Răspundere civilă delictuală fără culpă în temeiul actualului Cod civil
21 noiembrie 2015 | Cristina ZAMȘA
“Din economia dispoziţiilor art. 1349 din noul Cod civil reiese faptul că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunzând de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Prin urmare, în cazul în care prejudiciul reclamat prin acţiune este consecinţa construirii unei autostrăzi, iniţiativă şi acţiune a pârâtei, în speţă existând refuzul acesteia de acoperire a acestuia, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1349 din noul Cod civi, noua reglementare a răspunderii civile delictuale, spre deosebire de vechea reglementare conţinută de art. 998 C. civ., nemaicondiţionând explicit angajarea răspunderii civile de culpă, de greşeala autorului, limitându-se la constatarea existenţei unei încălcări prin acţiune ori inacţiune a drepturilor, dar şi a intereselor legitime ale altor persoane, vina fiind, deci, prezumată.” (ICCJ, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2358 din 24 iunie 2014)
I. În loc de Introducere, Stenograma unei Comisii imaginare
“Președinte Comisie: Domnilor experți, întrebarea următoare. Instituie actualul Cod civil român răspunderea civilă delictuală fără culpă?
Primul Expert: Domnule Președinte, să avem în vedere sistemul juridic sau sistemul juridiciar? Pentru că primul are un înțeles mai larg…
Președinte Comisie: Răspundeți la obiect.
Al Doilea Expert: Repetați întrebarea, vă rog.
Președinte Comisie: Repet întrebarea: instituie actualul Cod civil român răspunderea civilă delictuală fără culpă?
Primul Expert: În temeiul art. 1349 nu este clar, mai degrabă da, în temeiul art. 1357, sigur, nu.
Al Doilea Expert: Răspunderea pentru fapta proprie a persoanei fizice sau a persoanei juridice? În primul caz, nu, de regulă, în al doilea, s-ar putea susține că da.
Președinte Comisie: Comisia, luând act de răspunsurile experților, constată….“
(Din lucrările Comisiei Imaginare de Interpretare a Codurilor civile)
II. Serviciul public și prejudiciul: contradicitio in terminis?
Discutarea problematicii culpei în cadrul răspunderii civile delictuale ne-a fost prilejuită de conținutul Deciziei nr. 2358, independent de lucrările vreunei comisii, mai ales imaginare. Importanța chestiunii de drept este concurată însă de ineditul elementelor de fapt derulate în speță, prejudiciul fiind în legătură cu efectuarea unui serviciu public – construirea unei autostrăzi (neindicată de noi nici măcar prin inițială, această operațiune nefiind suficientă pentru păstrarea anonimatului, față de numărul autostrăzilor de la noi).
În concret, pârâtele nu și-ar fi executat obligația de realizare a unor lucrări necesare pentru buna desfășurare a activităților aeroportului din zonă, reclamanta fiind nevoită să avanseze cheltuielile aferente lucrărilor respective; în plus, construirea autostrăzii a necesitat și transferul unui teren din domeniul public al județului, în domeniul public al Statului, transfer pe care pârâtele l-au considerat un bun prilej de ignorare a obligațiilor asumate anterior.
Tribunalul admite acțiunea; Curtea de Apel a schimbat în totalitate sentința fondului, considerând neîndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale: “instanţa de apel a constatat existenţa unor ambiguităţi şi nelămuriri atât în acţiune cât şi în hotărârea apelată, sub aspectul naturii şi izvorului juridic al răspunderii pârâtelor pentru prejudiciile pretinse. (..) Concluzionează instanţa de apel în sensul că nu există niciun raport juridic contractual sau delictual între pârâţii-apelanţi, reclamant şi intervenienţi câtă vreme s-a pus în operă un proiect aprobat de Guvernul României pe terenul proprietate publică a Statului român.”
Dacă în legătură cu ambiguitățile, nu suntem în măsură a comenta, nu putem adopta aceeași atitudine cu privire la motivarea instanței de apel. Două idei atrag atenția: 1. respingerea acțiunii în repararea prejudiciului este condiționată de pre-existența unui raport (de orice fel, contractual sau delictual între părți) și 2. punerea în operă a unui serviciu public nu poate genera niciun raport, mai ales delictual. Cu alte cuvinte, termenii de serviciu public și prejudiciu sunt ireconciliabili, idee des vehiculată în cadrul dosarului analizat, adică interesul public prevalează față de interesul privat… Doar că prevalența vizează oportunitatea efectuării serviciului public și nu o eventuală realizare defectuoasă. Or, autoritățile sunt obligate prin lege să despăgubească pentru orice disconfort cauzat de efectuarea unor lucrari sau servicii publice -independent de orice răspundere -, iar dacă se reține, în mod particular, culpa în efectuarea acestora se va deschide calea unei acțiuni de drept comun.
Dincolo de aceste considerațiuni, în speță, soluția era și mai simplă, fiind vorba despre asumarea – cel puțin, unilaterală, dacă nu chiar contractuală (cum reține ICCJ) – a obligației de efectuare de către pârâtă a operațiunilor necesare ocazionate de construirea autostrăzii, ceea ce nu s-a întâmplat.
De remarcat modul judicios în care Înalta Curte a tranșat “ambiguitățile” semnalate de instanța de apel: “decizia atacată ajunge la o concluzie discriminatorie pe care nici vechiul Cod civil şi nici cel nou nu o prevede: lipsa ab initio a oricărui raport juridic contractual sau delictual, a oricărei răspunderi când se pune în operă, precum în cazul de faţă, un proiect guvernamental. (…) Iniţial, raporturile juridice dintre părţi s-au derulat în limite convenţionale: ofertă/acceptare. Conduita pârâtelor a devenit „delictuoasă” transformând raportul convenţional într-unul delictual la momentul la care a existat certitudinea refuzului de acoperire a prejudiciului suferit de societăţile comerciale în propriul lor patrimoniu ca efect şi consecinţă directă a construirii autostrăzii…“ Așadar, o chestiune de interpretare corectă a actelor depuse la dosar, independent de problematica prevalenței interesului public față de cel privat (oricum soluționată eronat de instanța de apel).
III. Diferențieri necesare cu privire la condiția culpei delictuale
În motivarea admiterii recursului, de observat următoarele considerente ale ICCJ:”Potrivit dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) din noul Cod civil, „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”. Noua reglementare a răspunderii civile delictuale, spre deosebire de vechea reglementare conţinută de art. 998 C. civ., astfel cum rezultă din definiţia reprodusă pe care o conţine art. 1349 alin. (1), nu mai condiţionează explicit angajarea răspunderii civile de culpă, de greşeala autorului, limitându-se la constatarea existenţei unei încălcări prin acţiune ori inacţiune a drepturilor, dar şi a intereselor legitime ale altor persoane, alineatul 2 dispunând: „Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”
Considerăm că pentru o bună asimilare a paragrafului citat precum și față de circumstanțele speței sunt utile o serie de diferențieri cu privire la cerința culpei delictuale:
– 1349 are rolul unui sediu general și introductiv al materiei răspunderii civile delictuale și care trebuie completat cu textele legale din Codul civil conținând condițiile pentru activarea fiecărei forme de răspundere. Astfel, în secțiunea consacrată răspunderii pentru fapta proprie, art. 1357 (Condițiile răspunderii) prevede, în continuare, condiția vinovăției. Cu titlu excepțional, pentru persoanele lipsite de discernământ, este instituită, în baza echității, obligația de indemnizare a victimei, în art. 1368. Într-adevăr, art. 1349 are o mai mare deschidere decât art. 998-999 din vechiul Cod civil, dar dintr-o perspectivă generală, probabil în scopul de a acoperi excepțiile – anunțate tot mai numeroase – de la regula răspnderii subiective pentru fapta proprie;
– în speță, ar fi fost de reținut spre analiză și art. 219 (eventual coroborat cu art. 221 C. civ.), referitor la răspunderea pesoanelor juridice. În activarea acestei forme de răspundere, există (și) opinia inexistenței condiției culpei persoanei fizice care formează organul de conducere al persoanei juridice.
Față de preexistența unui raport (considerat contractual de către ICCJ), ar fi fost mai înțelept ca instrumentarea cazului să vizeze două temeiuri juridice, în subidiar… Dar, este evident că ICCJ nu a sancționat – de astă dată – maniera defectuoasă de învestire a instanței, în sensul că, deși a făcut precizările necesare, a soluționat cauza în funcție de temeiul exclusiv invocat, răspunderea civilă delictuală. Însă nu este recomandat să așteptăm la infinit înțelegere din partea ICCJ, astfel că o mai mare atenție în gestionarea dosarului de către reclamanți s-ar impune.
În conluzie, răspundere civilă delictuală fără culpă în temeiul actualului Cod civil? Da și nu…
lector univ. dr. Cristina Zamșa
Facultatea de Drept a Universității din București
* ZAMSHE este o altfel de rubrică, de autor, în care ineditul comentariului este dat de ineditul unor hotărâri judecătorești (prin soluție, motivare, părți, noutatea aspectelor de drept ș.a). Obiectul rubricii este ales aleatoriu, obiectiv, fără intenții ascunse. Stilul este asumat și totodată controlat de autor, accentele ironice, satirice neurmărind aruncarea în derizoriu a problemelor de drept tratate. Concluziile vor fi întotdeauna pozitive și constructive. O rubrică numai pentru consumatorii genului!
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
