BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept comercial
CRAZNIC
4 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Prescripţia extinctivă în situaţia regresului asigurătorului persoanei păgubite în contra persoanei vinovate

18.12.2015 | Valentin BULIGA
Abonare newsletter

Unele repere juridice preliminare

În doctrină, dreptul subiectiv civil conferă titularului său o facultate/putere în limitele recunoscute de legiuitor, posibilitate ce se exprimă pe trei paliere: de a avea el însuşi o anumită conduită, de a pretinde celui căruia îi opune dreptul său subiectiv civil, adică subiectului pasiv, să adopte o conduită corespunzătoare, precum şi de a apela la concursul forţei de constrângere, dacă dreptul îi este nesocotit de cel obligat[1].

Tot doctrina a definit dreptul de creanţă, din perspectiva opozabilităţii lui, ca fiind unul relativ, în sensul că acesta este cunoscut deopotrivă de titluarul lui, cât şi de subiectul pasiv, adică de cel căruia îi revine o obligaţie corelativă respectivului drept de creanţă, constând fie într-o acţiune, fie o abstinenţă, respectiva obligaţie opunându-se doar acestuia din urmă[2].

Fiind un drept subiectiv, titularului unui drept de creanţă îi este rezervată posibilitatea şi ca, în caz de neconformare din partea celui obligat, să solicite concursul forţei de constrângere a statului, adică să exercite dreptul material la o acţiune civilă menită a-i proteja respectivul drept de creanţă – art. 14 alin. 1 C. pr. civ. (2010), de interes fiind şi art. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv, art. 2500 alin. 1-2 C. civ. (2009).

Despre raportul juridic delictual

În situaţia avută în vedere, cu uşurinţă se poate desluşi un prim raport juridic ale cărui părţi ar fi identificate în persoana vătămată, respectiv vinovată, raport juridic născut ca urmare a unei conduite comisive ori omisive adoptate de aceasta din urmă ale cărei consecinţe au constatat în căşunarea unor pagube celei dintâi care a devenit, în acest fel, titulara unui drept de creanţă reprezentat de dreptul de a-i fi reparată respectiva pagubă, persoanei vinovate revenindu-i obligaţia de a o repara – art. 998-999 C. civ. (1864)/art. 1.349, art. 1381 C. civ. (2009).

Însă, unui asemenea raport juridic delictual nu i se conturează elementele lui constitutive, de cele mai multe ori, dintr-o dată, ci, ni se dezvăluie mai întâi consecinţele păgubitoare şi cel ce a încercat acele pagube, iar mai apoi evenimentele care au condus la respectivele consecinţe şi, în cele din urmă, poate, persoana sau persoanele care ar fi putut cauza acele împrejurări.

Chiar şi în situaţia în care se prefigurează toate elementele respectivului raport juridic – părţi, conţinut şi obiect – nu de puţine ori se pot ivi diferende între părţile acestuia, cea suspectată de producerea pagubelor putând opune celei aparent păgubite, fie vreo situaţie exoneratoare de răspundere, fie alte apărări care să conducă la echivocitatea existenţei ori întinderii vreunui element constitutiv al unei asemenea răspunderi civile, ş.a.

Pentru a-şi proteja dreptul la reparaţie, persoana vătămată va avea la îndemână un drept material la o acţiune civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală în contra preopinentei persoane pretins vinovată.

Dacă pe tărâmul vechii ordini civile substanţiale legiuitorul a tăcut în privinţa momentului naşterii dreptului la reparaţie a persoanei păgubite, cel contemporan s-a arătat mult mai înţelept, arătând limpede că momentul naşterii unui atare drept este chiar ziua producerii prejudiciului şi chiar în lipsa posibilităţii de a fi valorificat deîndată.

Potrivit dispoziţiunilor art. 3 alin. 1, conjugate cu cele ale art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv ale art. 2517, conjugate cu cele ale art. 2.528 alin. 1 C. civ. (2009), un asemenea drept material la acţiune este supus extincţiei după împlinirea termenului general de 3 ani de la de la data când cel păgubit a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de căşunarea ei, adică de la data când sunt identificate în mod plauzibil două din elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale (autorul conduitei şi prejudiciul căşunat de acesta) ce determină configurarea elementelor de fond ale unei acţiuni civile – art. 32 alin. 1 lit. a)-d) C. pr. civ. (2010) – adică părţile, obiectul şi cauza acesteia.

Ar mai trebui observat însă și că, în cazul în care conduita cășunătoare de prejudicii este expusă regimului sancționator al legii penale, fiind socotită o infracțiune, cu evidentă rațiune ce ține de principiul potrivuit căruia penalul ține în loc civilul, legiuitorul contemporan a edictat, prin dispozițiunile art.1394 C.civ.(2009), o prorogare legală a termenului prescripției exctinctive a dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală până la momentul epuizării termenului de precripție a răspunderii penale.

Putem constata, aşadar, că într-o asemenea situaţiune dreptul subiectiv se naşte anterior ori cel mult concomitent cu dreptul material la acţiune ataşat ocrotirii lui.

Despre raportul juridic convenţional

Pe acest raport juridic primar pot fi grefate efectele juridice produse de eventalele convenţii de asigurare (cu excepţia celei de persoane) încheiate anterior naşterii lui, fie de persoana păgubită (de bunuri), fie de persoana vinovată (de răspundere civilă), fie chiar de ambii, în considerarea ivirii respectivului raport delictual al cărui obiect ar fi constituit de riscul asigurat – element specific caracterului „alea” al convenţiei de asigurare.

Pentru persoana vătămată, dreptul subiectiv născut din convenţia de asigurare (de bunuri) în calitate de asigurat ar fi reprezentat de beneficiul indemnizaţiei de asigurare care ar putea acoperi cel mult valoarea prejudiciului ce i s-a căşunat atunci când nu s-a convenit la vreo franşiză şi suma asigurată este îndestulătoare pentru a acoperi acel prejudiciu – art. 2217 alin. 1-2 C.civ. (2009), asigurătorului revenindu-i obligaţia de a plăti respectiva indemnizaţie asiguratului ori beneficiarului stipulat convenţional de acesta în condiţiile prestabilite contractual.

Pentru persoana vinovată, dreptul subiectiv născut din convenţia de asigurare (de răspundere civilă) în calitate de asigurat ar fi reprezentat de beneficiul îndeplinirii obligaţiei de reparaţie a pagubei pricinuite de către asigurătorul său, indemnizaţia de asigurare acoperind cel mult valoarea prejudiciului ce l-a căşunat atunci când nu s-a convenit la vreo franşiză şi suma asigurată este îndestulătoare pentru a acoperi acel prejudiciu – art. 2223 alin. 1-2 C. civ. (2009), asigurătorului revenindu-i obligaţia de a plăti respectiva indemnizaţie terţei persoane păgubite, în condiţiile stabilite convenţional tripartit între asigurat, terţa persoană prejudiciată şi asigurătorul ori, în caz de diferend, prin hotărâre judecătorească.

Trebuie observat însă – aspect deseori ignorat – că asiguratului (fie persoană vătămată, fie vinovată) îi revin şi obligaţii izvorâte din convenţia de asigurare (cele avute în vedere, adică cu excepţia celei de persoane), atât sub auspiciile dispoziţiunilor art. 26 din Legea nr. 136/1995, cât şi ale art. 2216 alin. 3 C. civ. (2009), dintre care aş spicui aceea de a lua măsuri pentru limitarea pagubelor ce ar putea fi suportate de asigurător în limita sumei asigurate.

Asiguratului îi mai revine şi o obligaţie concretă de informare în timp util a asigurătorului despre producerea riscului asigurat [art. 2207 alin. 1 C. civ. (2009)] – atât ca expresie particulară a celei dintâi obligaţii pomenite, cât şi a principiului peren al executării cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor izvorâte pe cale convenţională – art. 970 C. civ. (1864), respectiv art. 14 C. civ. (2009), doar după împlinirea unei atari premise asigurătorul având posibilitatea efectivă de a iniţia felurite demersuri eficiente de investigare a cazului de daună pentru a fi în deplină cunoştinţă şi a decide asupra tuturor elementelor necesare pentru îndeplinirea obligaţiei contractuale ce îi revine, aceea de plată a indemnizaţiei.

Mai mult, respectiva obligaţie convenţională a asiguratului are un termen destul de strâns, în aşa fel încât eventuale dovezi necesare stabilirii împrejurărilor în care s-a produs riscul asigurat, precum şi a prejudiciilor de acesta căşunat să nu se risipească ori să se altereze.

Nu de puţine ori, asigurătorul va opune asiguratului său fie vreo împrejurare prevăzută convenţional ca exoneratoare de răspundere, fie diferite alte împrejurări pentru a justifica suspiciuni în privinţa veridicităţii informaţiilor ce i-au fost furnizate cu privire la producerea unui risc asigurat, fie necesitatea unui răgaz pentru a dezvolta investigaţiile proprii prin consultarea unor specialişti în scopul dibuirii aspectelor aflate în aria acestora de expertiză, atât pentru stabilirea veridicităţii ori particularităţilor mecanismelor producerii riscului asigurat, cât şi pentru stabilirea întinderii prejudiciului efectiv întâlnit de asigurat, ori alte asemenea, fiecare dintre aceste opoziţii ori mai multe împreună putând da naştere unor diferende între asigurător şi asigurat.

Pentru a-şi proteja pretinsul drept subiectiv la indemnizaţie născut din convenţia de asigurare, persoana vătămată asigurată va putea, în asemenea condiţii, exercita dreptul material la o acţiune civilă întemeiată pe răspundere contractuală în contra asigurătorului său.

Potrivit dispoziţiunilor art. 3 alin. 2, conjugate cu cele ale art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, respectiv ale art. 2519 alin. 1, conjugate cu cele ale art. 2527 C. civ. (2009), un asemenea drept material la acţiune este supus extincţiei după împlinirea unui termen special de 2 ani de la expirarea termenelor legale/contractuale pentru plata indemnizaţiei ori a despăgubirilor datorate de asigurător.

Împletirea efectelor celor două raporturi juridice

Cu uşurinţă se disting, aşadar, cele două drepturi subiective de creanţă care se pot ivi simultan în beneficiul persoanei vătămate – cel la indemnizaţia de asigurare izvorât convenţional şi cel la reparaţie cu izvor delictual, însă materializarea acestora nu se poate realiza cumulativ, în măsura valorificării dreptului la indemnizaţie, diminuându-se cel de despăgubire, iar în cazul în care suma asigurată permite o indemnizaţie îndestulătoare a întregului prejudiciu ce i-a fost căşunat, dreptul aceleiaşi persoane păgubite la despăgubire/reparaţie încetează în profitul ei, fără însă a-şi pierde fiinţa, fiind transmis prin subrogaţie legală în beneficiul asigurătorului ce a plătit indemnizaţia.

În virtutea existenţei celor două drepturi subiective, ca posibilitate conferită de acestea, persoana vătămată asigurată are la îndemână apelarea la concursul forţei coercitive prin mijlocirea unor acţiuni civile, fie în răspundere contractuală întemeiată pe drepturile izvorâte din convenţia de asigurare în contra asigurătorului său, fie în răspundere delictuală întemeiată pe dreptul subiectiv izvorât din raportul juridic delictual.

Cea dintâi acţiune civilă este supusă unui termen special de prescripţie de 2 ani – art. 3 alin. 2, conjugate cu cele ale art. 7 alin. 1 sau 2, după caz, din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2519, conjugate cu cele ale art. 2527 C. civ. (2009), în timp ce cea din urmă este supusă termenului general de prescripţie – art. 3 alin. 1 , conjugate cu cele ale art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2523, conjugate cu cele ale art. 2528 C. civ. (2009), ținând seama și de eventuala prorogare instituită prin dispozițiunile art.1394 C.civ.(2009).

Am mai putea observa că momentul iniţial al termenului de prescripţie de 2 ani este reprezentat de momentul la care persoana vătămată asigurată ar trebui să beneficieze de indemnizaţia de asigurare, potrivit înţelegerii sale cu asigurătorul, nefiind legat decât de cunoaşterea pagubei suferite (și, implicit, a riscului asigurat), cel obligat la plata indemnizaţiei fiind cunoscut chiar de la încheierea convenţiei de asigurare în persoana asigurătorului, în timp ce cel iniţial al termenului de prescripţie de 3 ani este reprezentat de momentul când persoana vătămată a cunoscut atât paguba, cât şi persoana vinovată obligată la reparaţie.

Socotesc că o raţiune nerostită a legiuitorului pentru care a defipt un termen special de 2 ani în materia asigurărilor ce porneşte de la un moment la care să fie cunoscută doar paguba/riscul asigurat ar putea sta şi în aceea de a fi drenate eventualele diferende ivite între asiguratul persoană vătămată şi asigurătorul său înlăuntrul unui termen oportun şi optim pentru a nu deveni iluzorie posibilitatea judiciară de exercitare a dreptului la acţiune întemeiat pe delictul civil cu care s-ar afla în strânsă legătură, în termenul general de prescripţie mai generos de 3 ani, eventual prorogat dacă se verifică conduita pe tărâmul legii penale, în cazul în care, din cauza apărărilor opuse de asigurător, dreptul material la acţiunea întemeiată pe convenţia de asigurare nu ar mai putea fi valorificat corespunzător, fie prin nerecunoaşterea dreptului la indemnizaţie, fie pentru că, indemnizaţia recunoscută fiind neîndestulătoare pentru a acoperi întreaga reparaţie ce i se cuvine, ar mai putea în continuare valorifica acel drept de despăgubire rămas în contra persoanei vinovate în limita valorii neindemnizate.

De asemenea, i se dă şi asigurătorului posibilitatea reală şi concretă ca, în limita indemnizaţiei de despăgubire plătită asiguratului, să exercite cu speranţe legitime regresul pus la îndemână de legiuitor prin dispoziţiunile art. 22 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 2210 C. civ. (2009) în contra persoanei socotite vinovată, prin subrogarea în dreptul de despăgubire indemnizat al persoanei vătămate asigurate.

Cu uşurinţă se poate observa că dreptul de regres al asigurătorului în contra persoanei vinovate nu este recunoscut în considerarea vreunui raport juridic preexistent ori concomitent şi distinct de raportul juridic delictual primar determinat de fapta căşunătoare de pagubă, ci în strânsă legătură cu acesta, indemnizaţia de asigurare înlocuind în parte sau în tot dreptul subiectiv de creanţă la reparaţie al persoanei păgubite, adică un asemenea drept material la acţiunea în regres se naşte pe cale de subrogaţie legală – art. 1106 alin. 1 teza finală C. civ.(1864), respectiv art. 1593 alin. 1-2 teza finală C. civ. (2009) – dreptul de creanţă născut în patrimoniul asigurătorului persoanei vătămate fiind identic cu cel al acesteia din urmă, adică dreptul la reparaţie ce i s-a transmis cu prilejul indemnizării persoanei vătămate asigurate.

Dispoziţiunile art. 22 din Legea nr. 136/1995, respectiv ale art. 2210 C. civ. (2009) marchează caracterul legal al unei atari subrogaţii, pentru a o distinge limpede de cea convenţională, constituind, de altfel, o aplicaţiune dedicată a subrogaţiei reglementate de dispoziţiunile art. 1106 C. civ. (1864)/1593 C. civ. (2009).

Aşadar, în cazul în care asigurătorul ce a indemnizat persoana vătămată ar exercita un asemenea regres, persoana vinovată poate opune reclamantului asigurător toate apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut ridica şi în contra persoanei vătămate, inclusiv împlinirea termenului general al prescripţiei exctinctive – art. 1597 alin. 2 C. civ. (2009), persoana vinovată netrebuind a distinge după cum cel ce reclamă în contra sa un prejudiciu ar fi persoana într-adevăr păgubită ori asigurătorul acesteia, dreptul subiectiv civil relativ ce i se opune fiind, în esenţă, unul şi acelaşi – acela de reparaţie a pagubei căşunate, tot unică fiind şi obligaţia corelativă de reparaţie.

De altfel, pot exista situaţii în care în contra persoanei vinovate să se îndrepte simultan atât asigurătorul persoanei vătămate în limita indemnizaţiei de despăgubire acordate acesteia, prin regres, cât şi însăşi persoana vătămată pe calea unei acţiuni civile directe, în virtutea dreptului subiectiv la despăgubire şi  în măsura neindemnizată de asigurătorul ei.

Or, cadrul judiciar astfel creat nu poate avea ca fundament substanţial decât raportul juridic delictual, persoana presupus vinovată fiind străină de convenţia de asigurare ce i-ar lega pe preopinenţii săi – asigurător şi pretinsa persoană păgubită asigurată – efectele acesteia neputându-se răsfrânge în niciun fel asupra sa, obligaţia ce-i incumbă rămânând aceeaşi – aceea de a repara prejudiciul căşunat persoanei păgubite, doar creditorul acesteia schimbându-se prin subrogarea asigurătorului în locul persoanei păgubite, dreptul subiectiv la reparaţie fiind însă acelaşi.

Cu alte cuvinte, prin plata indemnizaţiei, asigurătorul nu devine titularul unui drept subiectiv distinct de dreptul la reparaţie mai înainte deţinut de persoana păgubită indemnizată pentru a beneficia de un alt drept material la acţiune în contra persoanei vinovate de pagubă, ci, prin subrogare legală, respectivul drept subiectiv la reparaţie fiindu-i transmis „ope legis” de la persoana păgubită, întocmai cum acesta se prezenta la momentul transmiterii prin subrogaţie, dimpreună cu dreptul material la acţiune ataşat şi născut la momentul când şi paguba şi persoana ce a produs-o au fost identificate.

Dacă am accepta interpretarea potrivit căreia dreptul la regres ar constitui un drept la acţiune propriu şi de sine stătător, având ca moment al naşterii plata indemnizaţiei de asigurare, am ajunge la situaţia inacceptabilă în care, pe fundaţia aceluiaşi raport juridic delictual primar, acţiunea în regres a asigurătorului să fie ferită de extincţie prin neîmplinirea termenului, întrucât asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti indemnizaţia de despăgubire către asiguratul persoană păgubită la un moment de dânsul ales, poate chiar devenită o obligaţie naturală, în timp ce acţiunea civilă simultană a persoanei păgubite pentru partea neindemnizată din prejudiciul ce l-a încercat să fie refuzată peremptoriu în urma constatării potrivit căreia dreptul subiectiv relativ de despăgubire în limita rămasă neindemnizată nu se mai bucură de protecţia corecitivă a statului, ca urmare a împlinirii termenului prescripţiei extinctive.

Mai mult, dacă am accepta teza potrivit căreia acţiunea în regres a asigurătorului întemeiată pe dispoziţiunile art. 22 din Legea nr. 136/1995 [art. 2210 C. civ. (2009)] ar fi una distinctă şi proprie întemeiată pe un drept subiectiv al acestuia distinct izvorât din asigurare, ar trebui ca şi aceasta să suporte termenul special al prescripţiei extinctive de 2 ani afectat materiei asigurărilor, iar pentru primirea ei să fie suficientă dovada plăţii indemnizaţiei de asigurare către persoana pretins vătămată, excluzând verificarea elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale ce i s-ar putea imputa persoanei pretins vinovate.

Or, astfel de concluzii sunt de neacceptat, mai întâi pentru că, fiind străină de convenţia de asigurare, persoanei vinovate nu i se pot opune şi ea însăşi nu poate ridica apărări şi excepţii întemeiate pe respectiva înţelegere de asigurare, iar în al doilea rând, persoana vinovată este chemată a răspunde strict în relaţie cu raportul juridic delictual – art. 998-999 C. civ. (1864)/art. 1349 C. civ. (2009) – în ipoteza întrunirii tuturor elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale şi potrivit „restitutio in integrum”.

În fine, potrivit tezei respective, în concret dreptul material la acţiune (în regres) ar fi ataşat îndeplinirii unei obligaţii ce i-ar incumba titularului acestuia izvorâtă dintr-un raport juridic opozabil unei persoane diferite faţă de cea vinovată, adică acelei obligaţii de a indemniza persoana păgubită, nicidecum unui drept subiectiv propriu opozabil persoanei vinovate, între asigurătorul persoanei păgubite şi aceasta din urmă neprefigurându-se niciun alt raport juridic distinct faţă de cel delictual primar.

Concluzii

Pentru toate cele ce preced susţin cu tărie teza potrivit căreia dreptul la regres al asigurătorului ce a indemnizat persoana păgubită în contra persoanei vinovate de pagubă este supus termenului general de prescripţie extinctivă ce se scurge de la momentul când persoana păgubită a cunoscut deopotrivă paguba, cât şi cel ce răspunde de aceasta.

Într-adevăr, prin decizia nr. 23/2007 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că natura juridică a unei astfel de acţiuni în regres a asigurătorului ar fi una comercială (între un profesionist şi un neprofesionist), întemeindu-se pe considerentul că edictul ce o evocă se regăseşte printre cele ce reglementează convenţia de asigurare, împletit cu calitatea de profesionist a asigurătorului, elemente suficiente pentru a contura natura respectivei acţiuni judiciare ce să slujească la statornicirea în privinţa jurisdicţiei chemate a o desluşi, nicidecum la cele referitoare la aspectul material al prescripţiei extinctive sub care ar cădea.

Însă tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu acelaşi prilej, ţine a disemina şi a statua că stabilirea naturii  juridice a unui astfel de drept la acţiune în regres recunoscut asigurătorului persoanei păgubite nu este aptă a înlătura incidenţa normelor juridice de drept material cu vădit caracter civil ce şi-ar putea găsi substanţa cu prilejul desluşirii ei, arătând: „caracterul comercial al unui astfel de litigiu este impus şi de incidenţa principiului accesorialităţii, potrivit căruia faptele civile dobândesc caracter comercial datorită strânsei lor legături cu un fapt calificat de lege ca fiind comercial, cum sunt delictele şi cvasidelictele în materie comercială, făcând posibilă aplicarea normelor de drept civil material, în cadrul unui litigiu comercial, fără să îl transforme într-un litigiu civil.

Or, legiuitorul a aşezat regulile ce conturează instituţia prescripţiei exctinctive pe tărâm material, atât în vechea, cât şi în noua ordine civilă, de altfel de înţeles devreme ce dreptul material la acţiune se prezintă ca o componentă ataşată intim unui drept subiectiv – în cazul de faţă relativ şi patrimonial – motiv pentru care natura juridică a acţiunii în regres a asigurătorului astfel cum a fost consfinţită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este aptă a influenţa modul de operare a prescripţiei exctinctive, aceasta rămânând a fi desluşită de normele juridice de drept material civil ce o reglementează.

Mai mult, dreptul subiectiv ocrotit în acest fel nu este un drept subiectiv propriu al asigurătorului, ci cel ce i-a fost transmis prin mecanismul subrogării legale de la persoana păgubită cu prilejul indemnizării acesteia, adică dreptul la reparaţie, de altfel şi singurul opozabil persoanei vinovate ce îi incumbă o unică obligaţie – aceea de a repara paguba căşunată.

Dacă am accepta că dreptul material la acțiune începe să curgă din momentul plății indemnizației, am accepta ipoteza potrivit căreia asigurătorul alege el însuși momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune. Or, regimul juridic al prescripției sub imperiul Decretului nr. 167/1958 era eminamente de ordine publică, iar în noua ordine civilă, dispozițiunile art. 2515 alin. 3 C. civ. (2009) prevăd că modificarea cursului prescripției se poate face doar prin acord expres, în lipsa acestuia aplicându-se normele juridice substanțiale cu caracter supletiv, respectiv cele ale art. 2528 alin. 1 C. civ. (2009).

Câtă vreme există un dosar de daună în care sunt strânse toate informațiile necesare: declarațiile părților implicate, devizul de reparații, fotografii, expertize extrajudiciare de specialitate, etc., stabilirea existenței riscului asigurat și a întinderii prejudiciului poate fi realizată. Aș mai dori să subliniez cu acest prilej că, pentru activarea obligației de indemnizare a persoanei păgubite, investigațiile asigurătorului nu impun numaidecât identificarea persoanei vinovate, ci doar excluderea vinovăției acelor persoane pentru care nu ar mai răspunde arătate în contractul de asigurare ori de legiuitor – art. 2208 alin. 2 C. civ. (2009). Dreptu-i că, identificând persoana vinovată, implicit se verifică și aceste aspecte.

Tergiversarea acestui demers de către asigurător, cu consecința tergiversării plății despăgubirii, nu poate afecta cursul prescripției exctinctive, ci poate stabili în mod efectiv momentul operării subrogației legale, aspect ce legitimează asigurătorul la promovarea acțiunii în regres.


[1] Gabriel Boroi, Drept civil.Partea generală, ed.a II-a, Ed.All Back, p.53
[2] G.Boroi, op.cit., p.53


Jud. Valentin Buliga

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Au fost scrise până acum 4 de comentarii cu privire la articolul “Prescripţia extinctivă în situaţia regresului asigurătorului persoanei păgubite în contra persoanei vinovate”

  1. Dana DUMITRESCU spune:

    Soluții jurisprudențiale cu privire la aspectul analizat:

    1. a) Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, a statuat în decizia nr. 3341 din 8 iulie 2003, pronunțată în recurs în anulare (accesibilă pe http://www.scj.ro și în Revista Romana de Dreptul Afacerilor nr. 7-8/2004) următoarele:
    Dreptul asigurătorului la acțiunea în regres împotriva terțului responsabil derivă din subrogarea în drepturile asiguratului în limita indemnizației plătite și este valorificabil pe calea dreptului comun, nefiind vorba despre un raport juridic contractual, direct, între asigurător și asigurat.
    Așa fiind, subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său pentru despăgubiri, ca urmare a producerii unui prejudiciu în afara raporturilor de asigurare, are la bază un raport juridic delictual și nu unul contractual și, ca atare, nu trebuie confundată cu acțiunea pe care o are asigurătorul împotriva propriului asigurat.
    Așadar, este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, ce funcționează în privința terțelor persoane care au anumite drepturi și obligații în afara raporturilor de asigurare, termen calculat de la data efectuării plății către asigurat.

    b) Dreptul subiectiv al asiguratorului la despăgubiri nu există anterior efectuării platii, caci el nu s-a nascut inainte de acest moment, neexistând vreo pagubă produsă asigurătorului.
    Nu există înainte de momentul efectuării plății vreun drept subiectiv al asigurătorului care să fi fost încălcat ori contestat, pentru a putea acționa în justiție.
    Așadar nu poate fi vorba despre un drept la actiune în sens material care să se nască inainte de a se naste dreptul subiectiv.
    Trebuie avut in vedere momentul efectuarii platii intrucat pana atunci, neefectuand plata, asiguratorului nu i s-a produs vreun prejudiciu și deci nu are nascut vreun drept subiectiv, neputându-se vorbi de încălcarea ori contestarea acestuia și în consecință, nici de existența vreunui drept la acțiune în sens material.
    În consecință, nu ar putea fi vorba de o dată a nașterii dreptului la acțiune, în sensul art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și al art. 1886 Cod civil.
    Această regulă cu caracter general este confirmată și de regula cu caracter special aplicabilă pagubei cauzate prin fapta ilicită și prevăzută la art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
    Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
    Este vorba despre paguba care i s-a produs asiguratorului și trebuie să se aibă în vedere când se produce această pagubă în patrimoniul acestuia.
    Nu este vorba și nu are importanță cunoașterea de către asigurător a pagubei care s-a produs în patrimoniul asiguratului, deoarece, până în momentul efectuării plății, asigurătorului nu i s-a produs vreo pagubă, chiar dacă știe despre prejudiciul asiguratului, neavând deci născut vreun drept de a acționa în justiție.
    Până când nu acceptă efectuarea plății, dată la care operează subrogația, nu se poate susține că asigurătorul, deși cunostea cuantumul despăgubirilor solicitate de asigurat, și-ar fi însușit acest cuantum, neputând fi vorba de o pagubă ce i s-ar fi produs lui, neavând deci încă dreptul de a acționa.
    Paguba se regăsește în patrimoniul asigurătorului în momentul efectuării plății, când operează subrogația, și deci abia atunci se poate vorbi de cunoașterea pagubei în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
    Subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului nu se încadrează în nici unul dintre cele patru cazuri de subrogare pe care le reglementează art. 1108 Cod civil, fiind vorba de un caz distinct și inedit de subrogare personală, analizat în literatura de specialitate ca un caz distinct de subrogație legală.
    Este vorba de existența a două obligații distincte, una întemeiată pe o faptă ilicită, iar cealaltă fundamentată pe raportul de asigurare.
    Asigurătorul nu plătește nici pentru altul, nici alături de altul, ci își execută propria sa obligație izvorâtă din contractul de asigurare.
    Subrogația a fost necesară pentru a nu se ajunge la exonerarea de răspundere a persoanei vinovate de producerea pagubei și pentru a evita îmbogățirea asiguratului, care ar putea obține un avantaj patrimonial (prin cumulul între suma asigurată plătită de asigurător și despăgubirea achitată de autorul faptei ilicite) dintr-o pierdere și nu o reparație echitabilă.
    De asemenea, a fost necesar a se menține un echilibru între primele de asigurare încasate și despăgubirile acordate de asigurător, căci în caz contrar s-ar putea ajunge la compromiterea bunei funcționări a fondului de asigurare, prin faptele culpabile ale unor terți, care nu ar fi chemați să răspundă în lipsa instituirii prin lege a subrogației asigurătorului în drepturile asiguratului.
    Toate aceste rațiuni ale instituirii subrogației prin Legea asigurărilor în vederea protejării asigurătorului și sancționării terțului culpabil de producerea faptei ilicite, precum și cele arătate cu privire la neplata de către asigurător a obligației altuia, ori alături de altul, câtă vreme el execută o plată în temeiul propriei obligații izvorâtă din contractul de asigurare încheiat cu asiguratul, impun ca firească luarea în considerare, ca moment al începerii prescripției exctinctive, data efectuării plății.
    Terțul nu poate opune asigurătorului prescripția unei despăgubiri plătite, întrucât nu terțul se substituie în locul asigurătorului împotriva asiguratului, ci asigurătorul se substituie în locul asiguratului împotriva terțului.

    2. Este de principiu că subrogatul dobândește dreptul nu doar cu calitățile sale, ci și cu viciile acestuia. Îi sunt deci opozabile excepțiile pe care debitorul ar fi putut să le invoce față de subrogant, dacă acestea sunt inerente dreptului preluat sau anterioare subrogației.
    Prin efectul subrogației, subrogatul preia un drept preexistent de la subrogant. Nu poate fi vorba, așadar, de un drept diferit. Doar persoana titularului este înlocuită, însă dreptul continuă să aibă calitățiile și viciile inițiale. Data plății, adică a subrogației, are importanță doar sub aspectul determinării momentului de la care se schimbă titularul dreptului, însă nu determină nașterea unui drept diferit, ci doar se preia exercitarea dreptului obiect al subrogației.
    În doctrina și jurisprudența franceză se admite că, dacă dreptul era prescris înainte de momentul subrogației, subrogatului îi poate fi opusă prescripția.
    Aceeași trebuie să fie soluția și cu privire la perioada din termenul de prescripție trecută până la data subrogației.
    Următoarele texte de lege vin în sprijinul prezentei soluții:
    Art. 22 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 prevede o subrogația legală a asigurătorului în drepturile asiguratului, în limita indemnizației plătite.
    Art. 22 alin. 2 din același act normativ stabilește răspunderea asiguratului pentru prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar împiedica realizarea dreptului de regres al acestuia.
    Poate fi vorba și de cereri de întrerupere a prescripției, deci de conservare a dreptului de regres.
    Rezultă că asigurătorul preia, odată cu dreptul la acțiune al asiguratului în locul căruia s-a subrogat și termenul de prescripție în starea în care se afla la data subrogării, adică la data plății asigurării.
    Subrogându-se în drepturile asiguratului, asigurătorul devine titularul acţiunii în despăgubiri pe care asiguratul o avea la îndemână împotriva celui vinovat de producerea accidentului, acţiune care este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.
    Această acţiune se poate exercita în termenul de 3 ani reglementat de art. 3 alin. 1 din Decretul nr.167/1958, termen care începe să curgă potrivit art. 8 alin. 1 din acelaşi act normativ, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
    Atât paguba rezultată în urma accidentului, cât şi cel care răspunde de ea au fost cunoscute de cel vătămat la data producerii accidentului.

    A cunoaște paguba nu înseamnă a determina cu exactitate, încă de la început, întinderea acesteia, adică cât anume trebuie plătit, căci aceasta se realizează în urma demersului judiciar în instanță. Este necesar să se cunoască doar cauzarea prejudiciului și să se poată face o apreciere a acestuia din punctul de vedere al vătămatului.

    3. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
    Este adevărat că atât paguba rezultată în urma accidentului, cât şi cel care răspunde de ea au fost cunoscute de cel vătămat la data producerii accidentului.
    Asigurătorul însă a cunoscut inclusiv cuantumul pagubei la data formulării cererii de despăgubire de către proprietarul autoturismului asigurat.
    Dacă ar fi vorba de subrogație inclusiv cu privire la termenul de prescripție și la momentul de la care începe acesta să curgă, ar însemna ca asigurătorul să poată acționa în justiție terțul vinovat de producerea prejudiciului doar în cadrul duratei rămase din termenul de trei ani de prescripție în care trebuia să acționeze asiguratul.
    Terțul vinovat ar beneficia de perioada din termenul de prescripție trecută până la data subrogației, ceea ce nu ar fi firesc câtă vreme asigurătorul nu fusese încunoștiințat despre pagubă (deci nu o cunoștea) și nu i se solicitase despăgubirea.

    • Valentin BULIGA spune:

      Sărut-mâna, d-na Dana Dumitrescu.
      Din începutul începutului țin să vă mulțumesc pentru comentariul domniei voastre și pentru că mi-ați oferit o mulțime de prilejuri.
      Cel dintâi e prilejul de a vă dori să împărtășiți cu cei dragi domniei voastre, cu preaplin, toate bucuriile și bunătățile ce vi se cuvin de Sărbătorile Crăciunului și trecerea peste ani, dar și pe urmă.
      Cel de-al doilea prilej e al destăinuirii unei simpatii sincere ce v-o port, stârnită de interpelările și opiniile exprimate de domnia voastră cu prilejul altor materiale publicate pe acest site și închegată pentru totdeauna după precedenta controversă ce am avut, așijderea, plăcerea de o purta cu domnia voastră. Simpatia s-a împletit și cu o nevinovată invidie ce o încerc față de pasiunea ce ați dezvăluit-o cu fiece prilej, aceasta, poate, și din teama că odată cu veștejeala adusă de ani, propriile-mi pasiuni s-ar putea ofili.
      Un alt prilej este tot al unei destăinuiri, aceea că, inițial, am vrut să adaug un comentariu la materialul colegului dl.avocat Ionuț Florin Pascu – aici: https://www.juridice.ro/413699/subrogarea-asiguratorului-in-dreptul-asiguratului-momentul-de-la-care-incepe-sa-curga-termenul-de-prescriptie-extinctiva-al-actiunii-in-regres.html – însă, la un moment dat, am constatat că pentru exprimarea frământărilor generate de tema abordată aș avea nevoie de un spațiu mai vast, optând, nu fără oareșce îndoieli, pentru varianta unui material distinct, fără însă a avea vreo clipă pretenția unuia măcar apropiat de minime exigențe academice.
      Găsesc prilejul și de a vă destăinui că frământările exprimate în acest material le-am împărtășit anterior, cu ocazia unor discuții purtate în varii împrejurări și prin felurite mijloace de comunicare, și cu aleșii mei colegi d-na Mihaela Enache care mi-a permis chiar să cuprind și un argument esențial al dumneaei, dl.Florin Lupașcu și, nu în cele din urmă, cu bunul meu coleg și, nutresc speranța, prieten dl.Marin Șanta, motiv pentru care mai toate ideile expuse poartă într-un fel sau altul și contribuția domniilor lor.

      Referitor la argumentele cuprinse în comentariu am observat că tindeți a susține, indirect, o ”pagubă cu repetiție” din partea celui asupra căruia a căzut nenorocul sorții de a face un pocinog în dauna persoanei păgubite, mai întâi în contra acesteia și mai apoi a asigurătorului ei.

      V-aș propune însă, mai întâi, să urmărim ce-i mână pe asigurat și asigurător să-și dea consimțământul la facerea convențiunii lor.
      Socotesc că asiguratul, prevăzător și cuprins de temeri – mai ales dacă a avut neșansa unei experiențe similare anterioare când a fost convocat de anchetatorii penali ori pus să suporte speze judiciare pentru a-și vedea în cele din urmă pierderea reparată, pentru a nu se mai întâlni cu dificultățile generate de identificarea persoanei vinovate ori de cele tocmai pomenite – că va încerca o pierdere în urma vreunui anume eveniment la producerea căruia nu ar avea nicio contribuție, a înțeles că-i profită mai degrabă să plătească unui profesionist o primă (prima de asigurare) pentru ca, în cazul în care i se va cășuna o astfel de pagubă, acesta să o acopere deîndată, urmând ca, deținând logistica ce i se cere unui atare profesionist, asigurătorul să inițieze investigații specifice pentru identificarea persoanei vinovate și să o urmărească pe acesta pentru a repara paguba pricinuită.
      De cealaltă parte, asigurătorul și-a făcut din aceasta o verititabilă profesiune pentru care ar trebui să i se ceară și o diligență calificată sporită, de altfel una atent reglementată de legiuitor care a desemnat și o anume autoritate publică de supraveghere (CSA inițial, iar în prezent ASF), acesta mizând că asiguratului cu care a convenit, înlăuntrul termenului stipulat, nu i se va confirma temerea, rămânând doar să se înfrupte din prima ce i-a fost plătită de acesta.

      Caracterul aleatoriu al convențiunii de asigurare nu poate fi nicicum tăgăduit, ceea ce face ca, în caz de producere a riscului asigurat, așa zisa pagubă încercată de asigurător prin plata indemnizației de asigurare să fie deplin justificată de soartă și de decizia acestuia – neinspirată – de a miza împotriva acesteia, persoana vinovată nefiind decât o mână a destinului.

      De puține ori, atoptând o conduită la periferia exigențelor profesionale, se întâmplă ca asigurătorul să se dovedească șovăielnic în a-și asuma obligațiile convenționale față de asigurat, bănuindu-l că de rea credință ar fi influențat soarta în sens contrar pariului său și socotind că patrimoniul său va fi ferit de consecințele mizei sale neinspirate dacă își va disputa interesele judiciare în contradictoriu cu asiguratul său, în loc să angajeze logistica și celelalte resurse, inclusiv financiare, pentru a și le îndeplini riguros, întru urmărirea persoanei vinovate pentru a o face să repare paguba pricinuită asiguratului său. E tot o opțiune și o decizie a asigurătorului întemeiată pe pariul că va reuși să își dovedească bănuielile contractuale în contra asiguratului dinaintea unui judecător.

      Dacă în cele din urmă asiguratul va primi recunoașterea judiciară a îndreptățirii sale de a fi indemnizat de asigurătorul său, există posibilitatea ca aceasta să se întâmple fără ca, fie asiguratul, fie asigurătorul, să fi făcut vreun demers judiciar apt a întrerupe cursul prescripției acțiunii întemeiate pe delictul civil în contra persoanei vinovate până la intervenirea regresului asigurătorului – adică plata acestuia în contul asiguratului drept indemnizație – dreptul la o atare acțiune să se fi prescris, rămânând obligația la reparație ce-i revenea persoanei vinovate să se perpetueze doar natural, fără vreo constrângere.

      Pentru o asemenea situațiune particulară nu găsesc că persoana vinovată ori cea păgubită poartă vreo vină, singura fiind cea a asigurătorului care a mizat nesocotit de două ori, mai întâi în contra sorții, iar mai apoi în contra asiguratului său, înaintea unui jude.

      În fine, personal văd regresul asigurătorului persoanei păgubite mai degrabă ca un instrument pus la îndemâna acestuia de legiuitor pentru îndeplinirea unei obligații contractuale asumate față de asigurat, în virtutea profesiunii sale – aceea de a urmări, după plata indemnizației, îndeplinirea de către persoana vinovată a obligației de a repara pierderea pricinuită, fie chiar de el, fie de cineva ori ceva pentru care răspunde în virtutea legii.

      Cu sinceră simpatie, Valentin Buliga.

  2. Dana DUMITRESCU spune:

    Mulțumesc asemenea pentru complimente și pentru urările de bine! M-am gândit și eu să scriu un material separat după primul articol publicat pe JURIDICE.ro dar, din lipsă de timp, am ales să postez sub forma de mai sus, după articolul mai amplu scris de dvs.
    Că veni vorba de nume, parcă într-o carte a d-nei M.M. Pivniceru (care s-a ocupat de contractele aleatorii) citisem că „nu terțul se substituie în locul asigurătorului împotriva asiguratului, ci asigurătorul se substituie în locul asiguratului împotriva terțului”.
    N-aș spune că susțin primul punct dintre cele expuse. Însă mă întreb dacă, doar punându-se în balanță ceea ce îi mână pe asigurat și asigurător să-și dea consimțământul la facerea convențiunii lor cu vinovăția celui care a produs fapta ilicită, se poate ajunge la cea de a doua soluție de mai sus. Caracterul aleatoriu al convențiunii de asigurare nu atenuează cu nimic vinovăția celui care a produs accidentul.
    Și n-aș miza mai mult decât este cazul pe faptul că asigurătorul se dovedește șovăielnic în a-și executa obligațiile convenționale față de asigurat, bănuindu-l de rea-credință în sensul că ar fi influențat soarta, „producând” elementul alea.
    Față de frecvența fraudelor comise prin înscenarea de accidente și sumele foarte mari obținute ilegal de așa-zișii asigurați și de terți prin această metodă, neîncrederea asigurătorului nu mi se pare exagerată în cote care să pună problema unei conduite la periferia exigențelor profesionale.
    Oricum, la noi în țară investigațiile efectuate în acest sens de către asigurător sunt nimica toată față de ce se întâmplă în țările din vest atunci când sunt suspiciuni cu privire la existența accidentelor trucate. La fel și măsurile luate de organele de urmărire penală.
    Nu aș privi aceste din urmă aspecte ca pe un pariu pe care l-ar face asigurătorul.
    Dacă aceste fraude ar fi tratate așa cum se cuvine, nu ar mai putea fi vorba doar despre bănuieli contractuale ale asigurătorului în contra asiguratului, ci problema s-ar pune din cu totul alt unghi.
    Bănuiesc însă că ați întâlnit în practică suficient de multe astfel de „accidente” pentru a înțelege la ce mă refer.
    Iar miza asigurătorului „în contra sorții” este doar în raport de asiguratul prejudiciat căruia s-a angajat să îi plătească costurile reparațiilor sau a bunului, nu și de terțul vinovat de producerea accidentului. Altfel nu ar mai exista regresul împotriva terțului.
    Îmi pare că se extinde elementul alea și la terțul vinovat de producerea accidentului, care nici nu este parte în contractul de asigurare. Șansele de câștig-pierdere nu sunt calculate în raport cu terțul.

    Cu stimă!

    • Valentin BULIGA spune:

      Scuze pentru întârziere, însă nu v-am găsit timpul ce l-aţi dat spre căutare şi nici pe-al meu.

      Cum deja am recunoscut, materialul de mai sus pentru a emite pretenţii de cât-de-câtă rigoare ar fi trebuit să cuprindă toate ipotezele puse la îndemână de legiuitor, atât în cazul convenţiilor de asigurare de bunuri, facultative, cât şi al convenţiilor de asigurare de răspundere civilă, facultative – cele de persoane fiind expres excluse prin dispoziţiunile art.2210 C.civ.(2009), iar cele obligatorii de felul celor ale locuinţei ori de sănătate ori sociale ori de răspundere auto, rămânând expres reglementate de norme juridice speciale – art.2213 C.civ.(2009) – dar şi situaţiile pentru fiecare ipoteză în parte, adică şi atunci când contractantul asigurării cu asigurătorul este diferit de cel convenit drept asigurat, terţ, beneficiar al asigurării sau altă persoană îndreptăţită. Ar mai fi trebuit să cuprindă referiri doctrinare relevante, toate asortate cu eventuale situaţii surprinse jurisprudenţial. Toate acestea îmi vor rămâne, poate, ca provocare pentru atunci când timpul îmi va prisosi, aceasta numai dacă, şi mai nimerit, nu cumva veţi găsi chiar dumneavoastră timpul şi oportunitatea de a le disemina.

      Aş vrea să subliniez că, deşi la un anumit moment dat m-am referit, în general, şi la efectele convenţiei de asigurare de răspundere civilă, analiza prescripţiei am delimitat-o exclusiv în raport cu efectele convenţiei de asigurare de bunuri (facultativă), întrucât, în principal, doar din efectele acestei ultime convenţiuni se poate naşte un „regres al asigurătorului persoanei păgubite” – aşa cum am arătat în titlul materialului, pe tărâmul dispoziţiunilor art.22 din Legea nr.136/1995/art.2210 C.civ.(2009).

      În cazul convenţiei de asigurare de răspundere civilă (facultativă) nu am mai putea logic vorbi de regresul asigurătorului persoanei păgubite, întrucât asigurătorul ar fi al persoanei ce a produs prejudiciul, obiectul convenţiei de asigurare fiind distinct şi, anume, acoperirea prejudiciului căşunat unui terţ păgubit de asigurat, fie contractant al asigurării, fie terţ a cărui răspundere civilă ar fi acoperită de respectiva convenţiune de asigurare, despăgubirea/indemnizaţia cuvenindu-se terţului păgubit.
      Este de la sine înţeles că, într-o astfel de ipoteză nu ar avea cum să opereze regresul asigurătorului în contra persoanei vinovate de pricinuirea pagubei, întrucât ar însemna ca acest regres să se îndrepte în chiar contra asiguratului său, ceea ce ar face să lipsească de cauză însăşi convenţia de asigurare de răspundere civilă. De aceea mi se pare oarecum straniu că legiuitorul a ales să se refere la subrogarea asigurătorului cu prilejul prezentării dispoziţiunilor comune tuturor formelor de asigurare, părându-mi-se cel puţin improprie în cazul asigurării de răspundere civilă.

      Este deplin adevărat că, totuşi, şi într-o asemenea ipoteză asigurătorul persoanei vinovate de prejudiciu are recunoscut un drept la acţiune, însă distinct de cel avut în vedere de dispoziţiunile art.22 din Legea nr.136/1995-abrogat/art.2210 C.civ.(2009), şi anume cel reglementat prin dispoziţiunile art.58 din Legea nr.136/1995-încă în vigoare.
      Cu uşurinţă se poate observa că acest drept la acţiune se naşte doar în cazurile particulare şi limitative prescrise de legiuitor, aplicabile doar pe tărâmul asigurării de răspundere obligatorie (auto) – RCA – distingând în comun elemente pe care şi domnia voastră le-a surprins, în general, acestea surprinzând într-o formă de exprimare sau alta, reaua credinţă ca intenţie materializată.

      Mai mult, de drept comun, această rea credinţă din partea asiguratului poate fi dezvăluită chiar mai înainte de încheierea convenţiei de asigurare de către asigurător, cu prilejul evaluării riscului – art.2203 C.civ.(2009) – legiuitorul alocând remedii adecvate şi consistente în cazul când asiguratul furnizează asigurătorului informaţii inexacte ori ascunde adevărul (reticenţa) – art.2204 C.civ.(2009).

      În acelaşi context, v-aş ruga să observaţi că, tocmai pentru astfel de situaţii avute în vedere de dumneavoastră, am ţinut să şi menţionez despre celelalte obligaţii de informare diligentă ce-i incumbă pe durata convenţiei de asigurare asiguratului, înafara celei de rezultat a plăţii primelor, pentru că, în cazul neîndeplinirii lor ori îndeplinirii într-atât de defectuos încât să-l împiedice rezonabil pe asigurător să evalueze temeinic riscul de asigurat (anterior încheierii convenţiei) ori să identifice cauza producerii evenimentului asigurat, cu consecinţe extinse şi în planul identificării persoanei vinovate, ori a întinderii pagubei – art.2207 alin.2 C.civ.(2009), acesta fie este deplin îndreptăţit să refuze îndeplinirea propriei sale obligaţii de plată a indemnizaţie (o aplicaţiune particulară a excepţiei de neexecutare a contractului sinalagmatic – art.2207 C.civ.(2009) – legiuitorul punând riguros în corelaţie obligaţia asigurătorului de plată a indemnizaţiei/despăgubirii, dimpreună atât cu cea a asiguratului de informare promptă, cât şi cu cea a plăţii primei, subliniind în acest fel importanţa amândurora, fie de a se îndrepta chiar în contra asiguratului cu o acţiune în răspundere pentru prejudiciile suferite ca urmare a imposibilităţii valorificării regresului în contra persoanei vinovate – art.2210 alin.2 C.civ.(2010).
      Această ultimă acţiune nu mai este una în regres pe cale subrogatorie, ci una directă, de sine stătătoare, pentru care socotesc că operează prescripţia specială de 2 ani în materia asigurărilor, însă momentul iniţial este cel arătat prin regula generală cuprinsă în dispoziţiunile art.2523 C.civ.(2009), adică de la data când a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască naşterea dreptului său subiectiv la repararea prejudiciilor căşunate în acest fel de asigurat, potrivit primei ipoteze avută în vedere de dispoziţiunile art.2527 C.civ.(2009), respectiv „termenul prevăzut de lege”.

      Însă toate aceste aspecte particulare distinctive trebuiesc dovedite şi, în ultimă instanţă, recunoscute pe cale judiciară.

      Or, iarăşi, am avut în vedere situaţia în care asigurătorul nu a reuşit dovedirea acestor împrejurări în contra asiguratului său, pentru că, dacă ar fi reuşit, fie obligaţia de a indemniza/despăgubi nu s-ar mai fi născut şi, implicit, regresul ce are ca premisă plata acesteia, iar dacă totuşi ar fi plătit-o, aceasta nu ar fi fost datorată – cum de altfel o arată explicit şi dispoziţiunile art.2208 alin.2-3 C.civ.(2009), iar regresul ar opera în condiţiunile prescrise de dispoziţiunile art.1635-1638 C.civ.(2009), fiind supus prescripţiei extinctive înlăuntrul termenului special de 2 ani prevăzut de dispoziţiunile art.2519 alin.1 C.civ.(2009) ce începe să curgă de la data consfinţirii judiciare în formă definitivă a cauzei de ineficacitate circumscrisă dispoziţiunilor art.2208 alin.2-3 C.civ.(2009), potrivit dispoziţiunilor art.2525 C.civ.(2009), conjugate cu cele ale art.2527 teza I C.civ.(2009), respectiv de la un termen prevăzut de lege.

      În toate cazurile, nu socotesc că dezbaterile ori controversele în legătură cu această temă ar putea să prisosească.

      Numai de cele bune să aveţi parte.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week