« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Decesul fideiusorului și mecanismul încetării contractului de fideiusiune
12.11.2015 | George-Alexandru LAZĂR

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

Noul Cod Civil instituie, prin art. 2319, un mod special de încetare a contractului de fideiusiune, stabilind că fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulație contrară. Reglementarea anterioară nu cuprindea dispoziții asemănătoare, regula în Codul Civil de la 1864 fiind transferul obligației de plată a fideiusorului către moștenitori[1]. Textul din Noul Cod Civil provine din reglementarea Codului Civil Quebec, care în art. 2361 edictează regula încetării contractului de fideiusiune la moartea fideiusorului. În plus, spre deosebire de reglementarea din Codul Civil Român, reglementarea din Quebec cuprinde și un art. 2364 care prevede că atunci când fideiusiunea încetează, fideiusorul rămâne ținut de datoriile existente la acel moment, chiar și atunci când acestea sunt supuse unei condiții sau unui termen[2].

1. Natura contractului de fideiusiune

Ca o consecință a introducerii acestui text de lege, doctrina a calificat contractul de fideiusiune ca fiind intuitu personae[3], legătura dintre fideiusor și debitorul garantat fiind elementul personal pregnant. Existența unui text de lege care leagă în mod neechivoc încetarea contractului de fideiusiune de decesul fideiusorului conferă contractului caracter intuitu personae, aspect care din punct de vedere al efectului normei juridice nu comportă discuții.

Cu toate acestea, calificarea instituției fideiusiunii ca având caracter personal suportă nuanțări în contextul reglementării din Noul Cod Civil. În primul rând, spre deosebire de Codul Civil 1864, noua reglementare statuează prin art. 2280 că fideiusiunea poate fi încheiată cu titlu oneros (Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută). Față de această evoluție legislativă, care conferă fideiusiunii caracter oneros, transformând-o într-un contract menit să asigure fideiusorului un profit, apare ca cel puțin bizară opțiunea legiuitorului de a conferi expres contractului caracter intuitu personae. În condițiile în care acest contract apare pentru fideiusor ca un contract oneros, aleatoriu[4], încheiat în scopul obținerii unui avantaj patrimonial și contând pe solvabilitatea debitorului, componenta personală este practic inexistentă.

În plus, deși fideiusiunea este pandantivul garanțiilor personale, ca mecanism juridic, aceasta presupune garantarea obligației debitorului tot cu bunuri. Diferența față de garanțiile reale este că, în timp ce acestea presupun aducerea ca garanție a unui bun individual determinat, fideiusiunea include ca garanție o universalitate juridică – patrimoniul fideiusorului. La decesul acestuia, patrimoniul său devine o masă patrimonială succesorală deținută de erezi în indiviziune[5]. Astfel, mecanismul fideiusiunii permitea executarea acestui patrimoniu inclusiv ulterior decesului fideiusorului, aceasta fiind regula aplicabilă până la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil. Având în vedere că garanția privește patrimoniul fideiusorului, ca universalitate de valori evaluabile economic, iar nu persoana acestuia, cauza contractului de fideiusiune (legătura dintre fideiusor și debitorul garantat) nu este prin ea însăși suficientă pentru a justifica caracterul intuitu personae. Desigur, toate actele dezinteresate[6] au o componentă personală inerentă, întrucât gratificarea unei persoane presupune o legătură între dispunător și gratificat. Cu toate acestea, regula în dreptul civil este că aceste acte nu se desființează prin moartea dispunătorului.

De asemenea, față de reglementarea fideiusiunii cu titlu oneros, se pot întâlni situații în care fideiusorul să fie o persoană juridică, garantând în scopul obținerii de profit dintr-o operațiune cu caracter aleatoriu. În această ipoteză, lipsa caracterului personal este de la sine înțeleasă, operațiunea fiind una oneroasă, contractată în scopul obținerii de profit.

În ciuda acestor controverse cu privire la textul art. 2319 C. civ., soluția legiuitorului este neechivocă în sensul încetării contractului de fideiusiune la moartea garantului. Această încetare se produce de drept, instanța de judecată sau părțile fiind în măsură doar să constate intervenirea sa ca urmare a decesului. Rămâne de văzut care sunt efectele specifice ale decesului fideiusorului asupra obligațiilor izvorâte din contract.

2. Mecanismul încetării contractului de fideiusiune la moartea garantului

Așa cum în mod corect s-a constatat în doctrină, aplicarea acestui text de lege nu poate fi făcută nediscriminatoriu, fără a lua în considerare ipotezele particulare ce se pot ivi în practică, în ciuda caracterului neechivoc al art. 2319 C. civ[7]. Este necesar ca în aplicarea art. 2319 C. civ. să fie menținut echilibrul dintre drepturile și obligațiile părților din contractul de fideiusiune, aplicarea mecanică a textului de lege fiind susceptibilă să dea naștere unor soluții inechitabile.

Există și o altă opinie, puțin explicitată, conform căreia moștenitorii fideiusorului nu garantează obligațiile ulterioare datei decesului antecesorului lor. Ei continuă însă să garanteze obligațiile născute până la decesul acestuia[8].

Ambele păreri exprimate subliniază existența unor nuanțări în aplicarea textului de lege, însă nu definesc în mod complet arhitectura internă a articolului menționat.

Pentru a contura mai clar necesitatea acestor distincții și modul în care ele se produc la nivel obligațional, este necesară înțelegerea mecanismului de funcționare a contractului de fideiusiune.

Prin încheierea contractului, în patrimoniul fideiusorului se naște obligația de a executa obligația la care debitorul principal s-a obligat, dacă acesta din urmă nu o execută el însuși. Din specificul acestei obligații rezultă natura sa condițională: garantul este chemat să execute obligația garantată dacă debitorul nu o va executa el însuși. Această condiție suspensivă este de esența garanțiilor: atâta timp cât debitorul își execută obligația, creditorul nu are nevoie de garanție, întrucât scopul acesteia este de a asigura executarea obligației. Dacă, însă, debitorul nu execută obligația, condiția suspensivă care afectează obligația garantului se împlinește, iar obligația sa devine pură și simplă retroactiv[9], de la data încheierii contractului de fideiusiune. În acest caz, fideiusorul este ținut să execute obligația la care debitorul garantat s-a obligat față de creditor.

Așadar, obligația fideiusorului este una condițională, iar neexecutarea obligației proprii de către debitor reprezintă îndeplinirea condiției și atrage exigibilitatea obligației de plată a fideiusorului. Consider că opinia exprimată în literatura de specialitate[10] conform căreia la momentul încheierii contractului de fideiusiune se naște o obligație generală de garantare, iar prin neexecutarea obligației de către debitor se naște o nouă obligație – particulară – de plată în sarcina fideiusorului, distinctă de obligația generală de garantare, este juridic inexactă. La nivel obligațional, această obligație generală de garantare nu ar putea fi executată direct, ci ar fi necesară nașterea unei noi obligații de plată pentru a putea pretinde plata de la fideiusor. La rândul său, noua obligație de plată s-ar naște în sarcina fideiusorului ca urmare a unei neexecutări a unui alt contract (cel încheiat între debitorul principal și creditor). Mai mult, este dificilă definirea dreptului corelativ acestei obligații generale de garantare.

În realitate, obligația este unică și condițională. Împlinirea condiției conduce la nașterea retroactivă a obligației[11] (eficacitatea retroactivă a obligației, în terminologia Codului Civil utilizată în art. 1400), aspect care, așa cum vom vedea, stă la baza funcționării art. 2319 C. civ. Drept urmare, construcția propusă în doctrină este artificială și nu lămurește modul în care contractul de fideiusiune își produce efectele. Această „obligație generală de garanție” nu are o existență de sine-stătătoare justificată, necesară pentru funcționarea fideiusiunii, fiind o modalitate de a exprima faptul că la momentul încheierii contractului în patrimoniul garantului se nasc, totuși, anumite obligații. Acestea pot fi grupate sub numele generic de „obligație generală de garanție”, însă soluția prezintă interes doar în plan teoretic.

În situația în care fideiusorul garantează executarea mai multor obligații distincte ori succesive ale debitorului principal, pentru fiecare dintre acestea va exista o câte o obligație individuală, sub condiție suspensivă, de a executa prestația atunci când debitorul principal nu o face el însuși.

3. Drept comparat – necesitatea nașterii unei distincții

Codul Civil Francez nu conține o reglementare similară art. 2319 C. civ., având însă un text corespondent articolului 1658 din Codul Civil din 1864, prin care se prevede faptul că la moartea fideiusorului obligațiile de plată trec la erezi[12]. Textul de lege a fost aplicat nediscriminatoriu de instanțele judecătorești din hexagon, succesorii fiind ținuți de fideiusiune până la expirarea termenului stabilit de părți prin contract[13]. Ulterior, „luminată” de eforturile doctrinei, Casația Franceză a impus în 1982 o limită importantă, doar obligațiile născute la data decesului fideiusorului fiind transmise la erezi[14]. Această practică a fost ulterior menținută, considerându-se că încetarea contractului ca urmare a morții fideiusorului se produce similar situației rezoluțiunii sau ajungerii la termen. Drept urmare, numai pentru obligațiile născute anterior decesului se transmite obligația de plată către succesori, indiferent de momentul exigibilității acestei obligații[15].

Soluția a fost preluată în Codul Civil din 1994 al provinciei Quebec. Așa cum s-a arătat în doctrina aferentă acestuia, motivul instituirii cauzei de încetare a fideiusiunii la moartea fideiusorului este protecția succesorilor. În majoritatea situațiilor, aceștia nu au cunoștință de existența ori de întinderea garanției, astfel că, pentru a limita abuzurile creditorilor, a fost necesar instituirea unui mod de încetare a contractului prin efectul legii[16]. Pe de altă parte, s-a considerat utilă introducerea unui text precum art. 2364 Cod Civil Quebec[17], menit să protejeze și creditorul și să tempereze caracterul aleatoriu pe care îl capătă fideiusiunea, menținând utilitatea și finalitatea sa ca garanție[18].

Discuția suscitată de revirimentul jurisprudențial francez din 1982 a condus la adoptarea art. 2361 și 2364 Cod Civil Quebec, care au consfințit distincția între obligațiile născute și cele pentru care condiția nu s-a împlinit la momentul decesului. Ulterior, art. 2319 Cod Civil Român a preluat doar prima parte a soluției oferite de legislația franceză și qubecoisă, cea a încetării contractului la moartea fideiusorului (art. 2361 C. civ. Quebec). Cu toate acestea, distincția de aplicare și transmitere a obligațiilor către succesori anterior evidențiată trebuie preluată de către instanțele române în aplicarea dispozițiilor art. 2319 C. civ. Aceleași rațiuni care au stat la baza schimbării jurisprudenței casației franceze sunt necesar a fi reținute în aplicarea textului de lege din Codul Civil Român, pentru a evita abuzul și deturnarea garanției de la scopul său.

De altfel, în mod surprinzător, art. 2320 alin. 2 C. civ. face această diferență în cazul fideiusiunii constituite în considerația unei funcții deținute de debitorul principal. În acest caz, la încetarea garanției, textul de lege impune ca fideiusorul să rămână ținut de toate datoriile existente la încetarea fideiusiunii. Consider că această soluție se impune a fi aplicată, pentru identitate de rațiune, astfel cum am arătat anterior, și în cazul decesului fideiusorului.

4. Decesul fideiusorului și împlinirea condiției

Deși dispozițiile art. 2319 C. civ. nu o menționează expresis verbis, decesul fideiusorului[19] este strâns legat de îndeplinirea condiției în contractul de garanție. Așa cum au arătat și autoarele anterior citate, este esențial a fi făcută diferența între încetarea contractului și stingerea obligațiilor, aceste fapte juridice având consecințe esențialmente distincte[20]. Prin stingerea obligațiilor ne referim la una dintre modalitățile pe care Codul Civil le prevede expres în art. 1615, și anume plata, confuziunea, compensația, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare ori alte moduri expres prevăzute de lege[21]. Prin încetarea contractului se înțelege încetarea forței obligatorii a actului juridic încheiat de părți, pentru viitor. Această ultimă precizare este esențială, întrucât încetarea contractului nu are drept consecință încetarea obligațiilor care s-au născut în mod valabil între părți anterior acestui moment. Însă, de la data încetării (data decesului fideiusorului, în cazul de față), contractul nu va mai putea să dea naștere unor noi obligații[22].

Spre exemplu, în cazul garantării unei obligații cu executare succesivă, indiferent de data neexecutării obligațiilor proprii de către debitorul garantat, contractul de fideiusiune încetează în temeiul art. 2319 C. civ. Însă, dacă debitorul nu își execută una sau mai multe dintre aceste obligații înainte de decesul fideiusorului, se va fi îndeplinit condiția suspensivă care afectează obligația acestuia din urmă și obligația sa de plată a datoriei debitorului garantat ia naștere. În acest caz, deși contractul își încetează efectele de la data decesului, obligațiile valabil născute din acesta anterior nu se vor stinge, întrucât cauza de încetare a contractului nu produce efecte retroactive, astfel încât să invalideze aceste obligații (și nu a intervenit niciunul dintre modurile de stingere a obligațiilor prevăzute de art. 1615 C. civ.).

În schimb, dacă debitorul garantat nu își execută obligațiile abia ulterior decesului fideiusorului, contractul de fideiusiune încetează prin deces înainte de îndeplinirea condiției suspensive și, drept urmare, înainte de nașterea valabilă a vreunei obligații în contractul de fideiusiune. Prin neîndeplinirea condiției până la momentul decesului, în mod retroactiv se va considera că fideiusorul nu a fost niciodată obligat, drept urmare nu există o obligație valabilă care să se transmită la moștenitori.

Așadar, principiul general al transmisiunii drepturilor și obligațiilor patrimoniale către moștenitori este întru totul respectat. Dacă s-a îndeplinit condiția și a luat naștere obligația, aceasta subzistă în patrimoniul fideiusorului și se transmite la moștenitori. Dacă însă condiția nu se împlinește până la deces, nu poate lua naștere obligația de plată pentru debitorul garantat, astfel că nu există o obligație care să se transmită către moștenitori. Prin înțelegerea corectă a acestui mecanism se poate observa că transmiterea garanției la moștenitori nu este legată de caracterul intuitu personae al contractului de fideiusiune, ci de modul de funcționare al condiției ca modalitate a actului juridic civil.

În concluzie, formularea art. 2319 C. civ. este înșelătoare și periculoasă tocmai prin simplitatea și claritatea formulării sale. Cu toate acestea, este important ca mecanismul obligațional din spatele instituției fideiusiunii să fie corect înțeles și aplicat pentru a garanta în mod echitabil repartizarea riscurilor în contract, echilibrul obligațional și finalitatea instituției.


[1] Art. 1658 din Codul Civil din 1864 avea următorul conținut: îndatoririle fidejusorului trec la erezi, afară de constrângerea corporală, chiar dacă îndatorirea era asigurată prin constrângere corporală; A se vedea și Paul Vasilescu, Drept Civil. Obligații în reglementarea nului Cod Civil, ed. Hamangiu, București, 2012, p. 132; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept Civil. Teoria Generală a Obligațiilor. Ediția a III-a, ed. All Beck, București, 2000, p. 406 – autorii arată că prin intervenirea confuziunii între patrimoniul creditorului și al fideiusorului ca urmare a moștenirii, fideiusiunea nu se stinge. D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil, Tomul X, ed. Socec & Co., București, 1915, p. 134.
[2] Pentru coerența reglementării și pentru a oferi o soluție legislativă expresă în cazul dezbaterii de față, ar fi fost preferabilă preluarea acestui text de lege și în Codul Civil Român din 2009.
[3] Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod Civil – Comentariu pe articole, ed. I, Ed. C.H. Beck, București, 2012, comentariul art. 2319. Marieta Avram și Adina Popescu, Decesul fideiusorului – decesul fideiusiunii. Gabriel Boroi, Alexandru Ilie – Comentariile Codului Civil. Garanțiile personale. Privilegiile și garanțiile reale, ed. Hamangiu, 2012, București, p. 6.
[4] Elementul alea fiind solvabilitatea debitorului garantat la momentul scadenței obligației sale.
[5] Valeriu Stoica, Drept Civil. Drepturile reale principale, ediția a 2a, ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 29-30.
[6] Așa cum, în mod just, a arătat și doctrina juridică, chiar dacă fideiusiunea este gratuită, aceasta nu însemnă automat că ea este o liberalitate. Paul Vasilescu, op.cit., p. 122
[7] M. Avram și A. Popescu, op. cit.
[8] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept Civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 550. Tot cu privire la stingerea fideiusiunii ca urmare a caracterului intuitu personae a se vedea și G. Boroi, A. Ilie, op. cit., p. 41
[9] Art. 1407 alin. 1 C. civ.: condiția îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voința părților, natura contractului ori dispozițiile legale nu rezultă contrariul
[10] M. Avram și A. Popescu, op. cit.
[11] Liviu Pop, Florin Ionuț Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 593; Gabriel Boroi, Carla Anghelescu, Curs de drept civil. Partea Generală, ed. Hamangiu, 2012, p. 197.
[12] Art. 2294 (2017) Cod Civil Francez.
[13] Philippe Simler, Cautionnement – Definition, critere distinctif et caracteres, ed. LexisNexis S.A., 2007, fasc. 65 (25).
[14] Ibidem.
[15] Ibidem; această abordare a reprezentat sursa de inspirație pentru art. 2364 din Codul Civil Quebec; este vorba despre obligațiile pentru care s-a împlinit deja condiția suspensivă a neexecutării din partea debitorului principal la data decesului
[16] Alain Parent și Ejan Mackaay, Le cautionnement en droit civil quebecois – une analyse economique. O speță adesea citată în doctrina scrisă pe marginea art. 2361 C. civ. Quebec a avut ca obiect executarea unei fideiusiuni la solicitarea creditorului (bancă), care deținea înscrisurile ce constatau încheierea contractelor de fideiusiune. Prin contract părțile au prevăzut posibilitatea revocării fideiusiunii de către succesori, însă aceștia nu au avut cunoștință de acest drept, înscrisurile fiind deținute numai de către bancă.
[17] Având următorul cuprins: atunci când fideiusiunea încetează, fideiusorul rămâne ținut de datoriile existente la acel moment, chiar și atunci când acestea sunt supuse unei condiții sau unui termen.
[18] Alain Parent și Ejan Mackaay, op. cit., p. 29.
[19] Având în vedere că textul de lege vorbește expres despre deces, consider că acesta este inaplicabil persoanelor juridice fideiusori.
[20] M. Avram și A. Popescu, op. cit.
[21] A se vedea și L. Pop, Tratat elementar…, pp. 704-749.
[22] Acest mecanism este aplicabil tuturor contractelor intuitu personae, astfel că obligațiile născute anterior decesului uneia dintre părți (și, implicit, a încetării contractului) se transmit la moștenitori dacă ele au luat naștere în mod valabil anterior încetării contractului.


Jud. George-Alexandru Lazăr
Judecătoria Sectorului 4 București – Tribunalul București

 
Secţiuni: Drept civil, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD