Unele aspecte referitoare la titularul dreptului la brevet
5 ianuarie 2016 | Cristian TĂNASĂ
Pornind în analiza noastră de la câteva idei de bază, trebuie să subliniem faptul că fiecare persoană are câte un patrimoniu, iar niciun drept patrimonial nu poate exista în afara unui patrimoniu. Așadar, din momentul în care se naște, dreptul patrimonial va aparține, fără nicio îndoială, unui patrimoniu. Cu titlu de exemplu, urmarea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii este nașterea unui drept la despăgubiri în patrimoniul persoanei vătămate. Mai trebuie, de asemenea, să afirmăm faptul că un drept patrimonial nu se poate regăsi în aceeași formă în două sau mai multe patrimonii. În situația înstrăinării unui drept patrimonial, acesta părăsește un patrimoniu și intră în altul. În situația dreptului de proprietate pe cote-părți sau în devălmășie, nu putem afirma că este vorba despre un drept care se regăsește în mod identic în două patrimonii. Atât în materia coproprietății, cât și a devălmășiei (mai ales dacă ținem cont de prezumția de egalitate a cotelor instituită de Codul civil), avem doar aparența că dreptul de proprietate se regăsește în același fel în ambele patrimonii, deoarece, dacă privim până la cota ideală și abstractă din drept, vom observa că, în realitate, este vorba despre două fețe ale aceluiași drept, care se completează reciproc. În fine, atunci când un drept se regăsește într-un patrimoniu afectat de o condiție suspensivă, în mod obligatoriu același drept se regăsește în alt patrimoniu, afectat de o condiție rezolutorie corelativă condiției suspensive. În acest context, o discuție interesantă ar putea fi purtată în jurul dreptului de preempțiune instituit de C. civ., anume înstrăinarea către un terț sub condiția suspensivă a neexercitării dreptului de preempțiune de către preemptor (art. 1731 C. civ.) dă naștere unui drept de proprietate sub condiții suspensive (diferite, evident) atât în patrimoniul terțului, cât și în patrimoniul preemptorului. Totuși, în ceea ce privește pe înstrăinător, rămâne de discutat dacă dreptul său de proprietate este afectat de o condiție rezolutorie corelativă sau dacă nu cumva ar fi vorba chiar despre un termen extinctiv, din moment ce este sigur că una din cele două condiții suspensive se va împlini în detrimentul celeilalte, astfel determinând ieșirea dreptului din patrimoniul înstrăinătorului – rezervăm, însă, acestă discuție pentru o altă ocazie.
Acestea fiind spuse, urmează să ne îndreptăm atenția asupra dreptului la brevet. Conform art. 3 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, „dreptul la brevet de invenție aparține inventatorului sau succesorului său în drepturi”. Prin simplul fapt al creării invenției, în patrimoniul inventatorului, se naște dreptul de a breveta invenția. O situație mai specială, însă, întâlnim în cazul în care inventatorul este și salariat al unei persoane juridice, în condițiile Legii nr. 83/2014 privind invențiile de serviciu.
Mai jos urmează să reproducem textele din Legea nr. 83/2014 care prezintă importanță pentru discuția noastră.
Art. 3
Invențiile de serviciu sunt invențiile prevăzute la art. 1, care îndeplinesc următoarele condiții:
a) au rezultat din exercitarea atribuțiilor de serviciu ale inventatorului, încredințate în mod expres în cadrul contractului individual de muncă și în fișa postului sau stabilite prin alte acte obligatorii pentru inventator, care prevăd o misiune inventivă;
b) s-au obținut, pe durata contractului individual de muncă, precum și pe o perioadă de maximum 2 ani de la încetarea acestuia, după caz, prin cunoașterea sau utilizarea experienței angajatorului prin folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a pregătirii și formării profesionale dobândite de inventatorul salariat prin grija și pe cheltuiala angajatorului ori prin utilizarea unor informații rezultate din activitatea angajatorului sau puse la dispoziție de acesta.
Art. 4
(1) Angajatorul are competența de a decide cu privire la încadrarea sau nu a unei invenții realizate de către un salariat în categoria invențiilor de serviciu și cu privire la tipul invenției de serviciu, în raport de situațiile prevăzute la art. 3 alin. (1).
(2) Salariatul care creează o invenție are obligația să comunice de îndată, angajatorului, prezentarea invenției, în care să descrie soluția problemei rezolvate cu date suficient de clare pentru a defini invenția și condițiile în care invenția a fost creată.
(3) În absența unui termen mai lung prevăzut în regulamentul intern al angajatorului, în termen de 4 luni de la primirea comunicării prevazută la alin. (2), angajatorul înștiintează inventatorul salariat asupra încadrării invenției în categoria invențiilor de serviciu și dacă revendică dreptul asupra acesteia.
(4) Inventatorul poate contesta modul de încadrare a invenției sale de către angajator, la instanța judecătorească competentă, potrivit dreptului comun, în termen de 4 luni.
Art. 5
(1) Dreptul asupra invențiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparține angajatorului.
(2) Dreptul asupra invențiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparține angajatorului, în absența unei prevederi contractuale contrare, dacă acesta este persoană de drept public și are în obiectul de activitate cercetarea – dezvoltarea.
(3) Dreptul asupra invențiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) aparține inventatorului salariat, dacă angajatorul de drept privat sau de drept public nu revendică invenția în condițiile art. 4 alin. (3).
(4) Dreptul asupra invențiilor create de salariați și care nu se încadrează în niciuna dintre situațiile prevăzute la art. 3 alin. (1) aparține inventatorului salariat, în condițiile prevăzute de Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, republicată, cu modificările ulterioare.
Așa cum reiese din textele selectate, dreptul asupra invenției (deci și dreptul la brevet) aparține angajatorului dacă invenția este încadrată în rândul invențiilor stricto sensu [art. 3 alin. (1) lit. a)] sau dacă este încadrată în rândul invențiilor lato sensu [art. 3 alin. (1) lit. b)] și este revendicată.
Totuși, având în vedere cele afirmate mai sus, în sensul că dreptul la brevet se naște prin simplul fapt al creării invenției și că niciun drept patrimonial nu poate exista în afara patrimoniului, apare necesitatea de a ști care este soarta dreptului la brevet până în momentul în care invenția va fi încadrată (și, deci, va aparține angajatorului) ori expiră termenul de încadrare (și, astfel, va aparține salariatului).
Fiindcă prevederile Legii nr. 83/2014 sunt de strictă interpretare, alegem să aplicăm soluția din dreptul comun, prevăzută în art. 3 din Legea nr. 64/1991 și să afirmăm că dreptul la brevet se cuvine salariatului. Totuși, fiindcă angajatorul are vocația de a dobândi dreptul în urma încadrării corecte a invenției, considerăm că dreptul la brevet se naște direct în patrimoniul salariatului afectat de o condiție rezolutorie negativă, anume ca angajatorul să nu încadreze invenția în termenul de 4 luni (ori mai mare, conform regulamentului intern) sau să nu poată fi încadrată în mod corect în rândul invențiilor de serviciu. Corelativ, în patrimoniul angajatorului se va naște dreptul la brevet afectat de o condiție suspensivă, anume să încadreze invenția în mod corect în rândul invențiilor de serviciu.
Considerăm că această interpretare este cea corectă, spre deosebire de variantă opusă, în care dreptul ar aparține angajatorului sub condiție rezolutorie, deoarece dreptul comun conduce către această variantă și, în plus, salariatul nu este ținut să informeze angajatorul cu privire la fiecare invenție pe care o creează în timpul desfășurării relațiilor de muncă, mai ales dacă este clar faptul că nu există o legătură între invenție și angajator. De asemenea, nu trebuie să uităm că titularul unui drept afectat de o condiție rezolutorie poate dispune de el liber până în momentul împlinirii condiției. Așadar, salariatul își poate exercita dreptul său la brevet în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, ba chiar beneficiind și de o prezumție în sensul că solicitantul este considerat a fi persoana îndreptățită la eliberarea brevetului [art. 13 alin. (5) din Legea nr. 64/1991]. În această situație, și ținând cont de faptul că salariatul are obligația de informare a angajatorului cu privire la depunerea unei cereri de brevet de invenție, conform art. 8 alin. (4) din Legea nr. 83/2014, angajatorul poate interveni în procedura de brevetare, făcând dovada că invenția este o invenție de serviciu și, implicit, determinând împlinirea condiției suspensive ce va atrage dreptul la brevet în patrimoniul său. În orice caz, salariatul ar putea fi tras la răspundere civilă delictuală pentru neîndeplinirea obligației de informare prevăzută la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 83/2014.
În plus, salariatul trebuie să dea dovadă de prudență în modurile prin care alege să dispună de dreptul său, pentru că ar putea risca să distrugă caracterul nou al invenției, ceea ce ar atrage, în ipoteza consolidării dreptului său (prin neîndeplinirea condiției rezolutorii), imposibilitatea de a mai obține protecția invenției prin brevet sau, în ipoteza dobândirii dreptului de către angajator (prin îndeplinirea condiției suspensive), riscul de a fi supus la plata unor daune pentru imposibilitatea angajatorului de a obține protecția în urma acțiunilor salariatului.
În orice caz, considerăm mai adecvată această interpretare a dreptului născut sub condiție decât interpretarea conform căreia, în lumina dispozițiilor speciale ale Legii nr. 83/2014, dreptul se naște odată cu încadrarea invenției sau cu expirarea termenului pentru încadrare, pentru că, pe de o parte, în momentul creării invenției nu se poate cunoaște dacă este sau nu o invenție de serviciu (împrejurare care ar duce la concluzia că abia la expirarea termenului în care angajatorul putea să încadreze invenția se naște dreptul în patrimoniul salariatului, situație care ar contraveni reglementării generale și ar impune în mod nejustificat în sarcina salariatului un termen de cel puțin 4 luni în care nu poate solicita protecție) și, pe de altă parte, s-ar lăsa fără semnificație juridică faptul creării invenției.
