Patrimoniul
6 ianuarie 2016 | Emma STĂICULESCU
I. Noţiune şi definiţie
Patrimoniul reprezintă noţiunea cea mai importantă în materia drepturilor patrimoniale, atât în ceea ce priveşte drepturile reale, cât şi obligaţiile.
În Codul civil de la 1864 nu era reglementată în mod expres noţiunea de patrimoniu, dar existau o serie de texte legale ce făceau referiri la acesta. Spre exemplu, în art. 781 era menţionată „separaţia patrimoniului defunctului de cel al eredelui”, în art. 784 se preciza: „creditorii eredelui nu pot cere separaţia patrimoniilor în contra creditorilor succesiunii”.
Noţiunea de patrimoniu, deşi nu a avut o definiţie legală generală, art. 1718 din C. Civ. din 1864 se apropia prin conţinutul său de o astfel de definiţie: „oricine este obligat personal este ţinut a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. „Îndatoririle, bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare formează conţinutul patrimoniului ca noţiune juridică”.[1]
Legiuitorul Noului Cod civil a încercat să creeze o imagine cât mai clară asupra conceptului de patrimoniu, astfel încât Cartea I, Titlul I, ce reglementează materia persoanelor, cuprinde trei capitole, art. 31–33, ce determină conţinutul noţiunii de patrimoniu[2], dar şi caracterele sale juridice pe care le vom analiza în cele ce urmează. De asemenea, noţiunea de patrimoniu este evocată şi în art. 2324 alin. (1) NCC, conform căruia cel care este obligat personal, răspunde cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare, „acestea servind drept garanţie comună a creditorilor săi, constituind, aşadar, ceea ce se denumeşte a fi gajul general al creditorilor chirografari”[3].
Din momentul apariţiei Noului Cod civil, până în prezent, în literatura de specialitate s-au conturat mai multe definiţii ale noţiunii de patrimoniu. Cunoscutul profesor Valeriu Stoica susţine teoria conform căreia în noţiunea de patrimoniu intră doar drepturile şi obligaţiile ce pot fi evaluabile în bani şi aparţin unui subiect de drept, precizând că: „patrimoniul este o noţiune juridică, deci o realitate intelectuală. Ca urmare, el poate fi format tot din elemente intelectuale, adică drepturi şi obligaţii patrimoniale, respectiv bunuri incorporale, iar nu din bunuri materiale, corporale[4]”.
Într-o altă opinie[5], patrimoniul a fost definit ca „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare pecuniară, care aparţin unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică”.
II. Elementele patrimoniului
Patrimoniul cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce au un caracter pecuniar, respectiv drepturile şi obligaţiile patrimoniale. Drepturile personal-nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la nume, dreptul la sănătate, sunt excluse. În schimb, dacă s-ar aduce atingere unui asemenea drept, „s-ar putea concretiza într-o creanţă, în despăgubiri, adică într-un element activ al patrimoniului[6]”. Dreptul de a cere despăgubiri este un drept de creanţă patrimonial ce poate intra în conţinutul patrimoniului, în schimb dreptul pentru a cărui atingere s-a acordat despăgubirea rămâne un drept nepatrimonial ce nu intră în conţinutul patrimoniului.
Drepturile patrimoniale formează latura activă a patrimoniului, iar obligaţiile patrimoniale formează latura pasivă a acestuia. „Latura activă cuprinde drepturile subiective civile, cu valoare economică, evaluabile în bani, care pot fi şi drepturi reale, precum dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestuia şi drepturile de creanţa (drepturi personale) cum sunt: dreptul de a folosi bunul închiriat şi dreptul de a primi chirie pentru bunul închiriat, dreptul la restituirea sumelor împrumutate”[7]. Latura pasivă a patrimoniului cuprinde totalitatea obligaţiilor ce pot fi evaluate din punct de vedere pecuniar pe care le poate avea o persoană. Obligaţiile sunt: obligaţia de a da, obligaţia de a face, obligaţia de a nu face. Obligaţia de a da este acea obligaţie de a transmite sau de a constitui un drept real, obligaţia de a face constă în a executa o prestaţie pozitivă, cu excepţia celei de a da, în timp ce obligaţia de a nu face reprezintă abţinerea de la ceva ce dacă nu s-ar fi obligat să nu facă, ar fi putut face.
Din punct de vedere economic, patrimoniul este alcătuit din „totalitatea bunurilor destinate să satisfacă nevoile de consum ale unei persoane, altfel spus, averea unei persoane”[8]. Astfel, patrimoniul cuprinde capitaluri şi venituri. Sub aspect juridic patrimoniul cuprinde atât drepturi, cât şi datorii cu valoare pecuniară. Drept urmare, chiar dacă valoarea datoriilor este mai mare decât valoarea drepturilor sau dacă ar fi compus doar din datorii, patrimoniul, în sens juridic, subzistă. O esenţială deosebire ar fi aceea că, din punct de vedere economic, patrimoniul nu cuprinde şi bunurile viitoare, în timp ce „esenţa noţiunii juridice a patrimoniului este faptul că el include şi drepturile şi datoriile viitoare cu conţinut economic”[9].
III. Caracterele juridice ale patrimoniului
Patrimoniul este o universalitate juridică
Ca universalitate juridică, universitas iuris, patrimoniul este „o entitate unitară, abstractă şi independentă”[10] ce exprimă drepturile şi obligaţiile patrimoniale ca elemente componente, însă nu se identifică cu fiecare în parte şi nici cu bunurile la care se referă drepturile şi obligaţiile.
În accepţiunea de universalitate juridică, patrimoniul, adică drepturile şi obligaţiile ce formează un tot unitar, pot fi într-o continuă tranziţie, în sensul creşterii sau micşorarii pasivului ori activului. Este important de menţionat că acest lucru nu înseamnă că patrimoniul nu rămâne o categorie independentă, „o expresie a valorii totalităţii drepturilor şi obligaţiilor evaluabile în bani ce aparţin unei persoane”[11].
Patrimoniul, ca universalitate de drept, există independent de voinţa titularului ei, însă în cazul universalităţii de fapt se are în vedere împrejurarea în care, prin voinţa titularului, o serie de bunuri de aceeaşi natură se grupează, ansamblul acestei grupări privind o anumită destinaţie[12]. Clasicele exemple din doctrină ale bibliotecii şi ale turmei. Dacă un bun se va înstrăina, universalitatea de fapt va fi micşorată, iar conservarea întregului patrimoniu va fi practic imposibilă (prin subrogaţie reală cu titlu particular), fiindcă bunurile ce compun universalitatea de fapt nu sunt fungibile[13].
Universalitatea de fapt este evocată în art. 541 C. Civ., conform căruia: (1) „Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege”.
(2) „Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte”.
Orice persoană are un patrimoniu
O persoană nu poate exista fară un patrimoniu, fiindcă orice persoană are drepturi (încă de la concepţie)[14] şi obligaţii evaluabile din punct de vedere pecuniar. Indiferent de faptul că o persoană are sau nu o avere actuală, ea are un patrimoniu ce se înfaţişează într-un minim de drepturi, ce au ca obiect bunuri. Existenţa unor drepturi şi obligaţii eventuale este suficientă pentru a constitui un patrimoniu. Persoanele, participând la raporturi juridice, au o aptitudine permanentă de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii.
Art. 31 alin. (1) C. Civ. consacră acest caracter juridic: „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia”.
Patrimoniul este unic
Legea nu permite ca acelaşi subiect de drept să fie titularul mai multor patrimonii. O persoană fizică sau juridică, indiferent de pluralitatea drepturilor şi obligaţiilor, are un singur patrimoniu. Consacrarea notiunii de patrimoniu de afectaţiune nu duce la o altă concluzie, ci exprimă posibilitatea de a diviza patrimoniul unic în mai multe mase patrimoniale. În nici un caz nu semnifica multiplicarea patrimoniilor[15].
Divizibilitatea patrimoniului
Deşi este unic, patrimoniul nu este şi indivizibil. Acesta se poate diviza în mai multe mase de drepturi şi obligaţii, cu un regim juridic distinct, în raport cu scopul realizarii unei astfel de divizări a patrimoniului.
Astfel, conform art. 31 alin. (2) C. civ., patrimoniul „poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”. Patrimoniile de afectaţiune, potrivit art. 31 alin. (3) C. Civ., sunt „masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii”.
Drept urmare, patrimoniul unei persoane poate cuprinde mai multe mase patrimoniale, constituite în conformitate cu legea, printre care masa patrimonială de afectaţiune şi masa patrimonială fiduciară.
Fiducia este o instituţie noua în Codul Civil, fiind reglmentată de art. 773 ca fiind „operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţi constituitori, transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari”. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială distinctă de celelate drepturi şi obligaţii din patrimoniul fiduciarului, prin urmare patrimoniul fiduciarului este divizat în masa fiduciară si masa constituită din restul patrimoniului fiduciarului[16].
Divizibilitatea patrimoniului îşi găseşte aplicabilitate, de asemenea, în materia bunurilor soţilor, care, conform art. 312 C. Civ., îşi pot alege ca regim matrimonial comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională. Persoanele căsătorite în regimul comunitaţii legale au patrimoniul divizat în două mase patrimoniale: masa bunurilor proprii şi masa bunurilor comune, fiecare masă fiind supusă altui regim juridic.
În conformitate cu art. 352 şi 353 C. Civ., creditorii comuni trebuie să urmărească bunurile comune, iar creditorii personali trebuie să urmărească doar bunurile proprii. „În subsidiar, urmărirea poate continua în condiţii speciale şi asupra celeilalte mase patrimoniale numai dacă nu sunt îndestulătoare bunurile din masa patrimonială în legătură cu care s-au născut creanţele respective”[17].
Transferul intrapatrimonial este reglementat cu titlu de noutate în dispoziţiile art. 32 alin. (1) C. Civ. În acest sens, în cazul existenţei unui patrimoniu de afectaţiune, drepturile şi obligaţiile se pot transfera în cadrul aceluiaşi patrimoniu, cu respectarea prevederilor legale, fară a fi prejudiciaţi creditorii în drepturile lor asupra fiecărei mase patrimoniale. Demn de menţionat este faptul că transferul intrapatrimonial al drepturilor şi al obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, nu reprezintă o veritabilă înstrăinare.
Patrimoniul este inalienabil (intransmisibil)
Existenţa patrimoniului este strict legată de existenţa persoanei căreia îi aparţine, de aceea titularul poate transmite întreg patrimoniul său, ca universalitate juridică, doar prin acte juridice mortis causa. Patrimoniul, ansamblul drepturilor şi obligaţiilor, nu poate fi înstrainat prin acte juridice inter vivos (intre vii). Bineînţeles, titularul poate încheia acte juridice privind anumite obligaţii şi drepturi, având posibilitatea de a înstrăina un bun individual determinat.
Funcţiile patrimoniului
Drepturile şi obligaţiile evaluabile în bani, ce aparţin unui subiect de drept ca o universalitate juridică, au anumite „consecinţe juridice subsumate prin ceea ce se denumește că reprezintă funcţiile patrimoniului”[18].
În dreptul civil se consideră că patrimoniul are trei funcţii:
– permite şi explică gajul general al creditorilor chirografari;
– permite şi explică subrogaţia reală universală şi cu titlu universal;
– permite şi explică transmisiunea universală şi cu titlu universal.
Gajul general al creditorilor chirografari
Creditorii chirografari sunt acei creditori a căror creanţă nu se bucură de o garanţie reală (ipoteca, gaj, privilegii), în scopul recuperării acesteia la scadenţă de la debitorul lor. Art. 2324 alin. (1) C. Civ. statuează că „cel ce este obligat personal, răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.” Astfel, întregul patrimoniu al debitorului constituie obiectul gajului general al creditorilor chirografari, iar nu bunurile individualizate ce îl compun. Debitorul poate încheia o serie de acte juridice cu privire la bunurile sale, înstrăinându-le sau dobândind altele noi, chiar contractând noi datorii, deoarece creditorii nu beneficiază de o garanţie fixă asupra unui bun individual determinat. Toate actele de dispoziţie ale debitorilor le sunt opozabile creditorilor chirografari, mai puţin în cazul în care, prin acţiunea sau inacţiunea lor, debitorii, fraudează interesele creditorilor chirografari. Legiuitorul nu a lăsat acest lucru la voia întâmplării, în Codul Civil fiind reglementate anumite acţiuni în scopul conservării drepturilor acestora: acţiunea oblică (subrogatorie) când debitorul refuză să îşi exercite anumite drepturi, cauzându-i un prejudiciu creditorului chirografar şi acţiunea pauliană (revocatorie) atunci când debitorul, în mod voit, încheie acte juridice spre a-i frauda drepturile creditorului chirografar, micşorându-şi sau mărindu-şi starea de insolvabilitate[19].
„Deşi în aparenţă, creditorii chirografi apar ca fiind avantajaţi (debitorul răspunde pentru plata datoriei cu toate bunurile prezente şi viitoare), în realitate ei au o situaţie inferioră faţă de creditorii cu garanţii reale (creditorii gajişti, ipotecari, privilegiaţi), gajul lor general asupra patrimoniului debitorului fiind mai mult o speranţă de garanţie”[20]. Creditorii chirografari, după îndestularea creditorilor cu garanţii reale, vin în concurs cu alţi creditori chirografari, existând posibilitatea de a nu îşi realiza creanţa.
De asemenea, în conformitate cu art. 2324 alin. (3) și (4) C. Civ., prin prisma constituirii unor divizări sau unor patrimonii de afectaţiune, creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu acea masă patrimonială vor putea urmări doar acele bunuri ce fac obiectul diviziunii respective. În ipoteza în care aceste bunuri vor deveni insuficiente pentru realizarea creanţei, creditorii vor putea urmări şi celelalte bunuri ale debitorului lor. Atunci când suntem în prezenţa unui patrimoniu de afectaţiune pentru exercitarea unei profesii liberale, legale lucrurile capătă altă nuanţă. Bunurile din masa patrimonială afectată unei profesii vor putea fi urmărite, exclusiv, de acei creditori ale cărei creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Aceştia nu pot urmări şi celelalte bunuri ale debitorului lor[21].
Subrogaţia reala universală şi cu titlu universal
În dreptul civil român, notiunea de „subrogaţie”, se identifică în termenul de înlocuire. Subrogaţia poate fi atât personală, când o persoană înlocuieşte pe alta într-un raport obligaţional, în calitate de titular al unui drept, cât şi reală atunci când un bun este înlocuit cu alt bun.
Subrogaţia reală poate fi, la rândul ei, universală, atunci când ne raportăm la întreg patrimoniul ca universalitate juridică, cu titlu universal atunci când priveşte doar o fracţiune din patrimoniu, o diviziune şi cu titlu particular cand un bun ut singuli (individual) este înlocuit cu alt bun individual determinat.
Este demn de conturat faptul că doar subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal reprezinta funcţii ale patrimoniului, fiindcă doar astfel se poate privi subrogaţia în cadrul unei universalităţi, fie universalitate de fapt, fie doar o diviziune a patrimoniului[22]. Practic, subrogaţia reală universală şi cu titlu universal asigură o continuitate patrimonială, deoarece permanent valorile sunt înlocuite cu alte valori fară ca universalitatea să fie afectată. Automat valorile nou intrate într-un patrimoniu se subrogă celor ieşite, beneficiind de aceeaşi poziţie juridică a celor din urmă[23].
Subrogatia reală cu titlu praticular priveşte doar bunuri individual determinate şi operează doar atunci când este prevăzută în mod expres de lege. Drept exemplu art. 682 C. Civ., potrivit căruia: „garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părţi se strămută de drept asupra bunului atribuit acestuia, sau, dupa caz a sumelor de bani care i-au fost atribuite prin partaj”.
Transmisiunea universală şi cu titlu universal
Transmisiunea operează în cazul decesului unei persoane fizice şi „în caz de reorganizare a unei persoanei juridice prin fuziune ori prin contopirea mai multor persoane juridice spre a constitui o nouă persoană juridică sau prin divizare”[24]. Însuşi patrimoniul, ca universalitate juridică, reprezintă obiectul transmisiunii, transmisiune ce poate fi universală, cu titlu universal şi cu titlu particular.
Transmisiunea universală constă în transmiterea către succesor a întregului patrimoniu, ca ansamblu de drepturi şi obligaţii evaluabile în bani, în timp ce dacă sunt transmise doar fracţiuni din patrimoniu către doi sau mai mulţi mostenitori legali sau testamentari, ne aflăm în prezenţa transmisiunii cu titlu universal. Ambele transmisiuni sunt de neconceput în afara noţiunii de patrimoniu, exceptând transmisiunea cu titlu particular.
[1]. A se vedea V. Stoica, ”Drept civil. Drepturi reale principale”, ed.2, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 4.
[2]. A se vedea C. Bîrsan, ”Drept civil. Drepturi reale principale”, Editura Hamangiu, 2013, p. 6.
[3]. Ibidem.
[4]. A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 7-8.
[5]. A se vedea M. Uliescu, A. Gheorghe ”Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 10.
[6]. A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 6.
[7]. A se vedea I. R. Urs, P. E. Ispas, ”Drept civil. Drepturi reale”, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 3-4.
[8]. A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 7.
[9]. Ibidem.
[10]. A se vedea I. R. Urs, P. E. Ispas, op. cit., p. 4.
[11]. Ibidem.
[12]. A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 9.
[13]. A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 8.
[14]. A se vedea art. 36 și art. 412 C. Civ.
[15]. A se vedea V. Stoica , op. cit., p. 11.
[16]. A se vedea I. R. Urs, P. E. Ispas, op. cit., p. 6-7.
[17]. A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 14.
[18]. A se vedea C. Bîrsan, op.cit., p. 17.
[19]. A se vedea art. 1560 şi art. 1562 C.civ.
[20]. A se vedea I. R. Urs, P. E. Ispas, op. cit., p. 9.
[21]. Ibidem.
[22]. A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 19.
[23]. A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, ”Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale”, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1988, p. 15.
[24]. A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p.22.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
