Secţiuni » Arii de practică » Business » Drept comercial
Drept comercial
4 comentarii

Prescripţia extinctivă în situaţia regresului asigurătorului persoanei păgubite în contra persoanei vinovate
18.12.2015 | Valentin BULIGA

Secţiuni: Asigurări, Drept comercial, Procedură civilă, Selected
JURIDICE - In Law We Trust

Unele repere juridice preliminare

În doctrină, dreptul subiectiv civil conferă titularului său o facultate/putere în limitele recunoscute de legiuitor, posibilitate ce se exprimă pe trei paliere: de a avea el însuşi o anumită conduită, de a pretinde celui căruia îi opune dreptul său subiectiv civil, adică subiectului pasiv, să adopte o conduită corespunzătoare, precum şi de a apela la concursul forţei de constrângere, dacă dreptul îi este nesocotit de cel obligat[1].

Tot doctrina a definit dreptul de creanţă, din perspectiva opozabilităţii lui, ca fiind unul relativ, în sensul că acesta este cunoscut deopotrivă de titluarul lui, cât şi de subiectul pasiv, adică de cel căruia îi revine o obligaţie corelativă respectivului drept de creanţă, constând fie într-o acţiune, fie o abstinenţă, respectiva obligaţie opunându-se doar acestuia din urmă[2].

Fiind un drept subiectiv, titularului unui drept de creanţă îi este rezervată posibilitatea şi ca, în caz de neconformare din partea celui obligat, să solicite concursul forţei de constrângere a statului, adică să exercite dreptul material la o acţiune civilă menită a-i proteja respectivul drept de creanţă – art. 14 alin. 1 C. pr. civ. (2010), de interes fiind şi art. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv, art. 2500 alin. 1-2 C. civ. (2009).

Despre raportul juridic delictual

În situaţia avută în vedere, cu uşurinţă se poate desluşi un prim raport juridic ale cărui părţi ar fi identificate în persoana vătămată, respectiv vinovată, raport juridic născut ca urmare a unei conduite comisive ori omisive adoptate de aceasta din urmă ale cărei consecinţe au constatat în căşunarea unor pagube celei dintâi care a devenit, în acest fel, titulara unui drept de creanţă reprezentat de dreptul de a-i fi reparată respectiva pagubă, persoanei vinovate revenindu-i obligaţia de a o repara – art. 998-999 C. civ. (1864)/art. 1.349, art. 1381 C. civ. (2009).

Însă, unui asemenea raport juridic delictual nu i se conturează elementele lui constitutive, de cele mai multe ori, dintr-o dată, ci, ni se dezvăluie mai întâi consecinţele păgubitoare şi cel ce a încercat acele pagube, iar mai apoi evenimentele care au condus la respectivele consecinţe şi, în cele din urmă, poate, persoana sau persoanele care ar fi putut cauza acele împrejurări.

Chiar şi în situaţia în care se prefigurează toate elementele respectivului raport juridic – părţi, conţinut şi obiect – nu de puţine ori se pot ivi diferende între părţile acestuia, cea suspectată de producerea pagubelor putând opune celei aparent păgubite, fie vreo situaţie exoneratoare de răspundere, fie alte apărări care să conducă la echivocitatea existenţei ori întinderii vreunui element constitutiv al unei asemenea răspunderi civile, ş.a.

Pentru a-şi proteja dreptul la reparaţie, persoana vătămată va avea la îndemână un drept material la o acţiune civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală în contra preopinentei persoane pretins vinovată.

Dacă pe tărâmul vechii ordini civile substanţiale legiuitorul a tăcut în privinţa momentului naşterii dreptului la reparaţie a persoanei păgubite, cel contemporan s-a arătat mult mai înţelept, arătând limpede că momentul naşterii unui atare drept este chiar ziua producerii prejudiciului şi chiar în lipsa posibilităţii de a fi valorificat deîndată.

Potrivit dispoziţiunilor art. 3 alin. 1, conjugate cu cele ale art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv ale art. 2517, conjugate cu cele ale art. 2.528 alin. 1 C. civ. (2009), un asemenea drept material la acţiune este supus extincţiei după împlinirea termenului general de 3 ani de la de la data când cel păgubit a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de căşunarea ei, adică de la data când sunt identificate în mod plauzibil două din elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale (autorul conduitei şi prejudiciul căşunat de acesta) ce determină configurarea elementelor de fond ale unei acţiuni civile – art. 32 alin. 1 lit. a)-d) C. pr. civ. (2010) – adică părţile, obiectul şi cauza acesteia.

Ar mai trebui observat însă și că, în cazul în care conduita cășunătoare de prejudicii este expusă regimului sancționator al legii penale, fiind socotită o infracțiune, cu evidentă rațiune ce ține de principiul potrivuit căruia penalul ține în loc civilul, legiuitorul contemporan a edictat, prin dispozițiunile art.1394 C.civ.(2009), o prorogare legală a termenului prescripției exctinctive a dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală până la momentul epuizării termenului de precripție a răspunderii penale.

Putem constata, aşadar, că într-o asemenea situaţiune dreptul subiectiv se naşte anterior ori cel mult concomitent cu dreptul material la acţiune ataşat ocrotirii lui.

Despre raportul juridic convenţional

Pe acest raport juridic primar pot fi grefate efectele juridice produse de eventalele convenţii de asigurare (cu excepţia celei de persoane) încheiate anterior naşterii lui, fie de persoana păgubită (de bunuri), fie de persoana vinovată (de răspundere civilă), fie chiar de ambii, în considerarea ivirii respectivului raport delictual al cărui obiect ar fi constituit de riscul asigurat – element specific caracterului „alea” al convenţiei de asigurare.

Pentru persoana vătămată, dreptul subiectiv născut din convenţia de asigurare (de bunuri) în calitate de asigurat ar fi reprezentat de beneficiul indemnizaţiei de asigurare care ar putea acoperi cel mult valoarea prejudiciului ce i s-a căşunat atunci când nu s-a convenit la vreo franşiză şi suma asigurată este îndestulătoare pentru a acoperi acel prejudiciu – art. 2217 alin. 1-2 C.civ. (2009), asigurătorului revenindu-i obligaţia de a plăti respectiva indemnizaţie asiguratului ori beneficiarului stipulat convenţional de acesta în condiţiile prestabilite contractual.

Pentru persoana vinovată, dreptul subiectiv născut din convenţia de asigurare (de răspundere civilă) în calitate de asigurat ar fi reprezentat de beneficiul îndeplinirii obligaţiei de reparaţie a pagubei pricinuite de către asigurătorul său, indemnizaţia de asigurare acoperind cel mult valoarea prejudiciului ce l-a căşunat atunci când nu s-a convenit la vreo franşiză şi suma asigurată este îndestulătoare pentru a acoperi acel prejudiciu – art. 2223 alin. 1-2 C. civ. (2009), asigurătorului revenindu-i obligaţia de a plăti respectiva indemnizaţie terţei persoane păgubite, în condiţiile stabilite convenţional tripartit între asigurat, terţa persoană prejudiciată şi asigurătorul ori, în caz de diferend, prin hotărâre judecătorească.

Trebuie observat însă – aspect deseori ignorat – că asiguratului (fie persoană vătămată, fie vinovată) îi revin şi obligaţii izvorâte din convenţia de asigurare (cele avute în vedere, adică cu excepţia celei de persoane), atât sub auspiciile dispoziţiunilor art. 26 din Legea nr. 136/1995, cât şi ale art. 2216 alin. 3 C. civ. (2009), dintre care aş spicui aceea de a lua măsuri pentru limitarea pagubelor ce ar putea fi suportate de asigurător în limita sumei asigurate.

Asiguratului îi mai revine şi o obligaţie concretă de informare în timp util a asigurătorului despre producerea riscului asigurat [art. 2207 alin. 1 C. civ. (2009)] – atât ca expresie particulară a celei dintâi obligaţii pomenite, cât şi a principiului peren al executării cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor izvorâte pe cale convenţională – art. 970 C. civ. (1864), respectiv art. 14 C. civ. (2009), doar după împlinirea unei atari premise asigurătorul având posibilitatea efectivă de a iniţia felurite demersuri eficiente de investigare a cazului de daună pentru a fi în deplină cunoştinţă şi a decide asupra tuturor elementelor necesare pentru îndeplinirea obligaţiei contractuale ce îi revine, aceea de plată a indemnizaţiei.

Mai mult, respectiva obligaţie convenţională a asiguratului are un termen destul de strâns, în aşa fel încât eventuale dovezi necesare stabilirii împrejurărilor în care s-a produs riscul asigurat, precum şi a prejudiciilor de acesta căşunat să nu se risipească ori să se altereze.

Nu de puţine ori, asigurătorul va opune asiguratului său fie vreo împrejurare prevăzută convenţional ca exoneratoare de răspundere, fie diferite alte împrejurări pentru a justifica suspiciuni în privinţa veridicităţii informaţiilor ce i-au fost furnizate cu privire la producerea unui risc asigurat, fie necesitatea unui răgaz pentru a dezvolta investigaţiile proprii prin consultarea unor specialişti în scopul dibuirii aspectelor aflate în aria acestora de expertiză, atât pentru stabilirea veridicităţii ori particularităţilor mecanismelor producerii riscului asigurat, cât şi pentru stabilirea întinderii prejudiciului efectiv întâlnit de asigurat, ori alte asemenea, fiecare dintre aceste opoziţii ori mai multe împreună putând da naştere unor diferende între asigurător şi asigurat.

Pentru a-şi proteja pretinsul drept subiectiv la indemnizaţie născut din convenţia de asigurare, persoana vătămată asigurată va putea, în asemenea condiţii, exercita dreptul material la o acţiune civilă întemeiată pe răspundere contractuală în contra asigurătorului său.

Potrivit dispoziţiunilor art. 3 alin. 2, conjugate cu cele ale art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, respectiv ale art. 2519 alin. 1, conjugate cu cele ale art. 2527 C. civ. (2009), un asemenea drept material la acţiune este supus extincţiei după împlinirea unui termen special de 2 ani de la expirarea termenelor legale/contractuale pentru plata indemnizaţiei ori a despăgubirilor datorate de asigurător.

Împletirea efectelor celor două raporturi juridice

Cu uşurinţă se disting, aşadar, cele două drepturi subiective de creanţă care se pot ivi simultan în beneficiul persoanei vătămate – cel la indemnizaţia de asigurare izvorât convenţional şi cel la reparaţie cu izvor delictual, însă materializarea acestora nu se poate realiza cumulativ, în măsura valorificării dreptului la indemnizaţie, diminuându-se cel de despăgubire, iar în cazul în care suma asigurată permite o indemnizaţie îndestulătoare a întregului prejudiciu ce i-a fost căşunat, dreptul aceleiaşi persoane păgubite la despăgubire/reparaţie încetează în profitul ei, fără însă a-şi pierde fiinţa, fiind transmis prin subrogaţie legală în beneficiul asigurătorului ce a plătit indemnizaţia.

În virtutea existenţei celor două drepturi subiective, ca posibilitate conferită de acestea, persoana vătămată asigurată are la îndemână apelarea la concursul forţei coercitive prin mijlocirea unor acţiuni civile, fie în răspundere contractuală întemeiată pe drepturile izvorâte din convenţia de asigurare în contra asigurătorului său, fie în răspundere delictuală întemeiată pe dreptul subiectiv izvorât din raportul juridic delictual.

Cea dintâi acţiune civilă este supusă unui termen special de prescripţie de 2 ani – art. 3 alin. 2, conjugate cu cele ale art. 7 alin. 1 sau 2, după caz, din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2519, conjugate cu cele ale art. 2527 C. civ. (2009), în timp ce cea din urmă este supusă termenului general de prescripţie – art. 3 alin. 1 , conjugate cu cele ale art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2523, conjugate cu cele ale art. 2528 C. civ. (2009), ținând seama și de eventuala prorogare instituită prin dispozițiunile art.1394 C.civ.(2009).

Am mai putea observa că momentul iniţial al termenului de prescripţie de 2 ani este reprezentat de momentul la care persoana vătămată asigurată ar trebui să beneficieze de indemnizaţia de asigurare, potrivit înţelegerii sale cu asigurătorul, nefiind legat decât de cunoaşterea pagubei suferite (și, implicit, a riscului asigurat), cel obligat la plata indemnizaţiei fiind cunoscut chiar de la încheierea convenţiei de asigurare în persoana asigurătorului, în timp ce cel iniţial al termenului de prescripţie de 3 ani este reprezentat de momentul când persoana vătămată a cunoscut atât paguba, cât şi persoana vinovată obligată la reparaţie.

Socotesc că o raţiune nerostită a legiuitorului pentru care a defipt un termen special de 2 ani în materia asigurărilor ce porneşte de la un moment la care să fie cunoscută doar paguba/riscul asigurat ar putea sta şi în aceea de a fi drenate eventualele diferende ivite între asiguratul persoană vătămată şi asigurătorul său înlăuntrul unui termen oportun şi optim pentru a nu deveni iluzorie posibilitatea judiciară de exercitare a dreptului la acţiune întemeiat pe delictul civil cu care s-ar afla în strânsă legătură, în termenul general de prescripţie mai generos de 3 ani, eventual prorogat dacă se verifică conduita pe tărâmul legii penale, în cazul în care, din cauza apărărilor opuse de asigurător, dreptul material la acţiunea întemeiată pe convenţia de asigurare nu ar mai putea fi valorificat corespunzător, fie prin nerecunoaşterea dreptului la indemnizaţie, fie pentru că, indemnizaţia recunoscută fiind neîndestulătoare pentru a acoperi întreaga reparaţie ce i se cuvine, ar mai putea în continuare valorifica acel drept de despăgubire rămas în contra persoanei vinovate în limita valorii neindemnizate.

De asemenea, i se dă şi asigurătorului posibilitatea reală şi concretă ca, în limita indemnizaţiei de despăgubire plătită asiguratului, să exercite cu speranţe legitime regresul pus la îndemână de legiuitor prin dispoziţiunile art. 22 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 2210 C. civ. (2009) în contra persoanei socotite vinovată, prin subrogarea în dreptul de despăgubire indemnizat al persoanei vătămate asigurate.

Cu uşurinţă se poate observa că dreptul de regres al asigurătorului în contra persoanei vinovate nu este recunoscut în considerarea vreunui raport juridic preexistent ori concomitent şi distinct de raportul juridic delictual primar determinat de fapta căşunătoare de pagubă, ci în strânsă legătură cu acesta, indemnizaţia de asigurare înlocuind în parte sau în tot dreptul subiectiv de creanţă la reparaţie al persoanei păgubite, adică un asemenea drept material la acţiunea în regres se naşte pe cale de subrogaţie legală – art. 1106 alin. 1 teza finală C. civ.(1864), respectiv art. 1593 alin. 1-2 teza finală C. civ. (2009) – dreptul de creanţă născut în patrimoniul asigurătorului persoanei vătămate fiind identic cu cel al acesteia din urmă, adică dreptul la reparaţie ce i s-a transmis cu prilejul indemnizării persoanei vătămate asigurate.

Dispoziţiunile art. 22 din Legea nr. 136/1995, respectiv ale art. 2210 C. civ. (2009) marchează caracterul legal al unei atari subrogaţii, pentru a o distinge limpede de cea convenţională, constituind, de altfel, o aplicaţiune dedicată a subrogaţiei reglementate de dispoziţiunile art. 1106 C. civ. (1864)/1593 C. civ. (2009).

Aşadar, în cazul în care asigurătorul ce a indemnizat persoana vătămată ar exercita un asemenea regres, persoana vinovată poate opune reclamantului asigurător toate apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut ridica şi în contra persoanei vătămate, inclusiv împlinirea termenului general al prescripţiei exctinctive – art. 1597 alin. 2 C. civ. (2009), persoana vinovată netrebuind a distinge după cum cel ce reclamă în contra sa un prejudiciu ar fi persoana într-adevăr păgubită ori asigurătorul acesteia, dreptul subiectiv civil relativ ce i se opune fiind, în esenţă, unul şi acelaşi – acela de reparaţie a pagubei căşunate, tot unică fiind şi obligaţia corelativă de reparaţie.

De altfel, pot exista situaţii în care în contra persoanei vinovate să se îndrepte simultan atât asigurătorul persoanei vătămate în limita indemnizaţiei de despăgubire acordate acesteia, prin regres, cât şi însăşi persoana vătămată pe calea unei acţiuni civile directe, în virtutea dreptului subiectiv la despăgubire şi  în măsura neindemnizată de asigurătorul ei.

Or, cadrul judiciar astfel creat nu poate avea ca fundament substanţial decât raportul juridic delictual, persoana presupus vinovată fiind străină de convenţia de asigurare ce i-ar lega pe preopinenţii săi – asigurător şi pretinsa persoană păgubită asigurată – efectele acesteia neputându-se răsfrânge în niciun fel asupra sa, obligaţia ce-i incumbă rămânând aceeaşi – aceea de a repara prejudiciul căşunat persoanei păgubite, doar creditorul acesteia schimbându-se prin subrogarea asigurătorului în locul persoanei păgubite, dreptul subiectiv la reparaţie fiind însă acelaşi.

Cu alte cuvinte, prin plata indemnizaţiei, asigurătorul nu devine titularul unui drept subiectiv distinct de dreptul la reparaţie mai înainte deţinut de persoana păgubită indemnizată pentru a beneficia de un alt drept material la acţiune în contra persoanei vinovate de pagubă, ci, prin subrogare legală, respectivul drept subiectiv la reparaţie fiindu-i transmis „ope legis” de la persoana păgubită, întocmai cum acesta se prezenta la momentul transmiterii prin subrogaţie, dimpreună cu dreptul material la acţiune ataşat şi născut la momentul când şi paguba şi persoana ce a produs-o au fost identificate.

Dacă am accepta interpretarea potrivit căreia dreptul la regres ar constitui un drept la acţiune propriu şi de sine stătător, având ca moment al naşterii plata indemnizaţiei de asigurare, am ajunge la situaţia inacceptabilă în care, pe fundaţia aceluiaşi raport juridic delictual primar, acţiunea în regres a asigurătorului să fie ferită de extincţie prin neîmplinirea termenului, întrucât asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti indemnizaţia de despăgubire către asiguratul persoană păgubită la un moment de dânsul ales, poate chiar devenită o obligaţie naturală, în timp ce acţiunea civilă simultană a persoanei păgubite pentru partea neindemnizată din prejudiciul ce l-a încercat să fie refuzată peremptoriu în urma constatării potrivit căreia dreptul subiectiv relativ de despăgubire în limita rămasă neindemnizată nu se mai bucură de protecţia corecitivă a statului, ca urmare a împlinirii termenului prescripţiei extinctive.

Mai mult, dacă am accepta teza potrivit căreia acţiunea în regres a asigurătorului întemeiată pe dispoziţiunile art. 22 din Legea nr. 136/1995 [art. 2210 C. civ. (2009)] ar fi una distinctă şi proprie întemeiată pe un drept subiectiv al acestuia distinct izvorât din asigurare, ar trebui ca şi aceasta să suporte termenul special al prescripţiei extinctive de 2 ani afectat materiei asigurărilor, iar pentru primirea ei să fie suficientă dovada plăţii indemnizaţiei de asigurare către persoana pretins vătămată, excluzând verificarea elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale ce i s-ar putea imputa persoanei pretins vinovate.

Or, astfel de concluzii sunt de neacceptat, mai întâi pentru că, fiind străină de convenţia de asigurare, persoanei vinovate nu i se pot opune şi ea însăşi nu poate ridica apărări şi excepţii întemeiate pe respectiva înţelegere de asigurare, iar în al doilea rând, persoana vinovată este chemată a răspunde strict în relaţie cu raportul juridic delictual – art. 998-999 C. civ. (1864)/art. 1349 C. civ. (2009) – în ipoteza întrunirii tuturor elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale şi potrivit „restitutio in integrum”.

În fine, potrivit tezei respective, în concret dreptul material la acţiune (în regres) ar fi ataşat îndeplinirii unei obligaţii ce i-ar incumba titularului acestuia izvorâtă dintr-un raport juridic opozabil unei persoane diferite faţă de cea vinovată, adică acelei obligaţii de a indemniza persoana păgubită, nicidecum unui drept subiectiv propriu opozabil persoanei vinovate, între asigurătorul persoanei păgubite şi aceasta din urmă neprefigurându-se niciun alt raport juridic distinct faţă de cel delictual primar.

Concluzii

Pentru toate cele ce preced susţin cu tărie teza potrivit căreia dreptul la regres al asigurătorului ce a indemnizat persoana păgubită în contra persoanei vinovate de pagubă este supus termenului general de prescripţie extinctivă ce se scurge de la momentul când persoana păgubită a cunoscut deopotrivă paguba, cât şi cel ce răspunde de aceasta.

Într-adevăr, prin decizia nr. 23/2007 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că natura juridică a unei astfel de acţiuni în regres a asigurătorului ar fi una comercială (între un profesionist şi un neprofesionist), întemeindu-se pe considerentul că edictul ce o evocă se regăseşte printre cele ce reglementează convenţia de asigurare, împletit cu calitatea de profesionist a asigurătorului, elemente suficiente pentru a contura natura respectivei acţiuni judiciare ce să slujească la statornicirea în privinţa jurisdicţiei chemate a o desluşi, nicidecum la cele referitoare la aspectul material al prescripţiei extinctive sub care ar cădea.

Însă tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu acelaşi prilej, ţine a disemina şi a statua că stabilirea naturii  juridice a unui astfel de drept la acţiune în regres recunoscut asigurătorului persoanei păgubite nu este aptă a înlătura incidenţa normelor juridice de drept material cu vădit caracter civil ce şi-ar putea găsi substanţa cu prilejul desluşirii ei, arătând: „caracterul comercial al unui astfel de litigiu este impus şi de incidenţa principiului accesorialităţii, potrivit căruia faptele civile dobândesc caracter comercial datorită strânsei lor legături cu un fapt calificat de lege ca fiind comercial, cum sunt delictele şi cvasidelictele în materie comercială, făcând posibilă aplicarea normelor de drept civil material, în cadrul unui litigiu comercial, fără să îl transforme într-un litigiu civil.

Or, legiuitorul a aşezat regulile ce conturează instituţia prescripţiei exctinctive pe tărâm material, atât în vechea, cât şi în noua ordine civilă, de altfel de înţeles devreme ce dreptul material la acţiune se prezintă ca o componentă ataşată intim unui drept subiectiv – în cazul de faţă relativ şi patrimonial – motiv pentru care natura juridică a acţiunii în regres a asigurătorului astfel cum a fost consfinţită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este aptă a influenţa modul de operare a prescripţiei exctinctive, aceasta rămânând a fi desluşită de normele juridice de drept material civil ce o reglementează.

Mai mult, dreptul subiectiv ocrotit în acest fel nu este un drept subiectiv propriu al asigurătorului, ci cel ce i-a fost transmis prin mecanismul subrogării legale de la persoana păgubită cu prilejul indemnizării acesteia, adică dreptul la reparaţie, de altfel şi singurul opozabil persoanei vinovate ce îi incumbă o unică obligaţie – aceea de a repara paguba căşunată.

Dacă am accepta că dreptul material la acțiune începe să curgă din momentul plății indemnizației, am accepta ipoteza potrivit căreia asigurătorul alege el însuși momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune. Or, regimul juridic al prescripției sub imperiul Decretului nr. 167/1958 era eminamente de ordine publică, iar în noua ordine civilă, dispozițiunile art. 2515 alin. 3 C. civ. (2009) prevăd că modificarea cursului prescripției se poate face doar prin acord expres, în lipsa acestuia aplicându-se normele juridice substanțiale cu caracter supletiv, respectiv cele ale art. 2528 alin. 1 C. civ. (2009).

Câtă vreme există un dosar de daună în care sunt strânse toate informațiile necesare: declarațiile părților implicate, devizul de reparații, fotografii, expertize extrajudiciare de specialitate, etc., stabilirea existenței riscului asigurat și a întinderii prejudiciului poate fi realizată. Aș mai dori să subliniez cu acest prilej că, pentru activarea obligației de indemnizare a persoanei păgubite, investigațiile asigurătorului nu impun numaidecât identificarea persoanei vinovate, ci doar excluderea vinovăției acelor persoane pentru care nu ar mai răspunde arătate în contractul de asigurare ori de legiuitor – art. 2208 alin. 2 C. civ. (2009). Dreptu-i că, identificând persoana vinovată, implicit se verifică și aceste aspecte.

Tergiversarea acestui demers de către asigurător, cu consecința tergiversării plății despăgubirii, nu poate afecta cursul prescripției exctinctive, ci poate stabili în mod efectiv momentul operării subrogației legale, aspect ce legitimează asigurătorul la promovarea acțiunii în regres.


[1] Gabriel Boroi, Drept civil.Partea generală, ed.a II-a, Ed.All Back, p.53
[2] G.Boroi, op.cit., p.53


Jud. Valentin Buliga

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti