Versavia Brutaru: Imputabilitatea ca trăsătură esențială a infracțiunii potrivit noului Cod Penal. Concept. Controverse. Cauze de neimputabilitate
5 decembrie 2015 | Ana Maria ILIESCU
Conf. univ. dr. Versavia Brutaru a publicat, în revista Pandectele Române nr. 3/2014, articolul intitulat „Imputabilitatea ca trăsătură esențială a infracțiunii potrivit noului Cod Penal. Concept. Controverse. Cauze de neimputabilitate”.
I. Concept
Noul Cod Penal, în spiritul tradiției de sorginte sovietică, consacră legislativ o definiție a infracțiunii – fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o (art. 15 NCP). În acest sens, pentru ca răspunderea penală să fie angajată, nu este suficient ca fapta să întrunească condițiile de tipicitate și să fie nejustificată – ea trebuie să fie și imputabilă. Această abordare marchează tranziția de la modelul material către cel formal de definire a infracțiunii. Deși pericolul social nu mai este precizat expres ca fiind o trăsătură esențială a infracțiunii, acesta rămâne o caracteristică intrinsecă a acesteia.
Trebuie subliniată diferență dintre vinovăție ca element de tipicitate al infracțiunii (latură subiectivă) și vinovăție că trăsătură esențială a acesteia. Astfel, vinovăția ca trăsătură generală este privită că un reproș, ca o imputare obiectivă făcută infractorului pentru că acționat altfel decât legea îi cere. Prin această distincție, legiuitorul a încercat (fără succes) să abordeze teoria normativă a vinovăției în detrimentul celei psihologice, care concepe vinovăția ca fiind un ansamblu de procese psihice și volitive, strâns legate de relația dintre autor și fapta sa.
II. Controverse
Comportamentul care a determinat rezultatul periculos trebuie să fie susceptibil de a îl crea. De regulă, periculozitatea acestuia se apreciază folosind teoria cauzei adecvate în analiza legăturii de cauzalitate. Comportamentul este periculos când este adecvat producerii rezultatului tipic. Aceast aspect, determinant pentru aprecierea imputabilității unei fapte, naște controverse în materia riscului producerii rezultatului. Exempli gratia, în materia riscului neprotejat se apreciază că existența unei legături indirecte de cauzalitate ar trebui să reprezinte un temei suficient pentru tragerea la răspundere penală a autorului nediligent, neoperând excluderea de plano a imputabilității.
Un alt aspect disputat în doctrină constă în diferența dintre imputabilitatea subiectivă și cea obiectivă. Odată stabilite particularitățile cauzalității și ale imputării (legătura dintre cauză și efect este independentă de acțiunea unui individ, putând exista un număr infinit de asemenea legături, în timp ce imputerea presupune consecința concretă a unei fapte concrete, fiind finită), se remarcă importanța libertății de voința în analiza infracțiunii, concretizându-se ceea ce doctrina numește imputare subiectivă. Întregul sistem penal tinde să fie elaborat pe baza imputării subiective, având ca premise: libertatea de voinţă a persoanei; persoana poate fi trasă la răspundere numai pentru consecinţele care sunt rezultatul liberei sale voințe.
La polul opus, Kant propune o analiză obiectivă a imputării, care presupune o analiză sistematică, inițial ex ante a comportamentului cu risc, și ex post a urmării imediate și a legăturii de cauzalitate. Imputarea există atunci când există un liant obiectiv între comportamentul deviat și urmarea imediată, în baza respectivelor evaluări. Doctrina penală consideră, însă, că această verificare nu este suficientă pentru ca autorului să i se atribuie o acțiune.
III. Cauze de neimputabilitate
Imputabilitatea presupune existența concomitentă a următoarelor condiții: (1) făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea clară a acțiunilor sau inacțiunilor sale, (2) să nu fie constrâns în nicio formă și (3) să fi avut cunoștință de caracterul ilicit al faptei în momentul comiterii sale. Practic, aceste condiții se pliază pe inexistentă cauzelor de neimputabilitate prevăzute la art. 24-31 NCP. Așadar, faptă nu trebuie să fie săvârșită prin constrângere fizică sau morală, în bază unui exces neimputabil sau al unui caz fortuit, de către un făptuitor minor, iresponsabil, intoxicat sau aflat în eroare.
Principalele noutăți introduce de Noul Cod Penal în această materie au în vedere clasificarea excesului neimputabil de legitima apărare sau de stare de necesitate drept cauză de neimputabilitate, înlocuirea termenului de „beție” cu cel de „intoxicație” (mai corect din punct de vedere medico-legal) și reglementara erorii prin stabilirea distincției dintre eroare asupra elementelor constitutive ale infracțiunii și erore asupra caracterului interzis al actului.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
