Ioana-Laura Toma, Ioan-Luca Vlad: Folosirea ca mijloc de probă a actelor oficiale străine în procesul civil
10 noiembrie 2015 | Ioana-Bianca TOFAN
Judecător dr. Ioana-Laura Toma și avocat drd. Ioan-Luca Vlad au publicat, în Revista Română de Drept Privat nr. 6/2014, articolul intitulat „Folosirea ca mijloc de probă a actelor oficiale străine în procesul civil”.
În sens larg, prin probă se înțelege acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt, mijlocul legal prin care se poate stabili faptul care trebuie dovedit sau rezultatul obținut prin folosirea mijloacelor de probă. În sens restrâns, prin probă se desemnează fie mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt, fie faptul probator, adică un fapt material care, fiind dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit pentru a dovedi un alt fapt material.
Din punct de vedere al clasificării probelor, actele oficiale străine sunt extrajudiciare și personale pozitive (constau în declarații consemnate în înscrisuri sau făcute oral), ele fiind cu necesitate înscrisuri, căci, pentru a putea fi folosit și dovedit în viitor, într-un alt stat, un act în sensul de negotium trebuie înregistrat printr-un instrumentum.
Actul oficial străin reprezintă un înscris autentic, adică, potrivit art. 269 C. proc. civ., „înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege”, precum și „orice alt înscris emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter”.
Actele oficiale străine se împart în acte jurisdicționale, înscrisuri autentice și acte de stare civilă.
Aceste trei categorii de acte, subsumate noțiunii de „act oficial străin”, pot constitui mijloc de probă în procesul civil. Regulile, condițiile și limitele în care actele oficiale străine pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul civil sunt stabilite de regulile acestuia.
În ceea ce privește legea care cuprinde regulile probatoriului în procesul civil, doctrina este unanimă în a arăta că, în cazul în care instanțele judecătorești sunt competente, obiectul probei se determină în conformitate cu legea aplicabilă pe fond dreptului litigios.
Cu privire la admisibilitatea mijloacelor de probă, art. 1090 C. proc. civ. prevede: „(1) Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic și forța probantă a înscrisului constatator sunt cele prevăzute de legea convenită de parți, când legea locului încheierii actului juridic le acordă acestea libertate. În absența acestei libertăți sau când părțile n-au uzat de ea, se aplică legea locului încheierii actului. (2) Probațiunea faptelor este supusă legii locului unde ele s-au produs ori sau fost săvârșite”. Cu toate acestea, va fi aplicabilă legea română, dacă aceasta admite și alte mijloace de probă decât cele prevăzute de legi ce reglementează acest domeniu. De asemenea, legiuitorul prevede un caz în care legea romană este aplicabilă și în situația în care ea îngăduie proba cu martori și cu prezumții ale judecătorului, chiar dacă aceste mijloace de probă nu sunt admisibile potrivit legii străine declarate aplicabilă.
În cazul în care instanțele arbitrale sunt competente, potrivit Convenției de la New York, regulile de procedură aplicabile, inclusiv în materie de probe, sunt regulile convenite de părți sau, în lipsa unui astfel de acord, regulile statului în care are loc arbitrajul.
În concluzie, România recunoaște, prin legislație și practica sa judiciară, necesitatea ca actele oficiale străine, indiferent de natura lor, să poată fi folosite ca mijloc de probă fără riscul de a crea situații juridice incompatibile, incoerente și grave prejudicii persoanelor implicate.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
