Despre ce este vorba: Rezoluția 2079 (2015) privind ”Egalitatea și autoritatea părintească comună: rolul taților”
13 noiembrie 2015 | Diana-Iulia OLAC, Tudor BECHEANU
Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a adoptat recent o rezolutie extrem de interesanta privitoare la drepturile si rolul tatilor in legatura cu exercitarea autoritatii parintesti.
Principiul calauzitor al rezolutiei este, asa cum rezulta clar din text, necesitatea de a se asigura egalitatea intre sexe: adoptarea rezolutiei este necesara atat pentru sprijinirea tatilor, cat si pentru combaterea stereotipiilor legate de rolul femeii in societate.
In concret, rezolutia recomanda ca statele membre sa faca diferite demersuri atfel incat rolul tatalui fata de copiii sai sa fie mai bine recunoscut si pus in valoare in mod corespunzator. Aceste demersuri recomandate statelor ar trebui sa urmareasca combaterea acelor legi, practici jurisprudentiale si prejudecati care impiedica sau obstructioneaza afirmarea rolului tatalui.
La punctul 5 al rezolutiei sunt detaliate solicitarile efective, dintre care doar 3 sunt de interes direct pentru tatii din Romania, intrucat celelalte aspecte sunt deja reglementate in tara noastra.
Este vorba despre:
Pct. 5.5. – sa reglementeze in legislatia lor, in caz de separare a parintilor, principiul de resedinta comuna (traducerea ne apartine, termenul folosit de rezolutie in limba engleza fiind „shared residence”), limitand orice exceptii doar la cazuri care implica abuzul sau neglijarea copilului ori violenta domestica, iar timpul pe care copilul il petrece cu fiecare parinte sa fie ajustat in functie de nevoile si interesele copilului.
O astfel de chestiune este deja reglementata in Romania, cel putin partial, atat de Codul Civil, cat si de Legea nr. 272/2004, in sensul ca parintele cu care copilul nu locuieste poate beneficia de un program de relatii personale cu copilul, iar acest program se stabileste in acelasi mod in care propune si rezolutia, respectiv in functie de interesul copilului.
De interes este, totusi, recomandarea ca legislatia sa prevada posibilitatea de stabilire a “resedintei comune”. In stadiul actual al legislatiei romane, chiar daca autoritatea parinteasca urmeaza a fi stabilita ca exercitandu-se in comun, locuinta (resedinta) copilului nu poate fi efectiv stabilita decat la unul dintre parintii sai. Ca atare, daca s-ar adopta norme de drept conform rezolutiei, ar trebui sa se prevada si posibilitatea ca locuinta copilului sa fie stabilita la ambii parinti.
Totusi, pentru buna regula, trebuie subliniat faptul ca “resedinta comuna” nu presupune ca parintii vor locui impreuna si nici ca timpul petrecut de copil cu fiecare parinte va fi egal, intrucat timpul efectiv este stabilit conform interesului copilului.
Pct. 5.9. – sa incurajeze si, dupa caz, sa stimuleze medierea in cadrul procedurilor judiciare care privesc cazuri de familie care implica copii minori, in special prin instituirea unei sesiuni de informare obligatorii dispuse de instanta judecatoreasca in scopul de a-i face pe parinti sa inteleaga ca resedinta comuna poate fi o optiune potrivita ce serveste interesul superior al copilului, astfel incat ei sa colaboreze pentru a obtine o astfel de solutie, prin incurajarea cooperarii multidisciplinare bazata pe ”modelul Cochem”.
Cu alte cuvinte, se recomanda ca instantele de judecata sa incurajeze ADR sau cooperarea bazata pe “modelul Cochem”, cu scopul de a face parintii sa inteleaga beneficiile stabilirii “resedintei comune”.
In Romania, medierea este deja reglementata in asa fel incat instanta de judecata, atunci cand considera, poate sa recomande parcurgerea acestei proceduri. Ceea ce este de interes este, asadar, scopul nou pentru care instanta ar trebui sa faca o astfel de recomandare: incurajarea alegerii “resedintei comune”, daca si cand o astfel de varianta va fi, din punct de vedere legal, posibila.
Legat de “modelul Cochem”, pentru practicanti veritabili in domeniul dreptului familiei (avocati, mediatori, judecatori) acesta nu reprezinta sau nu ar trebui sa reprezinte o noutate. Pe scurt, acest model presupune aderarea din partea participantilor la un set de principii calauzitoare in cazuri cu minori implicati, precum si o serie de pasi procedurali care ar trebui indepliniti, toate acestea cu scopul de a incuraja parintii sa colaboreze spre gasirea celor mai bune solutii pentru copiii lor. Pe larg, despre modelul Cochem vom vorbi intr-un articol dedicat acestui subiect.
Pct. 5.10. – sa incurajeze planurile parentale care permit parintilor sa stabileasca principalele aspecte ale vietii copiilor lor (…).
In acest moment, legislatia romana nu include nicio dispozitie cu privire la asa-numitele “planuri parentale”.
Denumirea de “plan parental” – nefiind reglementata – primeste in Romania o multitudine de sensuri. In opinia noastra, o definitie corecta ar fi aceea ca prin “plan parental” se intelege modalitatea efectiva prin care parintii vor lua decizii cu privire la copiii lor. Asadar, se refera in special la problematica exercitarii in concret a autoritatii parintesti.
O astfel de definitie este incurajata prin textul rezolutiei si, in plus, se incurajeaza reglementarea propriu-zisa a acestor planuri parentale.
Nefiind o chestiune prevazuta de lege, detalierea modului in care parintii vor lua decizii cu privire la copil nu poate fi realizata acum decat in situatia in care parintii se inteleg. Altfel spus, in prezent, o instanta de judecata poate doar stabili, judecand cauza in lipsa unui acord al parintilor, ca autoritatea painteasca se va exercita in comun sau exclusiv, dar nu si felul in care, de exemplu, vor lua parintii decizii cu privire la igiena copilului, la imbracamintea copilului, la programul de activitati extra-scolare, s.a.m.d.
Analizand textul rezolutiei, concluzia nu poate fi decat aceea ca solicitarile sunt, in linii generale, bine-venite. Este cu siguranta oportun ca, la nivel legislativ, sa existe posibilitatea de stabilire atat a locuintei copilului la un singur parinte – asa cum se intampla in prezent – cat si posibilitatea de stabilire, atunci cand interesul copilului o impune, a “resedintei comune”. De asemenea, incurajarea oricaror proceduri axate pe colaborarea parintilor este, de asemenea, foarte utila. Nu in ultimul rand, reglementarea si aplicarea “planurilor parentale” pot fi in anumite situatii pasi necesari pentru mentinerea unui climat de intelegere intre parinti in viitor.
Cu toate acestea, ne exprimam cateva rezerve cu privire la recomandari.
In primul rand, subliniem ca, in opinia noastra, exista intr-adevar o discriminare a tatilor in raport de mame in toate procedurile privitoare la copii, dar aceasta discriminare nu este primordial legislativa si nici jurispudentiala in Romania. Din experienta noastra in cazuri de dreptul familiei, aceasta mentalitate de discriminare este mai ales sociala: societatea noastra, atat mamele, cat si majoritatea tatilor, considera ca rolul prioritar in cresterea si educarea copiilor apartine mamei, din perspectiva rolului social pe care “ar trebui” sa il aiba femeia sau mama; tatalui ii este rezervat un rol important, indispensabil, dar complementar.
Este aceasta o optica corecta, moderna, egalitara? Intrebarea este irelevanta pentru ca relatiile sociale nu trebuie modelate de normele de drept, ci procesul trebuie sa se desfasoare in sens contrar.
Altfel spus, nu credem ca ar trebui reglementate norme de drept pentru “educarea” parintilor sau a societatii. In mod firesc, societatea si parintii, in ansamblul lor, ar trebui sa descopere si sa accepte normalitatea si doar ulterior norma de drept sa reglementeze.
In al doilea rand, supra-reglementarea problemelor de dreptul familiei produce confuzie in randul parintilor si limiteaza capacitatea acestora de a coopera in ceea ce ii priveste pe copii, infrangandu-se scopul initial al reglementarii. Este o chestiune pe care o vedem foarte des in practica noasta si care isi are radacinile in informarea inegala sau diferita calitativ la care fiecare parinte are acces atunci cand este pus in situatia de a negocia.
In al treilea rand, rezolutia nu traseaza linii clare cu privire la posibilitatea de a reglementa efectiv, spre pilda, “resedinta comuna”. Este de dorit ca aceasta sa fie singura varianta a parintilor, o regula de la care nu se poate divaga decat in cazuri limitative ori pur si simplu inca o varianta de stabilire a locuintei copilului, aflata pe picior de egalitate legislativa cu varinta clasica in care locuinta se stabileste la un singur parinte? Diferentele pe care fiecare dintre aceste varinate le poate avea in viata practica a familiilor este enorma.
In mod similar, experienta noastra ne arata ca “planurile parentale” nu sunt potrivite in toate cazurile si, ca atare, nu ar trebui impuse ca varianta obligatorie.
Pentru multi parinti, detalierea, mai mult sau mai putin extinsa, a modului concret in care se vor lua decizii cu privire la copii sau a modului in care fiecare dintre ei va petrece timp cu acestia este distructiva. Pentru astfel de parinti, oportunitatea de a rezolva orice probleme viitoare la momentul respectiv si in functie de conjunctura faptica de la acel moment este mult mai importanta, atat pentru ei, cat si pentru copii.
Pe de alta parte, atat timp cat o instanta de judecata investeste cu increderea potrivita doi parinti sa exercite in comun autoritatea parinteasca asupra copiilor lor minori, vedem ca lipsita de sens ingerinta aceleiasi instante de judecata in exercitiul autoritatii parintesti prin instituirea unui plan parental.
Solutia unui “stat-dadaca”, a legiferarii comportamentelor normale (caci, atata vreme cat punem in discutie un plan parental, vorbim despre comportamente normale, despre ipoteza exercitarii autoritatii parintesti in comun), poate fi privita mai degraba ca o ingerinta, o restrictionare, decat ca o necesitate.
Este opinia noastra ca parintii si instantele de judecata ar trebui sa aiba la dispozitie cat mai multe variante legale prin care sa stabileasca felul in care se vor desfasura relatiile viitoare dintre parinti si copii, dar, in acelasi timp, este fundamental si de natura exercitarii oricarui drept ca exercitiul autoritatii parintesti sau a relatiilor personale sa se bucure de libertate totala in limita dreptului si a bunelor moravuri.
Nu in ultimul rand, trebuie precizat si faptul ca rezolutia nu reprezinta altceva decat un set de sugestii, de propuneri cu titlu de recomandari avansate statelor membre. Altfel spus, rezolutia pur si simplu nu este obligatorie. Se intampla astfel pentru ca organismul care a aprobat rezolutiunea – Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, structura fara legatura cu Uniunea Europeana – nu are posibilitatea de legiferare. De aceea, este neclar daca, cand, cum si cu ce efect vor fi implementate in Romania recomandarile cuprinse in rezolutie.
Av. Diana-Iulia Olac
Av. Tudor Becheanu
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
