport cu dispozițiile SEE relevante, în special dintr‑o preocupare pentru economia procedurii și având în vedere împrejurarea că instanța de trimitere trebuie să se pronunțe în ultimă instanță, o astfel de abordare ar necesita, în cazul concret din prezenta cauză, optarea de către Curte pentru modificarea semnificativă a jurisprudenței sale actuale cu privire la interpretarea articolului 267 TFUE.

13. Este cunoscut faptul că această jurisprudență recunoaște numai instanței de trimitere competența de a stabili întrebările care urmează a fi adresate Curții(9) și exclusivitatea în definirea obiectului întrebărilor pe care intenționează să i le adreseze(10), fără ca una dintre părțile din litigiul principal să poată constrânge Curtea să se sesizeze cu o problemă(11) sau să schimbe conținutul acestei competențe(12).

14. Această jurisprudență este motivată, pe de o parte, de un argument textual potrivit căruia articolul 267 TFUE instituie o cooperare directă între Curte și instanțele naționale în temeiul unei proceduri necontencioase și independente de orice inițiativă a părților (A se vedea în special Hotărârea Singer, citată anterior (p. 1199), Hotărârea din 19 ianuarie 1994, SAT Fluggesellschaft (C‑364/92, Rec., p. I‑43, punctul 9), Hotărârea din 6 iulie 2000, ATB și alții (C‑402/98, Rec., p. I‑5501, punctul 29), Hotărârea din 16 decembrie 2008, Cartesio (C‑210/06, Rep., p. I‑9641, punctul 90), Hotărârea din 15 octombrie 2009, Acoset (C‑196/08, Rep., p. I‑9913, punctul 34), precum și Hotărârea din 18 iulie 2013, Consiglio nazionale dei geologi și Autorità garante della concorrenza e del mercato (C‑136/12, punctul 28)) și, pe de altă parte, de obligația care revine Curții de a asigura guvernelor statelor membre și părților interesate posibilitatea de a prezenta observații, în conformitate cu articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, având în vedere că, în temeiul acestei dispoziții, numai deciziile de trimitere sunt notificate părților interesate(A se vedea în special Hotărârile Kainuun Liikenne și Pohjolan Liikenne (punctul 24), Hochtief și Linde‑Kca‑Dresden (punctul 22), precum și Danske Svineproducenter (punctul 32), citate anterior).

15. Astfel, Curtea refuză în principiu să răspundă la întrebări suplimentare menționate de părțile din litigiul principal sau de părțile interesate, care depășesc cadrul întrebării adresate de instanța națională(15), sau, în contextul aprecierii validității unui act al Uniunii, să extindă această examinare la alte motive decât cele avute în vedere de instanța de trimitere(16).

16. Nu este mai puțin adevărat că pare să existe o anumită tensiune între această jurisprudență și un curent jurisprudențial al Curții care tinde să privilegieze necesitatea de a furniza un răspuns util instanței de trimitere.

17. Astfel, în numeroase hotărâri, Curtea nu ezită, în pofida delimitării trimiterii preliminare efectuate de instanța națională, fie să verifice, având în vedere situațiile de fapt și argumentele invocate în cursul procedurii, dacă aplicabilitatea unei dispoziții din dreptul Uniunii care nu a făcut obiectul cererii de decizie preliminară poate fi totuși aplicabilă în speță(Hotărârea din 12 decembrie 1990, Hennen Olie (C‑302/88, Rec., p. I‑4625, punctul 20), precum și Hotărârea din 17 octombrie 2013, Welte (C‑181/12, punctele 16 și 27)), fie, pentru a oferi un răspuns util instanței naționale, să se pronunțe cu privire la temeinicia tezei uneia dintre părțile din litigiul principal referitoare la aplicabilitatea unei dispoziții care nu este avută în vedere în trimiterea preliminară(Hotărârea din 3 iunie 2010, Internetportal und Marketing (C‑569/08, Rep., p. I‑4871, punctele 27-30)), fie să reformuleze întrebările adresate pentru a include în interpretarea dreptului Uniunii una sau mai multe dispoziții amintite de una dintre părți sau chiar din oficiu, tot în scopul de a oferi un răspuns util instanței naționale(Hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel (C‑387/01, Rec., p. I‑4981, punctul 44), Hotărârea din 21 februarie 2006, Ritter‑Coulais (C‑152/03, Rec., p. I‑1711, punctul 39), Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dyson (C‑321/03, Rep., p. I‑687, punctul 26), Hotărârea din 30 mai 2013, Worten (C‑342/12, punctele 30 și 31), precum și Hotărârea din 12 decembrie 2013, Hay (C‑267/12, punctul 23)).

18. În consecință, deși jurisprudența Curții nu pare să fie univocă, nu considerăm că este necesar aici să se examineze mai în detaliu eventualele criterii care permit o interpretare coerentă a tuturor acestor hotărâri.

19. Astfel, există cel puțin un caz, în care se încadrează, în opinia noastră, prezenta cauză, în care Curtea se abține în mod sistematic să modifice sau să extindă obiectul cererii de decizie preliminară dincolo de cadrul definit de instanța națională. Este vorba despre ipoteza în care instanța de trimitere a refuzat, în mod explicit sau implicit, să solicite Curții să se pronunțe cu privire la o problemă suplimentară privind interpretarea dreptului Uniunii invocată expres de una dintre părțile din litigiul principal(Hotărârea din 5 octombrie 1988, Alsatel (247/86, Rec., p. 5987, punctele 7 și 8), precum și Hotărârea DHL International, citată anterior (punctele 25 și 30). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 2 iunie 1994, AC‑ATEL Electronics (C‑30/93, Rec., p. I‑2305, punctele 19 și 20), precum și Hotărârea din 10 iulie 1997, Palmisani (C‑261/95, Rec., p. I‑4025, punctele 30 și 31)).

20. În speță, este adevărat că, spre deosebire de cauzele în care Curtea s‑a pronunțat în mod special cu privire la acest aspect, instanța de trimitere trebuie să se pronunțe în ultimă instanță și a admis relevanța problemei ridicate de Fonnship, în ipoteza în care Curtea ar răspunde afirmativ la întrebarea care i‑a fost adresată(21).

21. În plus, o interpretare obiectivă a articolului 267 al treilea paragraf TFUE ar putea lăsa să se creadă că, atunci când „se invocă” o problemă de interpretare a dreptului Uniunii într‑o cauză pendinte în fața unei instanțe de ultim grad, această instanță „este obligată” să sesizeze Curtea.

22. O astfel de interpretare a articolului 267 al treilea paragraf TFUE ar putea fi valorificată în special în cazurile în care instanța de ultim grad sugerează, în susținerea refuzului său de a adresa o întrebare suplimentară Curții, o interpretare vădit eronată a dreptului Uniunii sau își formulează întrebarea pe baza unei premise juridice vădit inexacte, ceea ce ar permite, așadar, Curții, în urma observațiilor părților interesate și a concluziilor avocatului general, să reexamineze caracterul eronat al interpretării propuse sau al premisei juridice(Acest lucru a fost de asemenea admis de Curte în Hotărârea sa din 12 februarie 2009, Vereniging Noordelijke Land‑en Tuinbouw Organisatie (C‑515/07, Rep., p. I‑839, punctele 29 și 40), ca urmare a Concluziilor noastre în acest sens (a se vedea în special punctul 56 din concluziile respective)). Astfel, este greu de crezut, în special având în vedere necesitatea de a asigura interpretarea uniformă a dreptului Uniunii, că Curtea ar putea să nu rectifice în mod deliberat astfel de erori săvârșite de o instanță de ultim grad, în detrimentul justițiabililor, privându‑i de asemenea pe aceștia, de facto, de posibilitatea efectivă de a invoca răspunderea statului membru de care aparține instanța în cauză pentru încălcarea dreptului Uniunii.

23. Totuși, aceste considerații nu sunt valabile în prezenta cauză, în special din cauza faptului că instanța de trimitere nu furnizează niciun element care să permită să se cunoască, printre altele, în ce sens ar soluționa problema necesității și a proporționalității acțiunilor sindicale în raport cu respectarea normelor Acordului privind SEE privind libertatea de a presta servicii.

7.2. Cu privire la care Curtea de Justiție nu se poate – eventual – pronunța: Concluzii în C-137/13:
64.În opinia noastră, dacă s‑ar răspunde la o întrebare adresată de una dintre părțile din litigiul principal, fără a exista consimțământul instanței de trimitere, prin acest lucru s‑ar depăși și mai mult limitele acestei funcții.

64. În plus, a răspunde la o întrebare care nu a fost adresată în cererea de decizie preliminară – și care nu reprezintă nici măcar o extrapolare normală și logică față de aspectele menționate în acest document – ci doar în observațiile prezentate de una dintre părțile din litigiul principal ar echivala cu privarea parțială a statelor membre de drepturile care derivă din articolul 23 din Statutul Curții de Justiție de a fi notificate cu privire la obiectul întrebărilor adresate Curții și de a prezenta observații scrise cu privire la întrebările respective. Este adevărat că un stat membru poate solicita să prezinte observații orale în ședință ca răspuns la aspectele enunțate în observațiile scrise. Cu toate acestea, este posibil ca, pe de o parte, acesta să nu fi primit observațiile respective în propria limbă oficială, în timp ce cererea de decizie preliminară este întotdeauna tradusă fie integral, fie în rezumat, în toate limbile oficiale ale UE, iar pe de altă parte, să dispună de un timp limitat în ședință și să nu poată prezenta observații la fel de detaliate și de utile ca în cazul prezentării observațiilor scrise.

VIII. Competența de a adresa întrebări preliminare chiar dacă o instanță superioară instanței naționale are deja o practică stabilă cu privire la maniera în care ar trebui interpretat dreptul UE incident:

8.1. C-173/13 Concluzii:

19. Guvernul francez ridică o excepție de inadmisibilitate a cererii de decizie preliminară și solicită, cu titlu principal, respingerea cererii pentru acest motiv. Acesta susține că instanța de trimitere nu ar fi prezentat motivele care au determinat‑o să aibă îndoieli cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a dispozițiilor naționale în litigiu și nici nu ar fi definit legătura pe care a stabilit‑o între conținutul acestora din urmă și articolul 157 TFUE, a cărui interpretare o solicită(14). Guvernul francez adaugă că ar fi trebuit ca cour administrative d’appel de Lyon să indice motivul pentru care a apreciat că este necesar să adreseze Curții o cerere de decizie preliminară, în condițiile în care Conseil d’Etat, instanța administrativă supremă din Franța, s‑a pronunțat deja în mai multe rânduri în sensul inexistenței unei astfel de discriminări fără a proceda la o trimitere preliminară(15). Absența unor astfel de explicații ar face imposibilă pentru persoanele interesate prezentarea unor observații în deplină cunoștință de cauză(16), iar pentru Curte oferirea unui răspuns util în vederea soluționării litigiului principal.

20. În această privință, subliniem că este adevărat că motivarea deciziei de trimitere este întru câtva obscură. În special, cour administrative d’appel de Lyon a omis să precizeze dacă și, după caz, în ce măsură ar fi, în opinia sa, în mod obiectiv mai dificil pentru funcționarii de sex masculin decât pentru funcționarii de sex feminin să îndeplinească condițiile impuse prin cele două serii de dispoziții în litigiu, eventual în raport cu datele statistice.

21. Cu toate acestea, considerăm că această decizie conține suficiente elemente de fapt și de drept pentru a se identifica principalele mize ale cauzei și pentru a permite Curții să se pronunțe asupra întrebărilor adresate, în conformitate cu cerințele care decurg din articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții și din jurisprudența acesteia(A se vedea în special Hotărârea din 23 martie 2006, Enirisorse (C‑237/04, Rec., p. I‑2843, punctele 17-19), Hotărârea din 8 septembrie 2009, Liga Portuguesa de Futebol Profissional și Bwin International (C‑42/07, Rep., p. I‑7633, punctul 41), precum și Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer (C‑145/10, Rep., p. I‑12533, punctul 46 și urm. și jurisprudența citată). Deși aceste hotărâri privesc o versiune a regulamentului menționat anterioară celei aplicabile în speță (JO 2012, L 265, p. 24), ele își păstrează pertinența).

8.2. C-173/13 Hotărâre:

33. Pe de altă parte, este necesar să se amintească că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 267 TFUE conferă instanțelor naționale cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme care impun interpretarea dispozițiilor de drept al Uniunii necesare în vederea soluționării litigiului dedus judecății acestora. Astfel, organul jurisdicțional care nu se pronunță în ultimă instanță trebuie să fie liber, în special în cazul în care consideră că aprecierea juridică efectuată de instanța superioară ar putea să îl determine să pronunțe o hotărâre contrară dreptului Uniunii, să sesizeze Curtea cu întrebările care îl preocupă (a se vedea în special Hotărârea Elchinov, C‑173/09, EU:C:2010:581, punctele 26 și 27, precum și jurisprudența citată).
34. Rezultă din toate cele de mai sus că obiecțiile formulate de guvernul francez trebuie respinse și că cererea de decizie preliminară trebuie considerată admisibilă.

IX. Obligația de a notifica în mod concomitent Ministerul de Justiție cu privire la sesizarea Curții de Justiție cu o trimitere preliminară:

9.1. Concluzii în C-137/08:

62. În ceea ce privește compatibilitatea dintre o astfel de normă, precum articolul 155/A alineatul 2 din Codul de procedură civilă maghiar, și articolul 23 din Statutul Curții, trebuie remarcat că, la fel ca în cazul oricărei norme de drept comunitar, raportul dintre Statutul Curții și dreptul statelor membre este caracterizat prin supremația dreptului comunitar. În consecință, o normă procedurală națională care obligă instanțele naționale ce adresează Curții o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare să trimită cererea concomitent, spre informare, ministrului justiției nu poate fi considerată conformă cu dreptul comunitar decât cu condiția ca nicio dispoziție prevăzută la articolul 23 din Statutul Curții sau în restul dreptul comunitar să nu prevadă contrariul.

(…)

67. O limitare importantă a principiului autonomiei administrative a statelor membre rezultă mai întâi din principiile generale ale dreptului comunitar, de exemplu, în ceea ce privește punerea în aplicare a drepturilor subiective conferite de ordinea juridică comunitară. Astfel, Curtea a apreciat în mai multe rânduri că, în lipsa unei reglementări comunitare în materie, reglementarea modalităților procedurale ale acțiunii în justiție destinate să asigure protecția drepturilor de care justițiabilii beneficiază în temeiul dreptului comunitar are loc la nivelul ordinii juridice interne a statelor membre, în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora. Totuși, aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor cereri similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nici să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității)(A se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 1995, van Schijndel și van Veen (C‑430/93 și C‑431/93, Rec., p. I‑4705, punctul 17), Hotărârea din 15 septembrie 1998, Ansaldo Energia și alții (C‑279/96-C‑281/96, Rec., p. I‑5025, punctele 16 și 27), Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez (C‑326/96, Rec., p. I‑7835, punctul 18), Hotărârea din 16 mai 2000, Preston și alții (C‑78/98, Rec., p. I‑3201, punctul 31), Hotărârea din 6 decembrie 2001, Clean Car Autoservice (C‑472/99, Rec., p. I‑9687, punctul 28), Hotărârea din 9 decembrie 2003, Comisia/Italia (C‑129/00, Rec., p. I‑14637, punctul 25), Hotărârea din 19 septembrie 2006, i‑21 Germania și Arcor (C‑392/04 și C‑422/04, Rec., p. I‑8559, punctul 57), Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro (C‑168/05, Rec., p. I‑10421, punctul 24), Hotărârea din 7 iunie 2007, van der Weerd și alții (C‑222/05-C‑225/05, Rep., p. I‑4233, punctul 28), și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom (C‑40/08, Rep., p. I‑9579, punctul 38).

(…)

75. Posibilitatea conferită instanțelor inferioare din oricare stat membru de a consulta direct Curtea este în realitate crucială pentru interpretarea uniformă și aplicarea efectivă a dreptului comunitar. Aceasta reprezintă totodată un instrument cu ajutorul căruia toate instanțele naționale acționează ca instanțe care aplică dreptul comunitar. Prin formularea unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare, instanța națională devine parte la o dezbatere privind dreptul comunitar, fără a depinde de alte autorități sau de alte instanțe judecătorești naționale. Prin urmare, trebuie acceptat în mod expres punctul de vedere juridic susținut de avocatul general Poiares Maduro în Concluziile prezentate în cauza Cartesio (C‑210/06), potrivit căruia dreptul comunitar conferă oricărei instanțe din fiecare stat membru competența de a adresa Curții cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare, iar această competență nu poate fi restrânsă de dreptul național(25). Curtea a apreciat deja în mod întemeiat, în Hotărârea Rheinmühlen(26), că o normă de drept național care împiedică punerea în aplicare a procedurii prevăzute la articolul 234 CE trebuie înlăturată.
76. Totuși, astfel cum am menționat deja(27), norma națională contestată nu este formulată în niciun caz ca o condiție pentru a adresa Curții o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, ci instituie doar o obligație de informare a autorității guvernamentale competente, care revine instanțelor naționale. De asemenea, o astfel de normă de drept procedural nu subordonează decizia instanțelor naționale de a adresa Curții o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare voinței executivului. În consecință, nu se poate preciza în ce măsură obligația de a respecta această procedură ar putea avea o influență negativă asupra intenției instanțelor naționale de a adresa Curții trimiteri preliminare.

(…)

d) Principiul egalității armelor

78. O reglementare națională precum cea în cauza de față poate fi examinată de asemenea din perspectiva compatibilității sale cu principiul egalității armelor, cu atât mai mult cu cât, ținând seama de faptul că este informat în mod anticipat cu privire la cererile de pronunțare a unei hotărâri preliminare ale instanțelor naționale, guvernul maghiar este pus, din punct de vedere procedural, într‑o situație mai favorabilă decât celelalte părți la procedură, din moment ce acesta beneficiază de mai mult timp pentru a‑și pregăti memoriile sau observațiile scrise în sensul articolului 23 al doilea paragraf din Statutul Curții.

79. Principiul egalității armelor este recunoscut de jurisprudența Curții în calitate de garanție procedurală(28). Din punct de vedere dogmatic, acest principiu derivă din principiul general al dreptului la un proces echitabil(29), care este obligatoriu pentru instanțele Uniunii și constituie, la rândul său, o expresie atât a principiului statului de drept, cât și a principiului general al egalității. Principiul menționat garantează egalitatea formală a pozițiilor juridice ale părților în cadrul procedurii, precum și egalitatea materială, care trebuie garantată de judecător prin asigurarea unei egalități de oportunități procedurale. Acest principiu procedural conferă în primul rând părților dreptul de a prezenta totalitatea elementelor care prezintă relevanță pentru pronunțarea hotărârii judecătorești și de a invoca în mod autonom toate mijloacele procedurale de probă referitoare la pretențiile părții adverse.

80. Cu toate acestea, trebuie să se țină seama de faptul că acest principiu este strâns legat de principiul contradictorialității(30). La baza acestui principiu se află interesele contradictorii ale părților, care necesită stabilirea unui echilibru între drepturi și obligații, precum și posibilități identice de a participa la procedură. Procedurile contradictorii, precum procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor și acțiunile în anulare sau în constatarea abținerii de a acționa, se caracterizează prin faptul că reclamantul introduce o cerere întemeiată pe dreptul comunitar, îndreptată împotriva pârâtului, care, la rândul său, se apără împotriva cererii menționate. Reclamantul și pârâtul sunt părțile în litigiu. În schimb, procedurile necontradictorii îndeplinesc o funcție obiectivă de protecție juridică și de control. Nu există părți, ci doar părți interesate(31). Procedura întrebărilor preliminare în sensul articolului 234 CE, al cărei obiectiv este garantarea aplicării uniforme a dreptului comunitar, reprezintă cel mai important exemplu de procedură necontradictorie(32). Spre deosebire de acțiunile directe și de procedura de emitere a unui aviz în sensul articolului 300 alineatul (6) CE sau al articolului 218 alineatul (11) TFUE, procedura întrebărilor preliminare nu constituie totuși o procedură autonomă, ci o procedură incidentă, care are loc în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe a unui stat membru. În cadrul acestei proceduri, nu se pronunță o hotărâre decât cu privire la anumite chestiuni care prezintă relevanță pentru soluționarea litigiului din acțiunea principală, referitoare la interpretarea sau la validitatea dreptului comunitar. Acesta este motivul pentru care argumentele invocate de statele membre, în calitate de părți interesate, în cadrul procedurii scrise care are loc în fața Curții, prin intermediul memoriilor sau al observațiilor scrise prezentate, nu trebuie să fie considerate argumente ale părților. În această privință, astfel cum a menționat în mod corect Comisia, aceste argumente pot fi asimilate considerațiilor juridice ale unui amicus curiae, deoarece ele sunt destinate exclusiv să asiste Curtea în vederea pronunțării hotărârii sale(33).

81. Precizările expuse mai sus permit o înțelegere mai bună a obiectului și a scopului articolului 23 al doilea paragraf din Statutul Curții. Stabilirea unui termen de două luni nu urmărește, așadar, garantarea egalității armelor, ci mai degrabă asigurarea unei bune administrări a justiției. Pe de o parte, acesta trebuie să garanteze că participanții la procedură au la dispoziție o perioadă suficient de lungă pentru a‑și pregăti și depune memoriile. Pe de altă parte, acesta urmărește să garanteze desfășurarea rapidă a procedurii.

82. În acest context, principiul egalității armelor nu se aplică în speță. În consecință, nicio parte la procedură nu poate invoca faptul că s‑ar găsi într‑o situație procedurală mai puțin favorabilă decât guvernul maghiar pentru simplul motiv că, în virtutea unei reglementări naționale, acesta din urmă este informat mai devreme cu privire la o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare care provine de la o instanță a acestui stat membru.
e) Comparație sistematică cu dispozițiile privind procedura preliminară de urgență
83. Astfel cum rezultă și din dispozițiile Regulamentului de procedură referitoare la procedura preliminară de urgență, motive urgente pot chiar impune informarea prioritară a unui anumit stat membru. Astfel, articolul 104b alineatul (2) din Regulamentul de procedură prevede că o trimitere preliminară prin care sunt adresate una sau mai multe întrebări referitoare la domeniile vizate de titlul VI al Tratatului privind Uniunea sau de titlul IV al celei de a treia părți din Tratatul CE – atunci când instanța națională a solicitat aplicarea procedurii de urgență sau când președintele a solicitat camerei desemnate să examineze necesitatea judecării trimiterii preliminare potrivit acestei proceduri – este de îndată comunicată de grefier statului membru de care aparține această instanță(34). În interesul desfășurării unei proceduri rapide, celelalte părți interesate menționate la articolul 23 din Statutul Curții nu sunt notificate în acest stadiu, ținându‑se seama de necesitatea de a traduce documentele din cadrul procedurii. Aceste dispoziții pot fi interpretate drept o recunoaștere implicită, din partea legiuitorului comunitar, a necesității de a informa prioritar statul membru în cauză. Având în vedere această opțiune a legiuitorului, nu s‑ar putea reproșa Republicii Ungare că a prevăzut norme proprii pentru a garanta că guvernul este informat cât mai curând posibil cu privire la o trimitere preliminară care provine de la una dintre instanțele sale.

9.2. Hotărârea în C-137/08:

Cu privire la a treia întrebare adresată inițial

26. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 23 primul paragraf din Statutul Curții se opune unei dispoziții de drept național care prevede că instanța care inițiază o procedură de trimitere preliminară informează simultan, din oficiu, în legătură cu acest aspect ministrul responsabil de portofoliul justiției.

27. În această privință, trebuie să se arate că articolul 23 primul paragraf din Statutul Curții, care prevede că decizia instanței naționale care își suspendă procedura și sesizează Curtea este notificată acesteia de către instanța națională respectivă și că această decizie este apoi notificată de către grefierul Curții, printre altele și după caz, părților în cauză, statelor membre și Comisiei, precum și altor instituții, organe, oficii sau agenții ale Uniunii, nu cuprinde nicio indicație referitoare la alte măsuri de informare care pot fi adoptate de instanța națională în contextul deciziei sale de a sesiza Curtea cu o trimitere preliminară.

28. Pentru a răspunde la întrebarea adresată, trebuie subliniat că sistemul stabilit prin articolul 267 TFUE în vederea asigurării unității de interpretare a dreptului Uniunii în statele membre instituie o cooperare directă între Curte și instanțele naționale printr‑o procedură independentă de orice inițiativă a părților (a se vedea Hotărârea din 10 iulie 1997, Palmisani, C‑261/95, Rec., p. I‑4025, punctul 31, Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter, C‑2/06, Rep., p. I‑411, punctul 41, și Hotărârea din 16 decembrie 2008, Cartesio, C‑210/06, Rep., p. I‑9641, punctul 90).

29. Astfel, trimiterea preliminară se întemeiază pe un dialog între instanțe, a cărui declanșare depinde în întregime de aprecierea pe care o face instanța națională asupra pertinenței și necesității trimiterii menționate (a se vedea Hotărârile citate anterior Kempter, punctul 42, și Cartesio, punctul 91).

30. Ținând cont de aceste principii care stau la baza mecanismului trimiterii preliminare și având în vedere întrebarea adresată, este important să se determine dacă obligația de informare despre care este vorba poate avea o influență asupra posibilităților pe care le au instanțele naționale în temeiul articolului 267 TFUE.

31. În această privință, nu rezultă că o obligație precum cea în cauză în acțiunea principală poate fi considerată o ingerință în mecanismul de dialog jurisdicțional prevăzut la articolul 267 TFUE.

32. Astfel, obligația ce revine instanțelor naționale ale statului membru vizat de a informa ministrul justiției în momentul transmiterii către Curte a deciziei de trimitere nu constituie o condiție pentru o astfel de trimitere. Așadar, ea nu poate avea o influență asupra dreptului instanțelor menționate de a formula o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare și nici nu poate aduce atingere prerogativelor conferite acestora în temeiul articolului 267 TFUE.

33. Pe de altă parte, nu rezultă că o eventuală încălcare a acestei obligații de informare determină consecințe juridice care pot afecta procedura prevăzută la articolul 267 TFUE.

34. În plus, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 74 din concluzii, nu a fost prezentat niciun indiciu din care s‑ar putea deduce că, din cauza obligației de informare menționate, instanțele naționale ale statului membru vizat ar putea fi descurajate să sesizeze Curtea cu o trimitere preliminară.

35. Prin urmare, trebuie să se răspundă la a treia întrebare adresată inițial că articolul 23 primul paragraf din Statutul Curții nu se opune unei dispoziții de drept național care prevede că instanța care inițiază o procedură de trimitere preliminară informează simultan, din oficiu, în legătură cu acest aspect ministrul responsabil de portofoliul justiției în statul membru vizat.

X. Apariția ulterioară sesizării CJUE a unei hotări pertinente la nivel național: Hotărâre în C-351/12:

15. Prin înscrisul depus la grefa Curții la 16 decembrie 2013, Léčebné lázně a solicitat Curții să dispună „măsuri de organizare a procedurii și de cercetare judecătorească” incluzând prezentarea unei hotărâri a Městský soud v Praze (Curtea de Apel Praga) din 14 mai 2013 și a anexat această hotărâre la înscrisul menționat. Prin acest înscris, Léčebné lázně a solicitat de asemenea redeschiderea procedurii orale. Această cerere este motivată de faptul că respectiva hotărâre ar fi legată de cea de a treia întrebare adresată de instanța de trimitere, precum și de faptul că, potrivit Léčebné lázně, punctele 28 și 29 din concluziile avocatului general conțin afirmații eronate.
16 Având în vedere conținutul său, este necesar să se considere că, în stadiul actual al procedurii, cererea menționată reprezintă o cerere de redeschidere a procedurii orale în sensul articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții.

17. În temeiul acestei dispoziții, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

18. În această privință, mai întâi, este necesar să se arate că prima întrebare adresată de instanța de trimitere, la care se referă punctele 28 și 29 din concluziile avocatului general, a fost amplu discutată de persoanele interesate în fața Curții. În aceste condiții, Curtea consideră că dispune de toate elementele necesare pentru a răspunde la această întrebare.

19. Apoi, în ceea ce privește decizia pronunțată de Městský soud v Praze, aceasta nu poate fi considerată ca reprezentând un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra răspunsului care urmează să fie dat de Curte la cea de a treia întrebare adresată de instanța de trimitere.
20. În sfârșit, nu s‑a susținut că prezenta cauză trebuie soluționată pe baza unui argument care nu ar fi fost pus în discuție în fața Curții.
21. În consecință, în urma ascultării avocatului general, se impune respingerea cererii de redeschidere a procedurii orale.

XI. Apariția – ulterioară – a mai multor schimbări de ordin juridic la nivel național:

11.1. C-241/09 Concluzii
36. Prin Ordonanța din 21 septembrie 2009, președintele Curții a respins cererea instanței de trimitere prin care aceasta solicita aplicarea procedurii accelerate.
37. Fluxys, CREG, guvernele belgian și al Regatului Unit, precum și Comisia au prezentat observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție.
38. Prin scrisoarea din 7 aprilie 2010, Fluxys a informat Curtea că între Fluxys și CREG fusese încheiat un acord privind punerea în aplicare pentru viitor a unui regim tarifar care nu se mai întemeia pe o distincție între distribuție și tranzit, dar care reflecta, pe baza aceleiași metodologii, costurile serviciilor furnizate pentru fiecare activitate. În plus, Fluxys a informat Curtea că renunțase la aproape toate motivele invocate în fața instanței de trimitere împotriva deciziilor CREG, inclusiv la cele legate de distincția dintre activitățile de distribuție și cele de tranzit, singurul motiv menținut de Fluxys fiind cel prin care se invoca o încălcare a articolului 15/19 din Legea gazelor naturale, de transpunere a articolului 32 alineatul (1) din Directiva 2003/55, cu privire la contractele „preexistente”. Având în vedere aceste împrejurări, Curtea a întrebat instanța de trimitere, prin scrisoarea din 28 aprilie 2010, dacă intenționa să își mențină cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare. Prin scrisoarea din 12 mai 2010, instanța de trimitere a răspuns că acordul dintre CREG și Fluxys, precum și desistarea parțială a Fluxys nu aveau ca efect lipsirea de relevanță a întrebării preliminare și că intenționa să o mențină.
39. Prin faxul din 28 mai 2010, guvernul belgian a informat Curtea despre intrarea în vigoare a Legii gazelor naturale 2010, prin care articolul 15/5quinquies și articolul 15/19 al doilea paragraf din Legea gazelor naturale fuseseră abrogate și care prevedea că articolul 15/19 primul paragraf din Legea gazelor naturale urma să înceteze a mai produce efecte de la 2 martie 2011.
40. La 17 iunie 2010 a avut loc o ședință la care au participat reprezentanți ai CREG, ai guvernelor belgian și ceh, precum și ai Comisiei.
41. Prin scrisoarea din 16 iulie 2010, Fluxys a atras atenția Curții asupra unei hotărâri a Cour constitutionnelle belge din 8 iulie 2010, prin care aceasta din urmă a anulat Legea gazelor naturale 2009 cu efect ex tunc. Curtea a solicitat instanței de trimitere să indice consecințele pe care le deduce din această hotărâre. Prin scrisoarea din 8 septembrie 2010, instanța de trimitere a răspuns că, în urma anulării ex tunc a Legii gazelor naturale 2009, dispozițiile legii anterioare a gazelor naturale sunt aplicabile acțiunii principale. Deși distincția dintre tranzitul și distribuția gazelor naturale, care a determinat anularea Legii gazelor naturale 2009, se regăsea deja în această lege anterioară și deși considerațiile Cour constitutionnelle belge se aplică, prin urmare, și acestei legi anterioare, instanța de trimitere a arătat că rămâne totuși obligată să judece potrivit dispozițiilor acestei legi anterioare, întrucât dispozițiile în cauză nu au făcut obiectul unei sesizări adresate Cour constitutionnelle belge.

11.2. C-241/09 Hotărâre:

28. Din jurisprudența Curții reiese că numai instanțele naționale care sunt sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (a se vedea în special Hotărârea din 15 iunie 1995, Zabala Erasun și alții, C‑422/93-C‑424/93, Rec., p. I‑1567, punctul 14).

29. Cu toate acestea, făcând uz de puterea sa de apreciere, instanța națională îndeplinește, în colaborare cu Curtea, funcția care le este atribuită în comun în scopul de a garanta respectarea legalității în aplicarea și interpretarea dreptului Uniunii. Prin urmare, problemele pe care le poate ridica exercitarea de către instanța națională a puterii sale de apreciere și raporturile pe care aceasta le are cu Curtea în temeiul articolului 267 TFUE intră exclusiv sub incidența normelor dreptului Uniunii (a se vedea Hotărârea Zabala Erasun și alții, citată anterior, punctul 15).

30. În acest scop, este indispensabilă cunoașterea de către Curte a cadrului factual și juridic din acțiunea principală, întrucât informațiile furnizate în deciziile de trimitere sunt destinate nu numai să permită Curții să dea răspunsuri utile, ci și să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate posibilitatea de a prezenta observații, în conformitate cu articolul 23 din Statutul Curții de Justiție. Revine Curții obligația de a veghea ca această posibilitate să fie asigurată, ținând seama de faptul că, în temeiul dispoziției menționate, numai deciziile de trimitere sunt notificate părților interesate (Hotărârea din 1 aprilie 1982, Holdijk și alții, 141/81-143/81, Rec., p. 1299, punctul 6, precum și Ordonanța din 28 iunie 2000, Laguillaumie, C‑116/00, Rec., p. I‑4979, punctul 14):
14. Il convient de rappeler à cet égard que les informations fournies dans les décisions de renvoi ne servent pas seulement à permettre à la Cour de donner des réponses utiles, mais également à donner aux gouvernements des États membres ainsi qu’aux autres parties intéressées la possibilité de présenter des observations conformément à l’article 20 du statut CE de la Cour de justice (ordonnance du 2 mars 1999, Colonia Versicherung e.a., C-422/98, Rec. p. I-1279, point 5). Il incombe à la Cour de veiller à ce que cette possibilité soit sauvegardée, compte tenu du fait que, en vertu de la disposition précitée, seules les décisions de renvoi sont notifiées aux parties intéressées(arrêt du 1er avril 1982, Holdijk e.a., 141/81 à 143/81, Rec p. 1299, point 6; ordonnance du 13 mars 1996, Banco de Fomento e Exterior, C-326/95, Rec. p. I-1385, point 7, et arrêt du 13 avril 2000, Lehtonen et Castors Braine, C-176/96, non encore publié au Recueil, point 23).

31. Prin urmare, deși Curtea trebuie să se poată baza, în cea mai mare măsură, pe aprecierea instanței naționale în ceea ce privește necesitatea întrebărilor care îi sunt adresate, aceasta trebuie să aibă posibilitatea de a face orice apreciere inerentă în vederea îndeplinirii propriei sale funcții, în special în scopul de a‑și verifica, dacă este cazul, astfel cum orice instanță are obligația, propria competență (Hotărârea Zabala Erasun și alții, citată anterior, punctul 16).

32. În speță, din scrisorile primite de Curte după ce a fost depusă cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare rezultă că, pe de o parte, Fluxys a renunțat la motivele prezentate în fața instanței de trimitere referitoare la nelegalitatea metodei de stabilire a tarifelor aplicată de CREG în decizia atacată în fața instanței de trimitere și că nu mai solicită anularea deciziilor atacate la cour d’appel de Bruxelles decât în ceea ce privește contractele preexistente care erau făceau obiectul unei excepții, conform articolului 32 alineatul (1) din Directiva 2003/55. Pe de altă parte, în urma hotărârii Cour constitutionnelle din 8 iulie 2010, reglementarea națională aplicabilă de către instanța de trimitere nu mai este cea luată în considerare în cadrul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare.

33. În aceste condiții, Curtea nu poate decât să constate că, pe de o parte, cadrul juridic național în care se înscrie acțiunea principală nu mai este cel descris de cour d’appel de Bruxelles în decizia de trimitere, deși, potrivit acestei instanțe, normele naționale care sunt aplicabile din nou ca urmare a hotărârii Cour constitutionnelle menționate mai sus ar ridica aceeași problemă în ceea ce privește compatibilitatea lor cu dreptul Uniunii ca și cele care au fost anulate prin această hotărâre, iar pe de altă parte, reclamanta din acțiunea principală nu mai invocă încălcarea de către CREG a articolului 15/5 quinquies din Legea gazelor naturale.

34. Rezultă că, ținând cont de evoluția litigiului la instanța de trimitere, atât din punct de vedere procedural, cât și din punctul de vedere al dreptului aplicabil, Curtea nu mai este în măsură să se pronunțe cu privire la întrebarea care i‑a fost adresată.

11.3 Apariția unor dispoziții naționale noi care sunt incidente, și reluarea fazei orale: Hotărârea în C-173/13:

21. În speță, Camera a patra a Curții consideră că nu este necesar să solicite Curții trimiterea prezentei cauze la Marea Cameră.

22. În al doilea rând, trebuie amintit că, potrivit articolului 83 din respectivul Regulament de procedură, Curtea poate să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții.
23. În speță, Curtea arată în primul rând că, după ce li s‑a dat posibilitatea să ia cunoștință de observațiile prezentate, niciuna dintre aceste părți și nicio parte interesată nu a solicitat organizarea unei ședințe, posibilitate care este prevăzută la articolul 76 din Regulamentul de procedură al Curții.
24. În al doilea rând, după ascultarea avocatului general, Curtea consideră că dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța.
25. În ceea ce privește în special faptul nou invocat de soții Leone, nu rezultă că legea invocată de aceștia și a cărei intrare în vigoare este ulterioară faptelor în litigiu este de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei pe care Curtea este chemată să o pronunțe.
26. Pe de altă parte, împrejurarea că guvernul francez s‑ar fi abținut să menționeze Directiva 86/378 în observațiile sale scrise sau cu ocazia unei ședințe pe care ar fi putut‑o solicita în acest sens și faptul că nici avocatul general nu ar fi abordat această directivă în concluziile sale, în condițiile în care soții Leone au făcut referire la aceasta în observațiile lor, nu sunt, în niciun fel, de natură să justifice redeschiderea dezbaterilor pentru motivul că un astfel de element nu ar fi fost pus în discuția părților.
27. Având în vedere considerațiile care precedă, Curtea apreciază că nu trebuie să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

XII. Adresarea unei cereri de lămuriri instanței naționale de către Curtea de Justiție

12.1. Refuzul de a adresa: Hotărârea în C-162/12 și C-163/12:
26. În ceea ce privește posibilitatea, prevăzută la articolul 101 din Regulamentul de procedură, de a adresa o cerere de lămuriri instanței de trimitere (adresată de o parte) dintr‑o jurisprudență consacrată, reflectată deja la articolul 94 literele (b) și (c) din regulamentul menționat, reiese că, întrucât decizia de trimitere reprezintă temeiul procedurii desfășurate în fața Curții, este indispensabil ca instanța națională să clarifice cadrul factual și normativ al litigiului principal și să ofere un minim de explicații cu privire la motivele care au stat la baza alegerii dispozițiilor de drept al Uniunii a căror interpretare o solicită și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată (a se vedea în acest sens în special Ordonanța din 28 iunie 2000, Laguillaumie, C‑116/00, Rec., p. I‑4979, punctele 23 și 24, Hotărârea din 19 aprilie 2007, Asemfo, C‑295/05, Rep., p. I‑2999, punctul 33, precum și Hotărârea din 21 februarie 2013, Mora IPR, C‑79/12, punctul 37)
27. În aceste condiții, Curtea consideră că, în cadrul prezentelor cauze, nu este indicat să adreseze instanței de trimitere o cerere de lămuriri.

12.2. Adresarea de lămuriri și redeschiderea procedurii orale:
12.2.1. C-384/10 Concluzii:

23. Domnul Voogsgeerd, guvernul belgian și guvernul olandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție.

24. La întrebarea prin intermediul căreia Curtea de Justiție a solicitat instanței de trimitere să precizeze dacă, având în vedere Hotărârea din 15 martie 2011, Koelzsch (C‑29/10), care i‑a fost comunicată, își menține cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, această instanță a dat un răspuns afirmativ prin scrisoarea din 4 aprilie 2011, care a fost primită la grefa Curții la 21 aprilie 2011.
25. În exercitarea competențelor sale privind luarea unor măsuri de organizare a procedurii, Curtea de Justiție a adresat părților la procedură o întrebare referitoare la aplicabilitatea articolului 6 alineatul (2) litera (b) din Convenția de la Roma în acțiunea principală, la care părțile au răspuns în scris în termenul stabilit.
26. Întrucât niciuna dintre părțile la procedură nu a solicitat deschiderea procedurii orale, după reuniunea generală a Curții din 17 mai 2011 s‑a procedat la elaborarea prezentelor concluzii.

12.2.2. C-568/08 Concluzii

21. Au depus observații scrise, în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții, Combinatie, Provincia, guvernul Țărilor de Jos și Comisia.
22. În urma reuniunii generale a Curții din 1 decembrie 2009, Curtea a hotărât, în temeiul articolului 104 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, să solicite din partea Rechtbank o serie de precizări privind valoarea economică a contractului licitat de Provincie. Prin răspunsul înregistrat la grefa Curții la 2 februarie 2010, Rechtbank a explicat că respectivul contract face parte dintr‑o lucrare mai amplă, cea aferentă sectorului navigabil Erica‑Ter Apel, a cărei valoare globală este estimată la 6 100 000 de euro fără TVA.
23. Cauza fiind supusă din nou reuniunii generale din 23 martie 2010, s‑a decis să fie adresate în scris o serie de întrebări părților în procedura preliminară, referitoare la executarea măsurilor provizorii în dreptul olandez, la posibilitățile pe care acesta le oferă pentru obținerea anulării contractului, precum și la opțiunile de care dispune Provincia în urma ordonanței privind măsurile provizorii.
24. Ultimele răspunsuri traduse în limba franceză au fost primite la 7 iunie 2010, dată începând cu care prezentarea de observații a fost încheiată, dat fiind că nimeni nu a solicitat organizarea unei ședințe.

XIII. Incertitudinea conținutului exact al dreptului procedural național: C-23/12 Hotărâre:

29. În această privință, trebuie amintit că, astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, atunci când Curtea răspunde la o întrebare preliminară adresată de o instanță dintr‑un stat membru conform articolului 267 TFUE, ea nu este competentă să interpreteze dreptul intern al acestui stat membru (a se vedea în special Hotărârea din 12 octombrie 1993, Vanacker și Lesage, C‑37/92, Rec., p. I‑4947, punctul 7, Hotărârea din 20 octombrie 2005, Ten Kate Holding Musselkanaal și alții, C‑511/03, Rec., p. I‑8979, punctul 25, precum și Hotărârea din 19 septembrie 2006, Wilson, C‑506/04, Rec., p. I‑8613, punctul 34).
30. Ținând seama de acest element și de incertitudinea în ceea ce privește conținutul exact al dreptului procedural leton, Curtea se va strădui să furnizeze Augstākās Tiesas Senāts elementele de interpretare a dreptului Uniunii care să îi permită să aprecieze compatibilitatea normelor de drept intern cu reglementarea Uniunii.

XIV. Necesitatea ca instanța să soluționeze mai întâi problemele de drept național pur pentru a nu risca o inadmisibilitate: C-396/08 Concluzii:

55. Deciziile de trimitere indică articolul 7 alineatul (1) din Legea nr. 638/83, care prevede că, în ceea ce privește dobândirea drepturilor la pensie, numărul contribuțiilor săptămânale care trebuie creditate în cursul anului lucrătorilor salariați în vederea calculării pensiei pentru limită de vârstă plătite de INPS este egal cu cel al săptămânilor din acel an pentru care a fost plătit un salariu sau care sunt recunoscute ca echivalente potrivit normelor privind creditul fictiv. Instanța națională arată de asemenea că INPS a luat în considerare ca perioade utile în scopul stabilirii pensiei numai perioadele lucrate, excluzând perioadele nelucrate.
56. Cu toate aceste, instanța națională nu precizează nicăieri modul în care trebuie calculat numărul de săptămâni ce trebuie luate în considerare în scopul dobândirii drepturilor la pensie.
57. Pentru a permite Curții să ofere o interpretare utilă a dreptului comunitar, este necesar ca, înaintea trimiterii preliminare, instanța națională să stabilească situația de fapt și să soluționeze problemele de drept național pur (Hotărârea din 8 mai 2003, Gantner Electronic, C‑111/01, Rec., p. I‑4207, punctul 37. Curtea s‑a pronunțat în acest sens într‑un mod mai prudent în hotărâri mai vechi. A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 30 martie 2000, JämO, C‑236/98, Rec., p. I‑2189, punctul 31.):

37. Pour permettre à la Cour de donner une interprétation du droit communautaire qui soit utile, il est indiqué que, préalablement au renvoi, le juge national établisse les faits de l’affaire et tranche les problèmes de pur droit national (voir arrêt du 10 mars 1981, Irish Creamery Milk Suppliers Association e.a., 36/80 et 71/80, Rec. p. 735, point 6). De même, il est indispensable que la juridiction nationale explique les raisons pour lesquelles elle considère qu’une réponse à ses questions est nécessaire à la solution du litige (voir arrêts du 12 juin 1986, Bertini e.a., 98/85, 162/85 et 258/85, Rec. p. 1885, point 6, et du 16 juillet 1992, Lourenço Dias, C-343/90, Rec. p. I-4673, point 19).

vs

31. Certes, la nécessité de parvenir à une interprétation du droit communautaire qui soit utile pour le juge national exige que soit défini le cadre juridique dans lequel l’interprétation demandée doit se placer. Dans cette perspective, il peut être avantageux, selon les circonstances, que les faits de l’affaire soient établis et que les problèmes de pur droit national soient tranchés de manière à permettre à la Cour de connaître tous les éléments de fait et de droit qui peuvent être importants pour l’interprétation qu’elle est appelée à donner du droit communautaire (voir arrêt Irish Creamery Milk Suppliers Association e.a., précité, point 6).

58. Într‑adevăr, Curtea a apreciat că aceste considerații nu restrâng nicidecum puterea de apreciere a instanței naționale, care este singura în măsură să cunoască nemijlocit faptele din cauză și argumentele părților, care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată și care se află în poziția cea mai potrivită pentru a hotărî în ce stadiu al procedurii are nevoie de o hotărâre preliminară a Curții(Hotărârea JämO, punctul 32, și Hotărârea din 9 decembrie 2003, Gasser, C‑116/02, Rec., p. I‑14693, punctul 27):

32. Ces considérations ne limitent en rien, cependant, le pouvoir d’appréciation du juge national, qui est seul à avoir une connaissance directe des faits de l’affaire et des arguments des parties, qui doit assumer la responsabilité de la décision judiciaire à intervenir et qui est ainsi le mieux placé pour décider à quel stade de la procédure il a besoin d’une décision préjudicielle et pour apprécier la pertinence des questions qu’il pose à la Cour (voir, en ce sens, arrêt du 27 octobre 1993, Enderby, C-127/92, Rec. p. I-5535, point 10).

și

27. En conséquence, il convient de répondre à la première question qu’une juridiction nationale peut, en vertu du protocole, soumettre à la Cour une demande d’interprétation de la convention de Bruxelles, alors même qu’elle se fonderait sur des allégations d’une partie au principal dont ladite juridiction n’a pas encore vérifié le bien-fondé, dès lors qu’elle estime, au regard des particularités de l’affaire, qu’une décision préjudicielle est nécessaire pour être en mesure de rendre son jugement et que les questions préjudicielles qu’elle pose à la Cour sont pertinentes. Il lui incombe toutefois de fournir à cette dernière des éléments de fait et de droit lui permettant de donner une interprétation de ladite convention qui soit utile ainsi que d’indiquer les raisons pour lesquelles elle considère qu’une réponse à ses questions est nécessaire à la solution du litige.

59. O astfel de abordare permisivă a admisibilității deciziilor de trimitere este adesea justificată în lumina obiectivului dublu prevăzut la articolul 234 CE: asigurarea în cea mai mare măsură posibilă a aplicării unitare a dreptului comunitar și stabilirea în acest scop a unei cooperări eficiente între Curte și instanțele naționale(Hotărârea din 22 februarie 1990, Busseni, C‑221/88, Rec., p. I‑495, punctul 13).
60. Cu toate acestea, într‑o cauză în care informațiile furnizate în deciziile de trimitere erau contradictorii, făcând astfel imposibilă înțelegerea suficientă a situației juridice, Curtea a declarat vădita inadmisibilitate a întrebărilor adresate(Hotărârea din 21 aprilie 1999, Charreire și Hirtsmann, C‑28/98 și C‑29/98, Rec., p. I‑1963).
61. Lipsa clarității în prezentele decizii de trimitere privește diferența dintre munca pe fracțiune de normă de tip orizontal și de tip vertical‑ciclic la calcularea numărului de săptămâni luate în considerare pentru dobândirea drepturilor la pensie. Dar aceasta este însăși esența prezentei cauze și premisa pe care se bazează întrebările adresate.
62. Întrebările adresate ar fi putut fi astfel declarate în mod justificat inadmisibile la primirea deciziilor de trimitere de către Curte.
63. În cadrul ședinței, ca urmare a interogării aprofundate a consilierului juridic al INPS și a agentului Italiei, au devenit mai clare modul în care ar trebui efectuat calculul și problema exactă care se pune în dreptul național.
64. Cu toate acestea, trebuie reținut că, în cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 234 CE, care este întemeiat pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, aceasta din urmă este abilitată să se pronunțe asupra interpretării sau a validității unui text comunitar numai pe baza faptelor prezentate de instanța națională. Realizarea de către Curte a propriilor constatări cu privire la situația de fapt și de drept pendinte în fața instanței naționale ar fi incompatibilă cu rolul pe care i‑l conferă articolul 234 CE, precum și cu obligația sa de a asigura guvernelor statelor membre și părților interesate posibilitatea de a‑și prezenta observațiile în conformitate cu articolul 23 din Statutul Curții(A se vedea, prin analogie, Hotărârea din 16 iulie 1998, Dumon și Froment, C‑235/95, Rec., p. I‑4531, punctele 25-27 și jurisprudența citată).
65. Cu excepția Italiei, niciun stat membru nu a prezentat observații. Prin urmare, Curtea nu poate fi sigură că și‑a îndeplinit obligația de garantare a posibilității de a prezenta observații.
66. Această situație ar fi trebuit evitată.
67. Cu toate acestea, procedura instituită prin articolul 234 CE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale, cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului comunitar care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului cu care sunt sesizate(A se vedea Hotărârea din 24 martie 2009, Danske Slagterier, C‑445/06, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 65 și jurisprudența citată):

65. În ceea ce privește posibilitatea ca, precum în speță, calea legală astfel utilizată să conducă la formularea unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare și consecințele pe care acest fapt le‑ar avea asupra caracterului rezonabil al acestei căi legale, trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că procedura instituită prin articolul 234 CE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale, cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului comunitar care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului cu care sunt sesizate (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 1992, Meilicke, C‑83/91, Rec., p. I‑4871, punctul 22, și Hotărârea din 5 februarie 2004, Schneider, C‑380/01, Rec., p. I‑1389, punctul 20). Prin urmare, clarificările obținute în acest mod de instanța națională îi permit facilitarea aplicării dreptului comunitar, astfel încât utilizarea acestui instrument de cooperare nu contribuie în niciun fel la a face excesiv de dificilă pentru justițiabil exercitarea drepturilor conferite de dreptul comunitar. În consecință, nu ar fi rezonabil să nu se utilizeze o cale legală numai pentru motivul că aceasta ar putea conduce la formularea unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare. În plus, trimiterea preliminară se întemeiază pe un dialog între instanțe, a cărui declanșare depinde în întregime de aprecierea pe care o face instanța națională asupra pertinenței și a necesității trimiterii menționate(Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter, C‑2/06, Rep., p. I‑411, punctul 42, și Hotărârea din 16 decembrie 2008, Cartesio, C‑210/06, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 91):

42. Într‑adevăr, astfel cum precizează avocatul general la punctele 100-104 din concluzii, trimiterea preliminară se întemeiază pe un dialog între instanțe, a cărui declanșare depinde în întregime de aprecierea pe care o face instanța națională asupra pertinenței și necesității trimiterii menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, 126/80, Rec., p. 1563, punctul 7):

și

91. Într‑adevăr, trimiterea preliminară se întemeiază pe un dialog între instanțe, a cărui declanșare depinde în întregime de aprecierea pe care o face instanța națională asupra pertinenței și necesității trimiterii menționate (Hotărârea Kempter, citată anterior, punctul 42).

68. Într‑adevăr, este de așteptat ca o decizie de trimitere să fie respinsă ca inadmisibilă într‑un stadiu primar al procedurii dacă aceasta conține o prezentare inadecvată a situației de fapt și a dreptului național, precum în speță. Însă, având în vedere informațiile obținute de Curte în cadrul ședinței, nu considerăm că luarea unei astfel de măsuri în acest moment ar fi corespunzătoare sau ar servi intereselor economiei procedurii.

XV. Noțiunea de ”părți în cauză” prevăzută la articolul 23 din Statutul Curții: C-73/07 Ordonanța Președintelui:
11. Participarea la procedură în cazurile vizate la articolul 234 CE este guvernată de articolul 23 din Statutul Curții de Justiție, prin care dreptul de a depune în fața acesteia memorii sau observații este limitat la părțile în cauză, la statele membre, la Comisia Comunităților Europene și, eventual, la Consiliul Uniunii Europene, la Parlamentul European, la Banca Centrală Europeană, la statele care sunt părți la Acordul privind Spațiul Economic European, altele decât statele membre, la Autoritatea de supraveghere AELS și la statele terțe. Prin expresia „părți în cauză”, această dispoziție vizează numai acele părți care au această calitate în litigiul aflat pe rolul instanței naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea Bollmann, citată anterior, punctul 4, și Ordonanța președintelui Curții SGAE, citată anterior, punctul 5).
12. Întrucât nu este expres menționată la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție și nu are, în acțiunea principală, calitatea de „parte în cauză” în sensul acestui articol, autoritatea nu poate fi abilitată să prezinte în fața Curții observații privind întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere.
13. Deoarece cererea adresată de autoritate nu poate fi admisă în temeiul articolului 40 din Statutul Curții de Justiție și nici în temeiul articolului 23 din același statut, aceasta trebuie respinsă ca inadmisibilă.

Mihaela Mazilu-Babel
Doctorand, Facultatea de Drept și Ştiințe Sociale, Universitatea din Craiova

Citeşte mai mult despre , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

Login | Pentru a putea posta comentarii trebuie să fiţi abonat. Dacă încă nu sunteţi, click aici pentru a afla despre avantaje!

Lasă un răspuns

Arii de practică
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Business
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul sportului
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Litigation
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protective
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi

Parteneri arii de practică  Specialişti


JURIDICE.ro
Main page
Cariere
Evenimente ⁞ 
Dezbateri
Profesionişti
Lawyers Week
WinLaw.ro
VIDEO
Servicii
Flux noutăţi
Selected ⁞ 
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi / JURIDICE NEXT
RSS  Publicare comunicate profesionale
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note, studii şi opinii juridice
ISSN 2066-0944
       Studii şi note de studiu
Revista revistelor
Autori  Condiţii de publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
       Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
       Dezlegarea unor chestiuni de drept
       Recurs în interesul legii
Curţi de apel ⁞ 
Tribunale ⁞ 
Judecătorii

Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Proiecte speciale
Cărţi
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Mesaje de condoleanţe
Povestim cărţi
Războiul din Ucraina
Wisdom stories