Răspunderea civilă delictuală. Rearanjarea instituției
3 decembrie 2015 | Cristian TĂNASĂ
1. În cadrul elaborării lucrării de licență pe tema răspunderii civile delictuale, am analizat această instituție având în vedere toate condițiile ce trebuie întrunite pentru ca persoana răspunzătoare să fie obligată la repararea prejudiciului – prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate și vinovăție. În cadrul analizei fiecărei condiții ne-am ocupat și de împrejurările care exclud de la îndeplinire una dintre aceste condiții și, deci, exclud de la aplicare instituția răspunderii delictuale. Totuși, această analiză nu a fost efectuată fără rezerve la adresa unor opinii ale autorilor consacrați[1]. Astfel, în legătură cu raportul de cauzalitate, am analizat cazul fortuit drept o împrejurare care conduce la înlăturarea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat. Imaginăm, însă, ipoteza unui conducător auto care se confruntă cu explozia unui cauciuc (admitem că explozia s-a produs din motive fortuite) și, încercând tot felul de manevre de redresare a vehiculului, intră în coliziune cu un gard aflat pe marginea drumului și cauzează astfel anumite stricăciuni. Nu putem afirma în această situație că între prejudiciu – stricăciunile aduse gardului – și fapta ilicită – atingerea adusă dreptului de proprietate prin coliziunea vehiculului cu gardul – nu există un raport de cauzalitate, din moment ce se observă clar care este cauza prejudiciului. Mai degrabă ar fi vorba de o lipsă a vinovăției, din moment ce conducătorul vehiculului s-a aflat în imposibilitate de a acționa în alt fel.
De asemenea, împărtășind aceeași viziune ca și prof. Dongoroz[2], suntem de părere că starea de legitimă apărare în care a fost săvârșită o faptă nu înlătură caracterul ilicit al faptei. Fapta, în materialitatea ei, rămâne tot o faptă ilicită, interzisă de lege, însă, prin împrejurarea că a fost săvârșită sub o anumită constrângere, nu mai este întrunită condiția vinovăției.
În noul Cod penal, legiuitorul a abordat de o manieră interesantă condițiile necesare pentru ca fapta să constituie infracțiune, arătând că împrejurările care înlătură caracterul penal al faptei se regăsesc în două categorii – cauze justificative și cauze de neimputabilitate –, fără a mai specifica ce trăsătură a infracțiunii nu este îndeplinită. Așadar, raportat la măcar cele două exemple de mai sus și la ideea de a avea o unitate conceptuală in sistemul de drept național, am căutat o altă așezare a instituției răspunderii civile delictuale, care nu este diferită în esență de reglementarea actuală, dar care satisface anumite exigențe și pe care o vom prezenta în rândurile ce urmează. Totuși, pentru a putea înțelege imaginea de ansamblu asupra concepției noastre, este necesar ca mai întâi să fie lecturate textele de lege așa cum le-am imaginat[3] și, apoi, explicațiile aferente.
2. În rândurile ce urmează vom analiza textele în ordinea în care ele figurează în anexă și numai în măsura în care ele comportă modificări față de reglementarea actuală.
Astfel, Secțiunea 1 cuprinde 5 articole cu caracter de dispoziții generale. Art. 3 din anexă este adaptarea art. 1365 din noul C. civ. În ipoteza în care acțiunea civilă și acțiunea penală au fost exercitate în două procese diferite, iar unul a fost soluționat înaintea celuilalt, se pune problema autorității de lucru judecat al uneia dintre hotărâri față de cealaltă. Conform art. 28 C. proc. pen., hotărârea definitvă de condamnare a instanței penale are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o, existența prejudiciului și a vinovăției autorului, iar hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal are autoritate de lucru judecat doar în privința existenței faptei și a persoanei care a săvârșit-o.
În cazul hotărârii de achitare sau încetare a procesului penal, instanța civilă are posibilitatea de a stabili existența prejudiciului, vinovăția autorului și, eventual, incidența vreunei cauze de nerăspundere. Totuși, în situații precum achitarea pe motivul inexistenței faptei sau în baza unei cauze justificative – legitima apărare, spre exemplu – este firesc ca și instanța civilă să adopte aceeași soluție și să nu tragă la răspundere civilă autorul faptei.
În ceea ce privește hotărârea definitivă de condamnare, însă, se poate observa că instanța civilă este ținută de toate elementele ce intră în analiza răspunderii civile delictuale, mai puțin în ceea ce privește întinderea prejudiciului cauzat. În această situație, pentru a preveni o inconciliabilitate între hotărârea penală și cea civilă în ipoteza infracțiunilor de rezultat pentru care încadrarea într-o anumită variantă se face exclusiv în funcție de cuantumul pagubei materiale, lucru ce ar putea fi speculat prin promovarea unor căi extraordinare de atac, generând contradicții jurisprudențiale și instabilitate în circuitul judiciar[4], art. 3 alin. (2) din anexă prevede că instanța civilă va fi ținută inclusiv de întinderea prejudiciului stabilită de instanța penală în cazul infracțiunilor ce produc consecințe deosebit de grave, adică un prejudiciu de peste 2.000.000 de lei, conform art. 183 C. pen.
3. Secțiunea a 2-a și Secțiunea a 3-a cuprind o serie de cauze justificative ori de neimputabilitate, care conduc la înlăturarea răspunderii civile delictuale. Art. 6 din anexă, spre deosebire de art. 1360 din noul C. civ., prevede că, atunci când sunt depășite limitele legitimei apărări, autorul va fi obligat să răspundă pentru prejudiciul cauzat. Totuși, fiindcă împrejurarea este cauzată chiar de victimă (care, prin ipoteză, este agresorul inițial împotriva căruia au fost depășite limitele legitimei apărări), despăgubirile vor fi acordate conform art. 16 alin. (4) și (5) din anexă, adică ținând cont de contribuția victimei la cauzarea prejudiciului.
4. Secțiunea a 4-a reglementează condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Așa cum am anticipat la începutul prezentării, art. 16 din anexă urmează structura noului C. pen., introducând cauzele care înlătură răspunderea civilă delictuală. Condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile vor fi existența unei fapte ilicite și a unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între cele două și inexistența vreunei cauze justificative sau de neimputabilitate. În acest context nu se va mai pune problema de a stabili care element al răspunderii nu este îndeplinit, ci, pur și simplu, dacă instanța constată incidența vreunei cauze de nerăspundere, nu va putea obliga la despăgubiri persoana respectivă.
De asemenea, având în vedere tendința sistemelor de drept moderne de a obiectiviza cât mai mult instituția răspunderii, am considerat oportun ca vinovăția să nu își mai găsească locul printre condițiile răspunderii civile, mai ales prin prisma faptului că prezența unei cauze justificative ori de neimputabilitate înlătură însăși vinovăția, după cum și reciproca sa – absența acestor cauze echivalează întocmai cu constatarea vinovăției – este pe deplin valabilă. În acest context, referirea la vinovăție din art. 16 alin. (3) din anexă se face doar pentru a servi la individualizarea obligației de reparare a prejudiciului, în conformitate cu art. 35 din anexă. Art. 16 alin. (4) și (5) din anexă au suferit o modificare în raport cu art. 1371 din noul C. civ., în sensul eliminării sintagmei „cu intenție sau din culpă”, deoarece fapta victimei trebuie analizată numai din punct de vedere obiectiv, stabilind contribuţia sa efectivă la producerea daunei, nefiind necesară analiza vinovăţiei acesteia[5].
Art. 20 din anexă a modificat art. 1370 din noul C. civ. în sensul că doar în situația în care nu se poate stabili aportul fiecărei persoane la producerea prejudiciului, se va angaja răspunderea solidară a acestora, ceea ce înseamnă că toate condițiile răspunderii sunt îndeplinite, urmând ca pentru stabilirea întinderii prejudiciului să se aplice regulile prevăzute la art. 35 din anexă. Textul repară o soluție de compromis care apare inechitabilă în art. 1370 din noul C. civ., unde toate persoanele ar fi fost ținute să răspundă pentru paguba cauzată, chiar dacă nu ar fi fost îndeplinită cerința legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu[6].
5. Secțiunea a 5-a reglementează condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia. Art. 23 din anexă instituie răspunderea pentru fapta altuia, chiar dacă autorul prejudiciului nu răspunde pentru propria sa faptă. Este vorba despre o răspundere obiectivă. În situația în care autorul faptei răspunde pentru prejudiciul cauzat, atunci acesta va fi obligat în solidar cu supraveghetorul ori comitentul răspunzător, în conformitate cu art. 34 din anexă.
Cu toate acestea, însă, rațiunea de a institui o garanție pentru victimă – prin posibilitatea recuperării prejudiciului și de la cel obligat la supraveghere ori comitent – trebuie să aibă anumite limitări ce țin, în mare parte, de echitate. Astfel, victima nu va putea să obțină despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat în situații de forță majoră, caz fortuit, legitimă apărare etc. Cu alte cuvinte, dacă este incidentă o cauză justificativă sau de neimputabilitate cu privire la fapta săvârșită de autor, atunci nici cel obligat la supraveghere ori comitentul nu va răspunde pentru prejudiciu. În această situație putem spune că incidența cauzelor de nepedepsire înlătură răspunderea oricărei persoane. Această soluție ni se pare echitabilă deoarece victima nu ar trebui să își repare prejudiciul suferit pe seama altei persoane care nu trebuie să garanteze pentru orice împrejurare. Bineînțeles, altfel stau lucrurile atunci când este vorba despre fapta cauzată cu lipsa discernământului, când persoana obligată la supraveghere va trebui să răspundă pentru prejudiciul astfel cauzat, deoarece este ținut să garanteze pentru riscul introdus în societate prin acțiunile unor astfel de persoane.
Mai mult, pe lângă posibilitatea celui obligat la supraveghere de a invoca o cauză de nepedepsire cu privire la faptă, acesta ar putea fi exonerat de răspundere și în situația în care face dovada faptului că a fost împiedicat să își execute obligația de supraveghere – din motive fortuite, spre exemplu –, astfel încât nu a putut preveni fapta prejudiciabilă. În această situație, răspunderea va reveni părinților sau tutorelui. Totuși, din interpretarea per a contrario a art. 23 alin. (1) din anexă rezultă că, dacă este incidentă oricare altă cauză de nepedepsire în afară de cele referitoare la discernământ, nici părinții ori tutorele nu vor răspunde.
Așadar, dacă nu există o cauză de nepedepsire privitoare la faptă (alta decât lipsa discernământului), răspunderea va reveni celui obligat la supraveghere. Dacă cel obligat la supraveghere face dovada unei cauze de nepedepsire cu privire la neîndeplinirea obligației sale de supraveghere, atunci răspunderea va reveni părinților ori tutorelui. Aceștia vor răspunde în solidar cu minorul dacă și acesta răspunde pentru fapta sa ori vor răspunde doar ei, în cazul în care minorul nu a avut discernământ. Acest text trebuie coroborat, însă, și cu art. 18 din anexă, caz în care minorul fără discernământ va fi obligat la plata unei despăgubiri echitabile, dacă nu poate fi atrasă răspunderea părinților ori a tutorelui, din alte motive decât cele precizate până acum.
6. Secțiunea a 6-a reglementează condițiile răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri. Art. 27 din anexă, asemenea art. 23 din anexă, instituie o răspundere obiectivă. Fiindcă este precizat clar că acele persoane răspund pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri, cu excepția cazurilor de forță majoră ori a faptei victimei sau a terțului care întrunește condițiile forței majore, am considerat că nu mai este necesară sintagma „indiferent de orice culpă” din articolele imediat următoare. Pe de o parte, este evident că lipsa culpei poate interveni doar dacă este prezentă o cauză care înlătură răspunderea (ceea ce ne duce la concluzia că poate lipsi culpa persoanei, dar ea va răspunde în toate situațiile în care nu avem de a face cu forță majoră), iar, pe de altă parte, dacă suntem în prezența culpei, persoana va răspunde pentru prejudiciul cauzat, fără a se mai pune alte probleme.
7. Secțiunea a 7-a reglementează efectele răspunderii civile delictuale. Această secțiune a fost modificată punctual, fără a altera esența din actuala reglementare. Art. 33 din anexă este echivalentul art. 1381 din noul C. civ., fără mențiunea finală din alin. (2), anume „chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat”, întrucât dreptul la reparaţie depinde de un fapt obiectiv, cel al producerii prejudiciului, fără a putea fi influenţat de posibilităţile creditorului de a-l valorifica[7].
Art. 34 din anexă a înlocuit formularea „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă” din art. 1382 din noul C. civ., cu sintagma „cei care răspund pentru același prejudiciu”, deoarece răspunderea solidară nu se limitează numai la persoanele care răspund pentru o singură faptă prejudiciabilă, un prejudiciu putând fi cauzat și de două sau mai multe fapte săvârșite în mod succesiv ori simultan[8].
Art. 37 alin. (1) din anexă a eliminat din conținut sintagma „dacă prin lege nu se prevede altfel” din art. 1385 din noul C. civ., fiindcă limitarea dreptului victimei de a pretinde acoperirea întregului prejudiciu prin adoptarea unor dispoziţii legale speciale ar fi de natură să încalce dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 38 alin. (2) din anexă modifică data la care se raportează stabilirea întinderii prejudiciului, în sensul că va fi avută în vedere data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, iar nu data producerii prejudiciului, cum prevedea art. 1386 din noul C. civ., fiindcă numai așa se va da valoare principiului reparării integrale a prejudiciului, ținând cont de faptul că între momentul producerii prejudiciului și momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pot interveni diverse schimbări în ceea ce privește întinderea sau chiar existența prejudiciului[9].
Art. 39 alin. (1) din anexă, spre deosebire de art. 1387 din noul C. civ., formulează o definiție a prejudiciilor corporale, în sensul că acestea sunt sunt consecinţele negative patrimoniale şi nepatrimoniale ale unei fapte ilicite de natură a afecta integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, pentru vindecarea cărora sunt necesare ingrijiri medicale, tratamente sau altele asemenea.
Art. 41 din anexă reglementează situațiile soluționate corect în jurisprudență, în sensul că persoana căreia îi este cauzat un prejudiciu corporal, dar care nu își vede câștigul din muncă diminuat, va putea cere despăgubiri pentru efortul suplimentar depus ca urmare a reducerii capacității de muncă. Aceste despăgubiri vor avea un caracter echitabil și se vor cuveni chiar și în ipoteza în care persoana vătămată beneficiază de o sporire a câștigului din muncă, atât timp cât este nevoită să depună un efort suplimentar față de o persoană căreia nu i-a fost afectată capacitatea de muncă.
Art. 43 din anexă, față de art. 1390 din noul C. civ., cuprinde și despăgubirea acordată conform art. 41 din anexă.
[1]A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.-I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a IX-a, Ed. Hamangiu, București, 2008; Fr. Deak, I.-M. Anghel, F. Popa, Răspunderea civilă, Editura Științifică, București, 1970; Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil, Comentariu pe articole, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014.
[2] A se vedea V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale codului penal român. Partea generală, Volumul I, ediția a 2-a, Ed. All Beck, București, 2003, p. 311.
[3] A se vedea anexa.
[4] A se vedea A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 111.
[5] A se vedea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op cit., p. 1520.
[6] Idem, p. 1519.
[7] Idem, p. 1545.
[8] A se vedea L. Pop (coord.), op. cit., p. 559.
[9] A se vedea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op cit., p. 1552; L. Pop (coord.), op. cit., p. 569.
Cristian Tănasă
Facultatea de Drept a Universității din București
