Marius Ioan Floare: Consideraţii de drept comparat privind conceptele îngemănate de „bună-credinţă” şi „rea-credinţă” în materie contractuală
8 decembrie 2015 | Elena ZOIȚA
Asist. univ. drd. Marius Ioan Floare a publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 2/2014 articolul intitulat: ”Consideraţii de drept comparat privind conceptele îngemănate de „bună-credinţă” şi „rea-credinţă” în materie contractuală”.
Autorul analizează întinderea noțiunii de bună-credință și relația acesteia cu reaua-credință din perspectiva noului Cod civil român, a Codului civil francez, german și olandez, ca reprezentante ale dreptului continental, prin raportare la sistemul de common law din SUA și Marea Britanie. În cadrul articolului sunt examinate atât Codul civil din Quebec și principiile de drept comunitar, cât și opiniile doctrinare și jurisprudențiale din statele menționate.
Noul Cod civil român reglementează în art. 14, la nivel general, obligația de exercitate a drepturilor și de îndeplinire a obligațiilor cu bună-credință. În materie contractuală, art. 1170 conține o normă juridică imperativă de a acționa cu bună-credință atât în etapa precontractuală, cât și în cea postcontractuală. Art. 1272 NCC consacră funcția de completare a bunei-credințe, conform căreia contractul se completează cu clauzele obișnuite, iar în art. 1271 se regăsește reglementarea funcției adaptative, legiuitorul consfințind teoria impreviziunii.
O atenție deosebită este acordată doctrinei și jurisprudenței franceze. Se constată că, în dreptul francez, buna-credință este utilizată pentru interpretarea contractelor conform intenției comune a părților. Doctrina franceză distinge între buna-credință contractuală și buna-credință a contractantului. În ceea ce privește relația cu răspunderea civilă, art. 1382 Codul civil francez prevede că buna-credință este o îndatorire generală de comportament care ține de contextul răspunderii civile delictuale. Este menționat, de asemenea, procedeul de divizare a obligației de bună-credință într-o obligație de loialitate și una de cooperare, distincție aparținând doctrinei clasice. Această dihotomie se regăsește și la nivelul sistemelor de drept german și olandez. În jurisprudența franceză s-a conturat și principiul fraternității contractuale, concept care depășește sfera bunei-credințe.
Cu referire la Codul civil german (BGB) din 1896, se menționează art. 242 și se explică evoluția acestui articol, de la o reglementare generală cu privire la executarea obligațiilor la aplicabilitate extinsă către toate ramurile dreptului civil german. Acest text este completat de art. 157 care prevede regula de interpretare a contractelor conform bunei-credințe și cu luarea în considerare a uzanțelor obișnuite. Alături de Olanda, Germania definește buna-credință (Treu und Glauben) drept obligația de a lua în calcul interesele celeilalte părți. Aceste două sisteme utilizează o perspectivă dualistă asupra bunei-credințe, cea subiectivă având, în principal, aplicare în sfera drepturilor reale, iar cea obiectivă, în materie contractuală. Pentru a determina modalitatea de aplicare a bunei-credințe, în Germania se utilizează procedeul metodologic al organizării deciziilor jurisprudențiale (Fallgruppen).
În ceea ce privește concepția nord-americană, Restatement Second of Contracts din 1981 și Uniform Commercial Code din 1957 reglementează expres buna-credință în executarea contractelor, utilizând în acest sens definirea prin excludere raportată la reaua-credință, definiție adoptată și în Principiile Dreptului European al Contractelor (PECL). Este specificată și teoria concurentă a doctrinei, ce definește buna-credință ca ”foregone opportunities”. Un aspect care deosebește sistemul de common law de cel continental îl reprezintă existența unui concept propriu aplicabil în astfel de situații, teoria unconscionability, concept similar leziunii subiective din dreptul românesc. Codul civil din Quebec, prin comparație, utilizează o noțiune mai largă, considerând buna-credință ca fiind o normă de comportament ideal. Dezbaterile la nivelul jurisprudenței apar atunci când se discută despre necesitatea mobilului răuvoitor pentru declararea încălcării obligației de bună-credință. Se atrage atenția asupra evoluției recente a doctrinei către analiza economică a dreptului. Această teorie găsește ca echivalent al noțiunii de rea-credință conceptul de oportunism contractual. Este explicată și modalitatea de funcționare a analizei eficienței economice a bunei-credințe, luând în considerarea criteriile calității părților și al mediului contractual.
Din perspectiva dreptului comunitar, art. 1201 PECL stabilește o obligație a părților de a acționa cu bună-credință, obligație ce este privită ca o restrângere a libertății de a contracta. În Principiile UNIDROIT este prevăzută la art. 7.1 par.1 și par.2 obligația tuturor părților de a acționa conform bunei-credințe în comerțul internațional, obligație care nu poate fi exclusă sau limitată prin convenția părților.
Prin această ultimă perspectivă, autorul ne oferă o imagine completă a conceptului flexibil de bună-credință, recomandând prudență în calificarea acesteia și insistând pe caracterul fluid al interpretării.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
