Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Măsuri de investigare intruzive în viața privată a avocaților. Cum să citim echidistant și obiectiv Brito Ferrinho Bexiga Villa-Nova contra Portugaliei
14.12.2015 | Alexandra LĂNCRĂNJAN

JURIDICE - In Law We Trust

În cauza Brito Ferrinho Bexiga Villa-Nova contra Portugaliei[1], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a dispozițiilor art. 8 din Convenție în contextul obținerii de către autoritățile judiciare a rulajelor conturilor bancare deținute de un avocat. Curtea reține, în cazul concret supus judecății, o lipsă a garanțiilor procedurale și a controlului efectiv a măsurii litigioase și incapacitatea autorităților judiciare portugheze de a asigura un just echilibru între interesul general și interesul particular.

Ce spune Curtea în cauza citată este însă departe de caracterul absolut cu care a fost citită și citată hotărârea. Curtea nu decide că, per se, solicitarea rulajelor de cont în cazul avocaților este o încălcare a dispozițiilor convenționale privitoare la viață privată. De altfel ar fi absurd să considerăm că autoritățile judiciare ar putea fi împiedicate, în mod absolut, să deruleze o anchetă penală în cazul în care presupusul făptuitor exercită o anumită funcție sau profesie.

În ciuda entuziasmului practicienilor, hotărârea Brito Ferrinho Bexiga Villa-Nova nu are nici caracter de absolută noutate și nici nu schimbă jurisprudența Curții în materia măsurilor intruzive, atunci când în cauză este implicată o persoană cu calitate specială, precum cea de avocat.

Pentru a înțelege mai bine contextul în care această hotărâre a fost pronunțată și influențele reale pe care le poate avea asupra dispozițiilor din dreptul național trebuie să circumscriem concluzia Curții la realitatea dreptului portughez și la situația concretă analizată în hotărâre:
– situația nu viza în mod direct relația client-avocat, fiind vorba despre cercetarea avocatului pentru infracțiuni financiar-fiscale, în acest caz fiind incidente garanțiile pe care orice persoană acuzată le are în procesul penal, inclusiv privilegiul contra autoincriminării și dreptul la tăcere
– nu este analizată situația solicitării conturilor bancare deținute de cabinetul de avocatură și nici cercetarea conturilor clienților, ci a conturilor personale ale avocatului, în care acesta primise plăți de la clienți pentru serviciile prestate.
– instanțele naționale portugheze aveau o practică neunitară în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor privind ridicarea secretului profesional în cazul în care avocatul era cercetat într-o procedură penală. Astfel, unele curți de apel considerau că dispozițiile privind ridicarea secretului profesional nu sunt aplicabile în cazul în care avocatul este cel cercetat pentru comiterea unei infracțiuni, datorită aplicării principiilor privind dreptul de a nu se autoincrimina și dreptul la tăcere.
– instanțele naționale nu aveau o practică unitară nici în ceea ce privește posibilitatea formulării unei căi de atac împotriva hotărârilor curților de apel prin care era ridicat secretul profesional, Curtea Supremă având decizii în care considera că este admisibilă calea de atac și analiza necesitatea și justificarea ridicării secretului profesional.
– persoana cercetată nu a participat în niciun fel la activitățile derulate în cadrul anchetei penale și nu a putut contesta măsura luată nici la momentul dispunerii sale și nici ulterior.
– legislația națională prevedea existența unui aviz din partea Ordinului avocaților, aviz ce nu a fost solicitat în cauză.
– recursul formulat de reclamantă împotriva hotărârii curții de apel a fost respins ca inadmisibil, fără a fi analizat fondul cauzei și fără a avea posibilitatea ulterior să fie analizat de o instanță de control.

Ținând cont de situația națională la momentul faptelor, Curtea folosește următorul raționament pentru a ajunge la concluzia încălcării dispozițiilor art. 8 din Convenție:
a) solicitarea rulajelor de cont constituie o ingerință în drepturile garantate de art. 8 din Convenție deoarece datele solicitate sunt calificate ca informații personale ce țin de viața privată și în plus având în vedere că reclamantului i se viraseră onorariile în contul personal, aceste informații erau protejate de secretul profesional, aspect ce intră de asemenea în noțiunea autonomă de viață privată.
Principiile aplicate de Curte în mod constant impun includerea în noțiunea de viață privată și a unor activități profesionale sau comerciale și dau o importanță sporită secretului profesional în cazul avocaților având în vedere relația de încredere dintre aceștia și clienții lor.
b) ingerința nu constituie o încălcare automată a art. 8 Convenție fiind necesară analiza situației de fapt prin prisma criteriilor stabilite de art 8 par. (2) din Convenție, respectiv:
b.1. dacă ingerința a fost prevăzută de legislația națională (raportat atât la criteriile formale cât și la cerințele privind claritatea legii): Analizând acest criteriu Curtea constată însă anumite neajunsuri în practica națională sub aspectul previzibilității legii, respectiv că ridicarea secretului profesional în cazul anchetării avocatului era un aspect ce genera o practică neunitară sub două aspecte: pe de-o parte dacă se putea ridica secretul profesional și pe de altă parte dacă era admisibil un recurs împotriva hotărârii care stabilea ridicarea secretului profesional.
b.2. dacă ingerința a urmărit un scop legitim: Curtea constată că acest criteriu a fost îndeplinit de autoritățile naționale având în vedere că informațiile financiare au fost solicitate pentru strângerea probelor în cadrul unei anchete penale.
b.3. dacă ingerința a fost necesară într-o societate democratică: Analizând această cerință Curtea reiterează faptul că necesitatea ingerinței trebuie să fie analizată și motivată convingător în fiecare caz concret și că ea trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase și să fie asigurată proporționalitatea între interesul general, pe de-o parte, și interesul particular, pe de altă parte precum și între mijloacele folosite și scopul urmărit. În plus, trebuie să existe garanții suficiente împotriva abuzului printre care și un control eficient în cazul contestării măsurii.

Raportat la secretul profesional, în ceea ce privește relația avocat-client, instanța de contencios european amintește că în materia corespondenței dintre avocat și client, păstrarea secretului profesional este o garanție importantă a dreptului clientului de a nu se autoincrimina și că din această perspectivă sfera de protecție este mult sporită.

Continuând analiza, în speță, Curtea constată că nu au fost asigurate garanțiile necesare atunci când au fost solicitate și obținute extrasele de cont și prin încălcarea acestei cerințe, ingerința nu poate fi considerată ca respectând criteriul ”necesității într-o societate democratică”. Motivele reținute de instanța europeană țin de practica neunitară a instanțelor naționale, de imposibilitatea formulării unei căi de atac care să analizeze fondul măsurii în litigiu, de lipsa avizului consultativ al organului independent (Ordinul Avocaților) și de neparticiparea persoanei anchetate în cadrul procedurii penale.

Înainte de hotărârea Brito Ferrinho Bexiga Villa-Nova contra Portugaliei, Curtea a analizat situația specială a avocatului și modalitatea în care secretul profesional poate fi înlăturat pentru buna derulare a justiției penale în alte materii precum perchezițiilor domiciliare, ridicarea de documente sau medii de stocare, interceptările, regulile stabilite în aceste cauze găsindu-și aplicarea în orice metodă intruzivă de anchetă penală.

Cu caracter de principiu, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că secretul profesional nu poate fi un impediment absolut în derularea anchetei penale, dar, în același timp, aceeași jurisprudență a lărgit sfera de protecție a sediilor profesionale și garanțiile în cazul anumitor profesii, precum avocatura, părând astfel că există un paradox în dezvoltarea jurispurdențială a noțiunii de viață privată și ingerințelor permise.

Prima hotărâre a Curții în materia sediului profesional al avocatului a fost Niemietz contra Germaniei[2], cauză în care se recunoaște cu caracter de noutate un drept la viață privată socială. În analiza aplicabilității noțiunilor autonome de ”viață privată” și ”domiciliu”, Comisia recunoaște că un element important pe care l-a luat în calcul la determinarea aplicabilității art. 8 din Convenție a fost caracterul confindențial al relației dintre avocat și clientul său. Deși Curtea refuză inițial să ia în considerare calitatea deținătorului sediului, statuând generic că anumite localuri profesionale beneficiază de protecția oferită de art. 8 din Convenție datorită posibilității reale ca la domiciliul unei persoane fizice să se desfășoare activități legate de o profesie, de comerț și de birou, iar la localul profesional să fie derulate activități ce țin de viața privată personală, atunci când aplică în concret dispozițiile art. 8 din Convenție face trimitere la:
– caracterul general al mandatului care preciza că sunt vizate ”documente”, fără a le califica și identifica, ceea ce putea aduce atingere drepturilor celorlalți clienți ai avocatului
– derularea perchezițiilor în patru compartimente care conțineau documente ale altor clienți, care se circumscriu noțiunii de corespondență (noțiune ce nu este calificată în textul Convenției prin raportare la caracterul privat)
– la jurisprudența anterioară în materia corespondenței și a interceptărilor telefonice unde nu se ia în calcul caracterul personal sau profesional al conținutului (cu precădere la jurisprudența privind corespondența între avocat și persoanele deținute[3])

Jurisprudența ulterioară a Curții Europene a Drepturilor Omului indică faptul că, în cazul anchetelor penale, atunci când se urmărește strângerea probelor, nu se poate opune autorităților judiciare o interdicție absolută de efectuare a perchezițiilor la sediul birourilor de avocatură și nici la ridicarea de documente sau alte obiecte din aceste locuri

Ceea ce impune instanța europeană este un set suplimentar de garanții ce trebuie respectate, în special în cazul în care avocatul al cărui imobil este percheziționat nu este implicat în activitatea infracțională iar confidențialitatea relației avocat-client trebuie respectată pe cât de mult posibil chiar și în cazul unei nevoi sociale stringente.

Curtea a încercat, în numeroase hotărâri[4], să standardizeze evaluarea criteriilor privind ingerința în dreptul la domiciliul al avocaților plecând de la premisa că percheziția efectuată la biroul avocatului este o ingerință în viața privată, corespondență și domiciliu și trebuie să fie însoțită de garanții suplimentare raportat la calitatea celui percheziționat. În acest sens, Curtea analizează ingerința din două perspective:
– prin raportare la existența motivelor relevante și suficiente
– prin raportare la respectarea principiului proporționalității.

În evaluarea proporționalității instanța europeană identifică în primul rând existența garanțiilor adecvate și mecanismele de protecție împotriva abuzurilor atât din perspectiva legislației existente cât și a practicii autorităților naționale. Ulterior Curtea apreciază, raportat la situația de fapt stabilită în cauză, circumstanţele eliberării mandatului de percheziţie, conţinutul şi scopul mandatului, modul în care percheziţia a fost efectuată şi posibilele repercusiuni asupra reputaţiei şi activității profesionale a persoanei supuse măsurii intruzive.[5]

Jurisprudența Curții se extinde nu numai la modul în care a fost autorizată și efectuată percheziția domiciliară dar și la modul în care au fost ridicate și analizate probele. În ceea ce privește ridicarea mediilor de stocare și cercetarea acestora Curtea a decis că ridicarea hard-diskurilor găsite cu ocazia percheziției domiciliare a avocatului, precum și copierea și păstrarea de către autorități a informațiilor de pe unul dintre sistemele informatice constituie atât o ingerință în dreptul la domiciliu și corespondență pentru avocat cât și o ingerință în dreptul la corespondență al clienților acestuia[6].

În evaluarea proporționalității măsurilor intruzive, Curtea a identificat aspecte neconforme cerințelor art. 8 din Convenție ce pot fi avute în vedere de autoritatea națională la momentul emiterii mandatului. Astfel s-a considerat că încalcă dreptul la viață privată, domiciliu și corespondență:
– un mandat de percheziție care a repetat în întregime solicitarea organului de urmărire penală
– un mandat de percheziție care nu a indicat niciun detaliu cu privire la bunurile ce fac obiectul percheziției
– un mandat de percheziție emis în termeni foarte largi și care permitea căutarea și ridicarea oricărui obiect
– un mandat de percheziție care nu conținea niciun motiv pentru care se credea că în urma percheziţiei apartamentului reclamantului şi a biroului acestuia s-ar fi obţinut probe ale comiterii unei infracţiuni
– un mandat care nu prevede măsuri speciale în vederea protecţiei materialelor protejate de secretul profesional. În cauza Mancevschi contra Moldovei, Curtea a reținut că reclamantul percheziționat reprezentase în calitate de avocat o persoană în același dosar în care a fost autorizată percheziţia. Astfel, organul de urmărire penală ar fi putut avea acces la documente obţinute de către reclamant în calitatea sa de reprezentant, ceea ce ar fi putut avea repercusiuni serioase în privinţa drepturilor clientului reclamantului prin prisma art. 6 CEDO. Prin urmare, trebuiau să fie respectate măsuri de precauţie la un nivel chiar şi mai înalt înainte ca percheziţia să fie autorizată.

Aplicând atât cauza Brito Ferrinho Bexiga Villa-Nova contra Portugaliei, cât și regulile jurisprudențiale anterioare în materia art 8 Convenție la dispozițiile din dreptul intern se poate constata cu ușurință că, la nivel principial, nu există nicio modificare a practicii naționale, cu condiția de a citi hotărârea altfel decât în paradigma ”Curtea a decis că nu pot fi solicitate conturile bancare ale avocatului”.

Dispozițiile naționale în materia supravegherii tehnice și a perchezițiilor domiciliare reproduc aproape ad literam textul folosit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în evaluarea ingerințelor în viața privată, domiciliu și corespondență, oferind garanții suficiente împotriva măsurilor arbitrare și abuzurilor. Măsurile sunt întotdeauna autorizate de judecător, persoana vizată putând să conteste atât metoda de autorizare cât și fondul măsurii în procedura camerei preliminare. În plus, procedura internă nu impune un aviz sau o consultare anterioară a unui organ sau a unei autorități extrajudiciare, iar practica judiciară în materia măsurilor intruzive în viața privată este unitară și constantă.

Deși la nivel legislativ standardul convențional pare atins și uneori depășit prin normele de drept intern, hotărârea Brito Ferrinho Bexiga Villa-Nova contra Portugaliei (cu toate trimiterile la jurisprudența europeană relevantă în materie) trebuie să ridice semne de întrebare în ceea ce privește aplicarea legislației de autoritățile judiciare interne, atât la nivelul Ministerului Public, cât și la nivelul instanțelor de judecată.

Dincolo de a concluziona, în mod eronat, că există un impediment absolut în solicitarea și obținerea rulajelor de cont în cazul avocaților, jurisprudența Curții trebuie să pună în discuție probleme de aplicare a normelor legale: motivarea în concret a solicitărilor de emitere a mandatelor de supraveghere tehnică sau a autorizațiilor de percheziție, prelungirea fazei de urmărire penală in rem și astfel împiedicarea persoanei acuzate de a participa la procedură, nominalizarea obiectelor căutate și care urmează a fi ridicate cu ocazia perchezițiilor, aspectele concrete ce vizează probatoriul în cauza penală, stabilirea limitelor clare ale mandatelor și luarea măsurilor necesare pentru protejarea terților sau a aspectelor din viața privată ce depășesc obiectul cauzei.


[1] C.E.D.O., hotărâre din data de 1 decembrie 2015
[2] CEDO, hotărârea din data de 16 decembrie 1992, în cauza Niemietz contra Germaniei
[3] CEDO, hotărâre din 20 iunie 1988, în cauza Schönenberger și Durmaz contra Elveției și CEDO, hotărâre din 25 martie 1992, în cauza Campbell contra Regatului Unit al Marii Britanii
[4] Smirnov contra Rusiei, Mancevschi contra Moldovei
[5] Buck contra Germaniei, Chappell contra Regatului Unit al Marii Britanii, Camenzind contra Elveției
[6] CEDO, hotărâre din data de 27 septembrie 2005, în cauza Petri Sallinen și alții contra Finlandei.


Proc. drd. Alexandra Lăncrănjan

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.