Secţiuni » Arii de practică » Business » Banking
Banking
DezbateriCărţiProfesionişti
Banner BA-01
Servicii JURIDICE.ro
Banner BA-02
Banking Drept civil Drept comercial Protecția consumatorilor Studii

Consecinţele nerespectării principiului specializării ipotecii convenţionale (II)

12 noiembrie 2015 | Iulia VUCMANOVICI

A se vedea dezbaterile juridice Clauze abuzive, franci elvețieni și altele asemenea, din 16 februarie 2015, Clauzele abuzive, un teren pe care consumatorii câștigă (încă prea puțin?) teren, din 10 mai 2014, respectiv Locuința consumatorului, o fortăreață impenetrabilă? Cauza Kušionová din 10 noiembrie 2014 [DEZBATERI.JURIDICE].


Observaţiile colegiale la adresa articolului “Efectele constatării caracterului abuziv al contractelor de împrumut ipotecar, încheiate de către consumatori, publicat la data de 2 noiembrie 2015, pe acelaşi site, au născut noi întrebări asupra subiectului. Ca dovadă că observaţiile au fost bine primite, ele au suscitat prezentul articol, scris nu atât pentru a convinge sau a polemiza, cât pentru a justifica şi argumenta în mod suplimentar un punct de vedere deja exprimat. Noile consideraţii formează corpul (şi, sper, substanţa) prezentului articol.

Totul a pornit de la exprimarea părerii că efectele (matematice, juridice) ale inexactităţii sumei de restituit conform unui contract de împrumut declarat abuziv se produc, inevitabil, şi asupra garanţiei reale imobiliare accesorii. Urmare a nerespectării regulii imperative a specializării ipotecii (prin nedeterminarea exactă a sumei supusă restituirii), garanţia reală imobiliară ar fi lovită de nulitate, conform art. 2372 din Noul Cod civil. Împotriva acestei idei s-a afirmat că Noul Cod civil ar deţine o viziune mult mai suplă asupra obligaţiei de specializare a sumei garantate printr-o ipotecă convenţională şi că, în plus, teoria caracterului abuziv al împrumutului nu poate contamina şi contractul de ipotecă, în condiţiile în care împrumutul a fost deja acordat, impunându-se a fi restituit, fie şi în limitele rezonabile fixate de instanţă, nicidecum total înlăturat, prin dispariţia constrângerii conferite de garanţia reală imobiliară. În cele ce urmează, se va argumenta că nulitatea ipotecii convenţionale se impune indiferent de noua sau vechea concepţie a legiuitorului asupra principiului specializării ipotecii convenţionale şi că principiul îşi găseşte raţiunea în obligaţia generică de a încheia contracte neafectate de vicii de consimţământ (al leziunii, în special, interzis de art. 12211224 din Noul Cod civil). Observaţia nu poate fi decât un semn al perenităţii conţinutului principiului specializării ipotecii convenţionale, nicidecum al diluării acestuia.

Concret, principiul specializării este, în materia ipotecii convenţionale, expresia interdicţiei de a ipoteca un imobil pe baza unui consimţământ afectat de un viciu de consimţământ (în acest caz, al leziunii). Încălcarea regulii specializării ipotecii convenţionale ar echivala cu consimţirea nerespectării regulii libertăţii consimţământului (art. 1204 din Noul Cod civil: “Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză”). Prin art. 2372 din Noul Cod civil, legiuitorul a subliniat regula impusă de art. 1221 din Noul Cod civil, aspect demonstrat de caracterul (absolut) al nulităţii atrase de nerespectarea specializării impuse de art. 2372 din Noul Cod civil, spre deosebire de nesocotirea dispoziţiilor legale cu privire la consimţământul părţilor (care, potrivit art. 1251 din Noul Cod civil, atrag nulitatea relativă). Leziunea (care în condiţiile altor contracte decât cel de ipotecă imobiliară) atrage “doar” nulitatea relativă, în această materie va atrage (sub forma specializării) nulitatea absolută, semn al unui interes general, de ocrotire a circuitului civil al garanţiilor imobiliare (art. 1247 alin. 1 din Noul Cod civil: “Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general), cu toate consecinţele decurgând de aici.

Situaţia contractelor de împrumut cu clauze abuzive, conform Legii nr. 193/2000:

Caracterul abuziv al clauzelor unui contract de împrumut bancar este determinat, conform interpretării per a contrario a prevederilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, de neclaritatea şi echivocul clauzelor, pentru înţelegerea cărora ar fi necesare cunoştinţe de specialitate din partea consumatorilor. Asemenea clauze sunt interzise, potrivit art. 1 alin. 3 din acelaşi act normativ („Se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”). Chiar dacă interdicţia există, ea a fost încălcată, prin ceea ce instanţele au corectat în cadrul acţiunilor în nulitate declanşate în masă, ca urmare a admiterii asemenea clauze/contracte au fost declarate abuzive şi, drept urmare, înlăturate.

Reiese, din analiza prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, că sensul noţiunii de clauză abuzivă, din cadrul unui contract încheiat între consumator şi profesionist, are în vedere o clauză lipsită de negociere, inserată în contract tocmai în încercarea de a evita acea negociere care ar împiedica dezechilibrul semnificativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor. De remarcat că, prin consumator, în sensul art. 2 alin. 1 al Legii nr. 193/2000 şi al legislaţiei europene, nu se înţeleg decât persoanele fizice individuale sau grupate în asociaţii “care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”. Această categorie de persoane este legal prezumată ca fiind lipsită de cunoştinţele de specialitate necesare înţelegerii sensului şi efectului acelor clauze, nefavorabile lor şi contrare cerinţelor bunei-credinţe. Scopul legiuitorului este de a proteja această categorie de persoane de un dezechilibru semnificativ, dăunător lor.

Dacă pentru persoanele fizice legea prezumă absenţa cunoştinţelor de specialitate, pentru cele juridice se prezumă existenţa unor asemenea cunoştinţe, deşi nu direct, ci prin neincluderea persoanelor juridice în categoria consumatorilor, aşa cum se observă din interpretarea prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Deşi indirectă, prezumarea existenţei cunoştinţelor de specialitate se dovedeşte a fi absolută în privinţa persoanelor juridice: oricât s-ar strădui acestea să îşi demonstreze similara lipsă a cunoştinţelor de specialitate (de cele mai multe ori reală, mai cu seamă în cazul societăţilor de persoane sau al societăţilor cu răspundere limitată), tot nu ar reuşi să demonstreze caracterul abuziv al clauzelor contractuale deja acceptate, prin invocarea (în mod egal şi nediscriminat) a prevederilor Legii nr. 193/2000, iar aceasta doar ca urmare a faptului că, prin consumatori, legea înţelege doar persoane fizice (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000). Aceasta în pofida faptului că, adeseori, persoanele juridice pot fi simple consumatoare de produse şi servicii, nedeţinătoare de cunoştinţe de specialitate, iar persoanele fizice pot fi beneficiarele nemeritate ale unei asemenea prezumţii legale (absolute), în realitate nu chiar atât de lipsite de cunoştinţe de specialitate pe cât prezumă legea. Efectul este, însă, unul benefic pentru piaţa de consum a bunurilor şi serviciilor, deoarece responsabilizează profesioniştii care le furnizează, descurajându-i să încheie contracte cu clauze abuzive cu persoanele fizice şi contracte afectate de viciul de consimţământ al leziunii cu cele juridice.

Grija Legii nr. 193/2000 pentru protecţia consumatorului lipsit de cunoştinţe de specialitate este doar o expresie a grijii manifestate de legea generală (Codul Civil) pentru toţi contractanţii lipsiţi de experienţa sau conştinţele necesare pentru a înţelege că partenerii lor contractuali ar căuta să profite de pe urma nevoii, naivităţii sau neştiinţei lor în domeniul contractual vizat. Principiile Legii nr. 193/2000 nu sunt altceva decât o particularizare a interdicţiei viciului de consimţământ al leziunii, consacrat de art. 12211224 din Noul Cod civil. Tocmai din acest motiv, persoanele juridice excluse de la ipoteza Legii nr. 193/2000 vor putea recurge cu succes la prevederile art. 12211224 din Noul Cod civil, în încercarea de a denunţa clauzele abuzive ale contractelor lor, deşi fără a beneficia de scutirea de plata taxei de timbru pe care OUG nr. 80/2013 o oferă doar în coroborare cu Legea specială nr. 193/2000, nu şi în coroborare cu cea generală (Codul civil). Discriminarea este semnificativă, în condiţiile unui timbraj calculat la valoare.

Situaţia contractelor de garanţie reală imobiliară, accesorii celor de împrumut supuse Legii nr. 193/2000 (cu clauze abuzive):

Câtă vreme contractele abuzive încheiate de consumatori (persoane fizice) reprezintă o particularitate a contractelor anulabile ca fiind lovite de viciul de consimţământ al leziunii, se poate concluziona că, în materia contractelor de împrumut bancar încheiate de persoanele fizice la care se referă Legea nr. 193/2000:

– Nu doar contractele de împrumut bancar pot fi abuzive, ca urmare a incidenţei prevederilor Legii nr. 193/2000, ci chiar şi contractele de ipotecă pentru garantarea acelor împrumuturi (bancare) pot fi astfel, din exact aceleaşi motive pentru care s-ar constata abuzive contractele principale. În definitiv, Legea nr. 193/2000 se completează cu legea generală, conform art. 1177 din Noul Cod civil: “Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod”.

– Contractele accesorii (de ipotecă) ar fi nu atât abuzive, cât nule absolut, ca urmare a ignorării, la încheierea lor, a principiului specializării ipotecii convenţionale, reglementat de art. 2372 din Noul Cod civil.

– Contractele accesorii (de ipotecă) ar fi abuzive nu doar ca efect al caracterului abuziv al celor principale (de credit), ci inclusiv pentru că, deşi ar fi trebuit, nu au permis cunoaşterea iniţială a întregii sume garantate (ceea ce ar constitui nu doar consecinţa unui alt abuz, ci chiar un abuz în sine, distinct, mai ales atunci când garanţia imobiliară ar purta asupra locuinţei). În acest sens, se vor avea în vedere considerentele exprimate de CJUE cauza Kušionová (par. 63-65): ”Astfel, pierderea locuinței familiale este nu numai de natură să aducă atingere în mod grav dreptului consumatorilor (Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 61), ci totodată pune familia consumatorului vizat într‑o situație deosebit de fragilă (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții în cauza Sánchez Morcillo și Abril García, EU:C:2014:1388, punctul 11). În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat, pe de o parte, că pierderea unei locuințe este una dintre cele mai grave atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului și, pe de altă parte, că orice persoană supusă riscului de a fi victima unei astfel de ingerințe trebuie în principiu să fie în măsură să solicite examinarea proporționalității acestei măsuri (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea McCann împotriva Regatului Unit, nr. 19009/04, § 50, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2008, și Hotărârea Rousk împotriva Suediei, nr. 27183/04, § 137). În dreptul Uniunii, dreptul la locuință este un drept fundamental garantat de articolul 7 din cartă care trebuie luat în considerare de instanța de trimitere în cadrul aplicării Directivei 93/13.”

Ştiind, în plus, că în materia ipotecii convenţionale operează principiul specializării, consacrat de art. 2372 din Noul Cod civil, care obligă la determinarea sumei garantate, cu toate accesoriile ei (inclusiv cele menţionate de art. 2354 din Noul Cod civil), reiese că prevederile art. 2372 din Noul Cod civil constituie, în materia ipotecii, o particularizare a prevederilor art. 12211224 din Noul Cod civil din materia generală a contractelor, tot aşa cum Legea nr. 193/2000 constituie, la rândul ei, o similară particularizare a prevederilor art. 12211224 din Noul Cod civil, admisibilă din perspectiva art. 1177 din Noul Cod civil.

Poate că principiul specializării ipotecii convenţionale s-a destins în noua legislaţie civilă, de vreme ce suma pentru care este constituită ipoteca ar trebui să se poată determina „în mod rezonabil în temeiul actului de ipotecă”, aşa cum o arată art. 2372 alin. 1 din Noul Cod civil, dar tocmai de rezonabilitate ţine posibilitatea cunoaşterii anticipate a întinderii obligaţiei principale (a sumei garantate, în întregul ei). În plus, caracterul rezonabil ar urma să se manifeste, sub sancţiunea nulităţii absolute, la momentul încheierii contractului de ipotecă, aprecierea ulterioară a rezonabilităţii urmând a fi realizată cu instrumentele existente în chiar momentul constituirii ipotecii. Orice confirmare ulterioară a contractului de ipotecă sub acest aspect ar fi lipsită de relevanţă, faţă de incidenţa prevederilor art. 1247 alin. 4 din Noul Cod civil:„Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege”, şi a art. 1263 din Noul Cod civil: „Un contract anulabil poate fi confirmat dacă în momentul confirmării condiţiile sale de validitate sunt întrunite”. În plus, efectele nulităţii urcă în timp până la momentul contemporan încheierii actului juridic, tocmai ca urmare a nesocotirii unei reguli obligatorii la acel moment.

Relaxarea principiul specializării ipotecii convenţionale nu poate fi dedusă pe baza simplei utilizări a termenului “rezonabil”, din cuprinsul prevederilor art. 2372 alin. 1 din Noul Cod civil, şi nici pe baza presupusei renunţări la vechiul sistem de indicare a sumei maxime garantate, pe care nici fostul art. 1776 Cod civil nu o impunea.

Concluzia relativizării principiului specializării ipotecii convenţionale va fi pusă la îndoială de incidenţa prevederilor art. 12211224 din Noul Cod civil şi, deci, de menţinerea interdicţiei leziunii ca viciu de consimţământ. Dimpotrivă, tolerarea ignorării principiului specializării ipotecii convenţionale pe criterii de rezonabilitate (în plus, apreciată ulterior încheierii ipotecii) ar valida leziunea, deşi anterioară, contemporană momentului constituirii ipotecii.

Tocmai în materia ipotecii (mai ales a aceleia pentru care ar fi suplimentar incidente prevederile Legii nr. 193/2000), ar deveni mai pregnantă interdicţia vicierii consimţământului constitutorului ipotecii prin leziune, în sensul art. 12211224 din Noul Cod civil. În mod inevitabil, în final, rezonabilitatea ar echivala, în această materie, cu exactitatea.

Principiul specializării ipotecii convenţionale se impune interpretat în continuare în cheie cu atât mai riguroasă cu cât ar fi de interes general, în sensul prescris şi sancţionat, în caz de nerespectare, de art. 1247 alin. 1 din Noul Cod civil: „Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”.

Neabandonarea caracterului constrângător al conţinutului principiului specializării ipotecii convenţionale ar fi cu atât mai necesară cu cât obiectul garanţiei imobiliare l-ar constitui chiar locuinţa, îndeobşte dobândită în baza creditelor ipotecare încheiate de consumatorii persoane fizice (suplimentari beneficiari ai prevederilor Legii nr. 193/2000). Când însăşi cauza contractului de ipotecă ar fi dobândirea unei locuinţe, crearea anticipată a premiselor pierderii locuinţei prin ignorarea (şi încurajarea ignorării) regulii specializării ipotecii imobiliare convenţionale devine nu doar abuzivă în sensul Legii nr. 193/2000, dar şi nulă absolut în sensul Codului civil, pentru cauză ilicită şi imorală, interzisă de art. 1236 Cod civil. Faţă de deconspirarea unei asemenea intenţii, neabandonarea stricteţii acestui principiu se impune cu atât mai imperativ.

Concluzia se impune a fortiori prin prisma dreptului fundamental la locuinţă, astfel cum se constată a fi înţeles de către instanţele europene (a căror practică trebuie să inspire şi să fie urmată de instanţele naţionale).

Obligativitatea principiului specializării ipotecii convenţionale îşi produce efectele în dublu sens: atât în cel ulterior, vizând efectele nerespectării sale la momentul subsidiar perfectării contractului de ipotecă (constatat retroactiv, din acest motiv, a fi nul absolut), cât şi anterior, în ceea ce priveşte ignorarea sa la momentul constituirii unei ipoteci prin mandatar (caz în care procura trebuie să prevadă toate elementele contractului de ipotecă, atât pentru a fi cu adevărat specială în sensul art. 2016 Cod civil şi al art. 2365 Cod civil, împiedicând depăşirea unor limite prea laxe, cât şi pentru a fi specializată în sensul art. 2372 Cod civil).

Este adevărat că principiul specializării ipotecii operează doar pentru ipotecile convenţionale, observând inserarea sediului materiei sale (art. 2372 Cod civil) în paragraful §4 al secţiunii referitoare la ipotecă. Este, de asemenea, adevărat că în subsidiarul regulilor ipotecii convenţionale ar opera regulile ipotecii legale, conform art. 2386 pct. 2 Cod civil. Efectele antrenării subsidiare a prevederilor art. 2386 pct. 2 Cod civil s-ar reflecta, însă, doar în modalitatea executării silite a ipotecii şi numai în măsura în care însuşi contractul de împrumut ar (mai) constitui titlu executoriu în sensul art. 2430 Cod civil, deşi validitatea sa, de titlu executoriu principal, s-ar vedea serios afectată ca urmare a constatării caracterului său abuziv.

Este, de asemenea, adevărat că finanţatorul unui împrumut dobândeşte (şi) o ipotecă legală asupra imobilului (fie ea locuinţă a unui consumator persoană fizică), conform art. 2386 pct. 2 Cod civil. Deşi nesupusă regulii imperative a specializării, ipoteca legală rămâne, la fel ca şi cea convenţională, dependentă de soarta contractului principal.

Observând antrenarea subsidiară a prevederilor art. 2386 pct. 2 Cod civil, în raport cu cele ale art. 2372 Cod civil, nu se poate susţine că împrumutătorul ar fi mai puţin protejat de lege decât se constată a fi consumatorul persoană fizică, prin prisma Legii nr. 193/2000. La urma urmei, scopul ipotecii este de a garanta o obligaţie, nu de a crea premisele sustragerii faţă de o obligaţia deja născută, în schimbul unui drept deja satisfăcut. Părţile unui asemenea contract trebuie responsabilizate, încă de la momentul asumării contractului(elor), cu atât mai mult cu cât acestea ar fi încheiate pe o îndelungată perioadă de timp. Important este ca nici creditorul ipotecar să nu ajungă să profite de pe urma neştiinţei împrumutatului şi nici constitutorul să nu denunţe un împrumut liber asumat şi în deplină cunoştinţă de cauză garantat. (Nota Bene: Totuşi, denunţarea unei ipoteci convenţionale accesorii unui contract principal abuziv nu ar constitui altceva decât efectul, iar nu cauza, unei leziuni preexistente. De altfel, nici nu ar fi vorba despre o denunţare, care ar presupune un act juridic valabil, ci despre constatarea nulităţii unei ipoteci nevalabile, ca urmare a ignorării regulii imperative a specializării şi, totodată, a interdicţiei impuse de art. 1221 alin. 1 Cod civil).

Va fi leziune ori de câte ori împrumutătorul va profita de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi cu privire la semnificaţia şi consecinţele uşurinţei şi rapidităţii de a dobândi un împrumut, ca şi asupra avantajelor aduse de o anumită monedă de plată. Va fi leziune atunci când creditorul se va dezvolta profitând de entuziasmul pieţei pentru consumul de credite ipotecare, încurajându-l, deşi în viitorul (şi exclusivul) detriment al debitorului, ţinut exclusiv (şi în mod deliberat) răspunzător pentru consecinţele unei politici tot atât de riscante pentru el ca şi pentru creditor (dacă nu chiar pentru acesta în primul rând). Va fi întotdeauna leziune atunci când, urmărindu-şi propriul interes, creditorul va încuraja activitatea de creditare, cu efecte directe înrobitoare (doar) asupra celei de îndatorare. Va fi leziune atunci când creditorul nu ar exploata doar nevoia socială de locuinţe, ci ar şi manipula-o, provocând inclusiv interesul statului în acest sens şi profitând de pe urma încurajării activităţii de creditare prin politica de stat (în sensul concretizat inclusiv legislativ, prin art. 51 şi art. 7 din Legea locuinţei nr. 114/1996, în vigoare din anul 2006, respectiv din 1999). Toate acestea nu ar fi altceva decât acte (chiar dacă iresponsabile, dar nu mai puţin vătămătoare şi, deci, incidente asupra validităţii activităţii de creditare) prin care creditorul bancar ar profita de „starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi”, în sensul anulabil al art. 1221 alin. 1 Cod civil şi confirmat de art. 2372 din Noul Cod civil, precum şi întărit de acesta din urmă, prin sancţiunea nulităţii absolute a unor asemenea practici.

În oricare dintre asemenea situaţii, regula specializării ipotecii va constitui remediul, certitudinea şi, totodată, proba finală a legalităţii şi neîncurajării unor practici bancare nesăbuite.

Concluzii:

În cadrul unei ipoteci convenţionale, specializarea şi leziunea îşi justifică reciproc raţiunile. În cadrul unui contract de garanţie reală imobiliară, accesoriu unui contract de împrumut încheiat de consumatori (persoane fizice), efectele caracterului abuziv al împrumutului asupra ipotecii nu fac decât să confirme nevalabilitatea de drept comun a contractului accesoriu, de ipotecă. Raţiunea publică, interesul general şi caracterul imperativ al regulii specializării ipotecii convenţionale apar cu atât mai evidente în cazul contractelor de ipotecă având ca obiect o locuinţă, atunci când asemenea ipoteci convenţionale imobiliare ar fi accesorii unor contracte de împrumut declarate abuzive în condiţiile Legii nr. 193/2000.

Apărarea uneia sau alteia dintre poziţiile părţilor unor asemenea contracte de împrumut şi de ipotecă imobiliară nu trebuie să fie făcută în alt scop decât al încercării de a afla calea legitimă şi corectă de depăşire a unei situaţii de impreviziune economică, cu respectarea bunei-credinţe şi a egalităţii contractuale a ambelor părţi. Învăţămintele se cuvin trase mai cu seamă pentru viitor, chiar dacă pe baza consecinţelor unor contracte abuzive încheiate deja, cu totala ingorare a prevederilor imperative amintite, de natură a afecta nu doar validitatea contractului principal (de împrumut), ci şi a celui accesoriu, de garanţie reală imobiliară. Încheiată sub asemenea auspicii, ipoteca imobiliară convenţională este nulă absolut, ca urmare a ignorării unui principiu de ordine publică: cel al specializării sale, asumat în numele garantării securităţii circuitului civil al garanţiilor reale.

Pentru contractele de împrumut deja încheiate cu ignorarea regulilor legale imperative (ale art. 1774 şi 1776 Cod civil, ale art. 2372 din Noul Cod civil şi ale Legii nr. 193/2000) soluţiile sunt renegocierea împrumutului constat abuziv pe cale judiciară şi reconstituirea garanţiilor reale imobiliare convenţionale, conform art. 1259 din Noul Cod civil („Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut”). În caz contrar, ipoteca imobiliară convenţională va fi înlocuită de ipoteca legală (sau privilegiul legal consacrat de sistemul vechiului Cod civil). Înlocuirea ipotecii imobiliare convenţionale cu cea legală, pe temeiul art. 2386 pct. 2 Cod civil este posibilă, deşi fără a prezenta mari şanse de executare, faţă de prevederile art. 2430 din Noul Cod civil, care reclamă un titlu executoriu valid (care nu ar mai fi, în caz de nulitate absolută, contractul de garanţie reală imobiliară nereînnoit).

Pârghiile pe care mecanismele legale le oferă reciproc părţilor contractelor aflate în asemenea situaţie pot crea premisele unei reale negocieri între acestea, în deplin acord (de această dată) cu regulile Legii nr. 193/2000.

Avocat Iulia Vucmanovici
Baroul Constanţa

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Poezii
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership