« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Contestaţia în procedura penală – câteva nemulţumiri
16.11.2015 | Cătălin LUNGĂNAȘU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

Menţionez de la bun început că instituţia juridică a contestaţiei apare drept firească în actualul Cod de procedură în condiţiile restructurării vechiului recurs penal, însă modul în care este reglementată lasă loc unor serioase nemulţumiri (personale), după cum urmează:

Întreaga problemă porneşte de la dispoziţiile generale cuprinse în art. 38 alin. 2 şi art. 425 ind. 1 alin. 5 C. proc. pen., potrivit cărora apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi de tribunale se soluţionează de către curtea de apel, dar, pe de altă parte, în cazul contestaţiei, competenţa materială de soluţionare revine instanţei imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată (sau, corelativ, judecătorului de drepturi şi libertăţi ori de cameră preliminară de la aceeaşi instanţă imediat superioară).

În ipoteza în care prima instanţă este judecătoria, coroborând cele două norme generale amintite mai sus (precum şi toate aplicările lor particulare) ajungem la următoarea situaţie: hotărârile judecătorului de drepturi şi libertăţi, atunci când sunt prevăzute cu cale de atac (să ne raportăm doar la măsurile preventive, spre exemplu) sunt supuse contestaţiei, calea de atac urmând a fi soluţionată de către tribunal, ca instanţă imediat superioară. Odată cu soluţia pronunţată de tribunal, soluţia rămâne definitivă. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul camerei preliminare, în situaţia în care încheierea dată de judecătorul de cameră preliminară de la judecătorie este supusă căii de atac a contestaţiei, aceasta fiind soluţionată în mod definitiv tot de către tribunal. Astfel apare concepută instituţia juridică a contestaţiei, ca o cale de atac specială şi specifică prin care anumite aspecte sunt supuse controlului efectuat direct de către instanţa ierarhic superioară celei ce a pronunţat hotărârea atacată.

Toate ipotezele de mai sus sunt incidente în cazul în care judecătoria este sesizată cu un rechizitoriu, respectiv cu o cauză penală ce va fi soluţionată pe fond printr-o hotărâre ce poate fi atacată prin exercitarea apelului. Chiar şi în cazul în care, în exemplul de mai sus, nu instanţa, ci judecătorul de drepturi şi libertăţi de la judecătorie este cel care pronunţă încheierea supusă contestaţiei (ceea ce înseamnă că dosarul este doar în fază de urmărire penală, iar nu în fază de cameră preliminară sau de judecată), în esenţă, situaţia este aceeaşi, deoarece, în final, dosarul respectiv de urmărire penală – dacă ajunge să fie emisă o soluţie de trimitere în judecată – în fond tot la judecătorie ajunge să fie judecat în primă instanţă. De aici rezultă următoarea situaţie anormală: fondul se soluţionează de judecătorie, iar apelul de curtea de apel, dar toate celelalte măsuri corelative (cum ar fi măsurile preventive sau încheierile din faza camerei preliminare) rămân definitive ca urmare a soluţionării căii de atac a contestaţiei de către… tribunal, iar nu de către curtea de apel. Altfel spus, odată ajuns dosarul pe rolul curţii de apel, instanţa învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului descoperă în dosarul respectiv, în ciuda aşa-zisului efect devolutiv al apelului, anumite chestiuni deja soluţionate definitiv de către o instanţă inferioară (adică tribunalul). Analizând prevederile art. 417 C. proc. pen. referitoare la caracterul devolutiv al apelului, dar şi art. 421 C. proc. pen. unde se prevăd soluţiile ce pot fi pronunţate în apel, se observă că instanţa de apel nu face altceva decât să ia act de modul în care tribunalul a soluţionat contestaţiile la hotărârile judecătoriei (lato sensu) privitoare la măsurile preventive sau la soluţiile date pe cameră preliminară. Toate acestea, în dosarul al cărui apel trebuie soluţionat, potrivit legii, de către curtea de apel, iar nu de către tribunal.

Pentru a păstra rigoarea juridică, subliniez că procesul penal debutează încă de la începerea urmăririi penale şi se finalizează cu executarea sancţiunilor penale, astfel că analizarea problemei expuse mai sus nu trebuie îngreunată de art. 3 C. proc. pen. referitor la separarea funcţiilor judiciare sau la diferenţele funcţionale existente între judecătorul de drepturi şi libertăţi, cel de cameră preliminară şi instanţa de judecată. Opinez astfel având în vedere că, în final, pe rolul curţii de apel ajunge un dosar penal unic, în faza procesuală a apelului, în care se soluţionează un conflict juridic penal în care, după cum urmează: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la judecătorie a dispus cu privire la măsurile preventive în faza de urmărire penală, iar judecătorul similar de la tribunal a soluţionat contestaţiile definitiv; judecătorul de cameră preliminară de la judecătorie a soluţionat excepţiile şi cererile în faza procesuală a camerei preliminare, iar judecătorul similar de la tribunal a soluţionat contestaţiile definitiv; judecătorul de la judecătorie a soluţionat cauza în fond, iar curtea de apel are de soluţionat apelul (aceasta în cazul în care n-au mai fost măsuri preventive şi în faza de judecată, situaţie în care se reia problema contestaţiei soluţinate tot de tribunal). Tocmai aici este marea nemulţumire legată de necorelarea acestor prevederi. Să nu uităm că soluţiile pronunţate pe camera preliminară pot schimba fundamental soluţia ce se va da (sau s-ar fi dat) pe fondul cauzei, cu atât mai mult cu cât art. 281 C. proc. pen. limitează cauzele de nulitate absolută, iar articolul următor limitează în timp momentul până la care se poate invoca nulitatea relativă. Or, cum soluţia pe camera preliminară devine definitivă prin soluţionarea contestaţiei de către tribunal, rezultă că, în faza apelului, curtea de apel nu mai poate interveni decât în măsura în care se identifică o cauză de nulitate absolută. Altfel spus, curtea de apel, deşi are competenţa de a judeca fondul cauzei, totuşi este privată de competenţa de a verifica legalitatea actului de sesizare şi de a cenzura orice nereguli (nelegalităţi sau neloialităţi) referitoare la administrarea probelor în faza de urmărire penală, competenţa aceasta fiind stabilită în favoarea tribunalului (prin judecătorul de cameră preliminară), instanţă care, pe fond, nu se va pronunţa niciodată în respectiva cauză.

Sintetizând, anomalia căreia nu îi pot găsi nicio justificare satisfăcătoare este aceea că tribunalul – o instanţă practic străină de fondul dosarului atunci când judecătoria este prima instanţă – ajunge să soluţioneze definitiv aspecte deosebit de importante în condiţiile în care, în calea de atac a apelului, fondul raportului juridic este judecat de curtea de apel. Ceea ce probabil mulţi practicieni au observat deja este o situaţie care nu pare deloc firească, respectiv că o instanţă care nu judecă în fond nici în primă instanţă, nici în apel, totuşi, tranşează definitiv chestiuni ce ţin de măsurile preventive sau de excepţiile invocate în faza camerei preliminare în dosarul respectiv.

Deşi explicaţiile pot fi multiple, de la considerente ce ţin de celeritate (deşi cu aceeaşi celeritate poate judeca şi curtea de apel) sau de împrejurarea că oricum nu se judecă fondul cauzei cu ocazia contestaţiei, este îngrijorător să constatăm că, spre exemplu, curtea de apel nu mai poate interveni asupra procedurii de cameră preliminară, deşi ar putea avea o cu totul altă opinie juridică, la fel şi cu privire la soluţiile dispuse în domeniul măsurilor preventive. Cu atât mai mult cu cât opţiunea legiuitorului este – cel puţin teoretic – nelimitată, putând alege orice formulă juridică, pentru funcţionarea coerentă şi corectă a unui sistem ce se doreşte a fi el însuşi just era de aşteptat ca fiecare soluţie legislativă să se impună de la sine în virtutea unei logici juridice fireşti care să îi confere o autoritate inerentă, nicidecum ca piesele ce alcătuiesc sistemul juridic să se potrivească doar pe alocuri.

Singura soluţie ce poate fi identificată este aceea de a stabili competenţa de soluţionare a contestaţiilor tot în favoarea curţii de apel atunci când dosarul aflat pe rolul judecătoriei poate ajunge pe rolul curţii de apel în faza de judecată a apelului, astfel încât aceeaşi instanţă care efectuează controlul judiciar al apelului să aibă posibilitatea, anterior apelului, să efectueze controlul judiciar specific prin soluţionarea definitivă a eventualelor contestaţii. Desigur că, în celelalte situaţii (şi nu sunt puţine la număr) în care litigiul penal început la judecătorie nu are vocaţia legală de a ajunge pe rolul curţii de apel, nu se mai impune aceeaşi soluţie, de a stabili competenţa de soluţionare a contestaţiilor în favoarea curţii de apel.

Judecător Cătălin Lungănașu

 
Secţiuni: Drept penal, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD