BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Întrebare preliminară cu privire la ne bis in idem și sancțiunile fiscale. UPDATE: hotărâre Marea Cameră (dreptul UE nu se opune cu condiția ca…)

21.03.2018 | Mihaela MAZILU-BABEL, Adina MIHALACHE
Abonare newsletter
Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

21 martie 2018: Curtea, Marea Cameră, declară:

1) Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia procesul penal poate fi inițiat împotriva unei persoane pentru neplata în termenele prevăzute de lege a taxei pe valoarea adăugată datorate, deși acestei persoane i s‑a aplicat deja, pentru aceleași fapte, o sancțiune administrativă definitivă de natură penală în sensul acestui articol 50, cu condiția ca această reglementare:

– să vizeze un obiectiv de interes general care este de natură să justifice un astfel de cumul de proceduri și de sancțiuni, respectiv combaterea infracțiunilor în materie de taxă pe valoarea adăugată, aceste proceduri și aceste sancțiuni trebuind să aibă scopuri complementare;

să conțină norme de asigurare a unei coordonări care să limiteze la strictul necesar sarcina suplimentară care rezultă, pentru persoanele vizate, dintr‑un cumul de proceduri și

să prevadă norme care permit să se asigure limitarea severității ansamblului sancțiunilor aplicate la ceea ce este strict necesar în raport cu gravitatea infracțiunii vizate.

2) Revine instanței naționale sarcina de a se asigura, ținând seama de ansamblul împrejurărilor litigiului principal, că sarcina care rezultă concret pentru persoana vizată din aplicarea reglementării naționale în discuție în litigiul principal și din cumulul procedurilor și al sancțiunilor pe care aceasta îl autorizează nu este excesivă în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite.(s.n. -M.M.-B.)

:: hotărârea CJUE

Vom reveni cu un UPDATE după ce voi afla și ce soluție finală va da instanța națională italiană de trimitere.

***

15 septembrie 2017: După ce s-a redeschis procedura orală în cauza Menci, avocatul general a oferit următoarea propunere de soluție:

„Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene:

– necesită, pentru a putea fi aplicat, existența identității faptelor materiale care, indiferent de încadrarea lor juridică, servesc drept temei pentru aplicarea sancțiunilor fiscale și penale.

este încălcat în cazul deschiderii unei proceduri penale sau al impunerii unei pedepse de natură penală unei persoane căreia i s‑a aplicat anterior în mod definitiv o sancțiune pentru aceeași faptă, atunci când aceasta, în pofida denumirii sale, are în realitate caracter penal. Instanța de trimitere trebuie să stabilească această împrejurare prin intermediul următoarelor criterii: încadrarea juridică a încălcării în dreptul național, natura acesteia – care trebuie apreciată ținându‑se seama de obiectivul dispoziției, de destinatarii săi și de interesul juridic protejat –, precum și natura și gradul de severitate ale sancțiunii”. (s.n. – M. M.-B.)

:: concluzii AG

***

06 aprilie 2017: Pentru două din cele trei cauze mai jos redate (adică pentru C-217/15 și C-350/15), Curtea declară:

Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care permite declanșarea procesului penal pentru neplata taxei pe valoarea adăugată după aplicarea unei sancțiuni fiscale definitive pentru aceleași fapte, atunci când această sancțiune a fost aplicată unei societăți care are personalitate juridică, în timp ce procesul penal menționat este declanșat împotriva unei persoane fizice. (s.n. – M.M.B)

:: hotărârea CJUE

***

20 februarie 2017: Precum menționam drept posibilitate în precizările la acest articol din 13 ianuarie, Marea Cameră a Curții de Justiție a dispus la sfârșitul lui ianuarie 2017, pentru cauza Menci Luca (C-524/15), următoarele:

1) Redeschide procedura orală în cauza C‑524/15.

2) Data ședinței de audiere a pledoariilor va fi stabilită ulterior.

3) Persoanele interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt invitate să își exprime poziția, prin memorii scrise care nu ar trebui să depășească 20 de pagini, în termen de patru săptămâni de la notificarea prezentei ordonanțe, cu privire la aspectele care figurează în anexa la aceasta.

4) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

Motivul este dat de apariția Hotărârii CEDO din 15 noiembrie 2016, A și B împotriva Norvegiei, apariție care a avut loc ulterior ședinței publice rezumate mai jos (a se vedea paragr. 5 din Ordonanță) (pentru traducerea în limba română a hotărârii A și B împotriva Norvegiei, a se vedea aici) (pentru sublinierea încă din decembrie 2016 a acestei iminente redeschideri a procedurii orale, a se vedea aici).

:: ordonanța Curții

***

13 ianuarie 2017: Avocatul general propune Curții următoarea soluție:

„Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu este aplicabil atunci când, în cazul cumulului de proceduri și de sancțiuni cu caracter administrativ și, respectiv, penal pentru aceleași fapte, sancțiunile fiscale se aplică unei persoane juridice, precum o societate comercială, iar procedura penală este îndreptată împotriva unei persoane fizice, inclusiv când persoana fizică este reprezentantul legal al acesteia.” (s.n. – M. M.-B.)

Precizări: În cadrul ședinței publice s-au discutat trei cauze, dar avocatul general a răspuns în cadrul concluziilor prezente doar cu privire la două trimiteri. Trimiterea preliminară C-524/15, Menci Luca, nu a primit deocamdată concluzii AG (pentru motiv, a se vedea punctul 24 din Concluzii). În această din urmă trimitere era vorba de una și aceeași persoană atât în procedura fiscală cât și în cea penală, și deci nu de o persoană juridică și apoi de o persoană fizică. Ca urmare a hotărârii CEDO din data de 15 noiembrie 2016, e posibil să avem o redeschidere a fazei orale pe rolul CJUE în trimiterea Menci Luca (ref. la hotărârea CEDO din 15 noiembrie 2016, a se vedea și susținerile Guvernului francez, respectiv punctul III.5 de mai jos).

:: concluziile AG

***

17 octombrie 2016: În data de 8 septembrie 2016 a avut loc ședința publică în cauzele conexate C-217/15, C-350/15 și C-524/15 (Orsi, Baldetti și Menci), Concluziile AG fiind programate pentru data de 17 noiembrie 2016.
Urmează să redăm susținerile orale ale părților care s-au prezentat, precum am apucat să ni le notăm, și întrebările apoi adresate împreună cu răspunsurile oferite (ședința a avut loc în limba italiană și în limba franceză, iar o traducere în limba română nu a fost asigurată).

I. Avocatul domnului Menci Luca (pentru C-524/15) a susținut următoarele, oferind răspunsuri la întrebările adresate în scris de către CJUE anterior ședinței:

1. a arătat că sancțiunea fiscală și pedeapsa penală s-ar aplica aceleiași persoane, fiind vorba de un arhitect;
2. că natura sancțiunii fiscale are valoare penală (sanctione tributaria);
3. că în ceea ce privește notificarea de plată datorată ref. TVA, clientul său avea de ales între a contesta respectivul calcul, sau de a ajunge la un acord cu ANAFul italian;
4. clientul său a ales încheierea unui acord care a dat astfel naștere la emiterea unei decizii de impunere irevocabilă;
5. apoi, clientul său a plătit dobânda și penalitățile de întârziere;
6. consideră că respectiva sancțiune fiscală ce a fost aplicată are caracter preventiv, iar cu cât e mai mare pedeapsa, cu atât ar trebui să fie mai mare efectul preventiv;
7. subliniază că sancțiunea administivă are de fapt un caracter preventiv mai mare decât cea penală deoarece aici era o sancțiune în valoare de 80.000 de euro, pe când în penal, dacă respectiva cauză ar fi fost judecată, domnul Menci ar fi plătit maxim 20.000 de euro;
8. subliniază diferența față de cauza Bonda a Curții de Justiție, arătând că în acest caz suprataxa este de 30%.

II. Guvernul Italiei, prin Agentul său guvernamental, a susținut următoarele:

1. sancțiunile administrative-fiscale sunt impuse doar asupra persoanei juridice, și nu asupra persoanei fizice, persoanele fizice fiind doar sancționate penal;
2. când ne aflăm în situația unei persoane juridice, doar ea plătește sancțiunile fiscale impuse, iar administratorii sau directorii răspund doar penal;
3. rezultă că sancțiunile nu sunt impuse asupra acelorași persoane;
4. totuși Guvernul recunoaște că în cazul specific al domnului Menci, arhitect de profesie, atât sancțiunea fiscală, cât și cea penală sunt impuse asupra aceleiași persoane;
5. cu privire la întrebarea a doua, și anume dacă sancțiunea fiscală aplicată are natură penală, se arată că:
5.1. în cazul acestora, nu se realizează un control anume, sancțiunea fiscală fiind stabilită în mod automat, în urma unei declarații fiscale;
5.2. prin urmare, nu a fost o procedură contradictorie;
5.3. nu s-a verificat situația cum ar fi fost într-o cauză penală;
5.4. legea oferă posibilitatea unei reduceri a sancțiunii aplicate dacă plata se face în decurs de 30 de zile;
5.5. aceste aspecte menționate mai sus sunt decisive pentru analiza caracterului sancțiunii aplicate, și mai ales decisive cu privire la faptul că astfel de sancțiuni sunt lipsite de caracter preventiv;
6. că deși Comisia și instanța de trimitere consideră că ceea ce contează este faptul că e vorba de o sancțiune ce ajunge la 30% din TVAul datorat, severitatea in abstracto ar trebui totuși analizată împreună cu celelalte aspecte;
7. că deși Comisia consideră că faptul că se aplică o reducere apoi este echivalent cu o achitare, și prin urmare nu afectează aplicarea lui ne bis in dem, Italia consideră că reducerea nu reprezintă o achitare, fiind vorba de fapt de o încurajare prin respectiva reducere, dacă plata se face într-un anumit termen;
8. se subliniază că faptele fiscale sunt sancționate penal doar în cazul celor cu un caracter foarte serios, și anume acolo unde avem o fraudă mai mare de 250 de mii de euro, și totodată acolo unde ne aflăm în prezența intenției directe;
9. Guvernul italian subliniază că dacă această sancțiune administrativă s-ar considera că are caracter penal, s-ar aduce a atingere eficienței sistemului plății taxelor, precum și atingere intereselor financiare ale Uniunii, trimițând în acest sens la cauza Taricco și alții.

III. Franța, prin Agentul său guvernamental, a susținut următoarele:

1. că nu există identitate de contravenient în fiscal și în penal;
2. că sunt proceduri complementare;
3. sancțiunile fiscale nu au caracter penal;
4. se face trimitere la criteriile Engel;
5. se subliniază că există o cauză pendinte la CEDO unde Guvernul francez a invitat Curtea de la Strasbourg să-și revizuească aceste criterii Engel;
6. toate sancțiunile preventive nu sunt neapărat penale;
7. ne bis in idem nu se opune derulării a două proceduri paralele;
8. se trimite la cauzele CEDO din 30 mai 2000, 30 decembrie 2009 și 20 mai 2014;
9. se arată că în data de 24 iunie 2016, Conseil Constitutionnel a stabilit faptul că aceste două proceduri (administrativă și penală) sunt complementare, dar că există și o gradare, astfel încât o autoritate trebuie să țină seama de sancțiunea/pedeapsa aplicată de cea de-a doua autoritate pentru a se respecta principiul proporționalității;
10. pentru că i-a expirat timpul, s-a concluzionat că, alternativ, CJUE ar trebui să limiteze aplicarea lui ne bis in idem doar la cauzele de fraudă fiscală gravă.

IV. Comisia a susținut următoarele:
1. nu e relevant faptul că unele state membre UE nu au semnat Protocolul CEDO referitor la ne bis in idem;
2. la nivelul Uniunii nu poate exista garantat un nivel inferior CEDO, trimițând la articolul 52 alin. (3) din Carta DFUE;
3. nu există identitate între sancțiunea fiscală aplicată unei societăți comerciale, și sancțiunea penală aplicată administratorului ei;
4. criteriile Engel sunt criterii alternative;
5. suprataxa urmărește în mod esențial să pedepsească;
6. faptul că în cazul unui faliment nu s-ar mai plăti această suprataxă de 30% nu aduce atingere caracterului punitiv al sancțiunii administrative aplicate;
7. în cazuri patologice de faliment s-ar aduce atingere obiectivelor Uniunii;
8. suprataxa nu are un caracter mai mult preventiv;
9. că ceea ce propune Franța este să se reducă nivelul de protecție aplicat deja de CJUE în materia concurenței;
10. limitarea lui ne bis in idem doar la cauzele fiscale grave nu ar fi o limitare necesară.

V. Întrebările adresate:
1. Avocatul general dorește să afle de la Guvernul Italiei – deși știe că nu reprezintă neapărat obiectul cauzei – dacă nu cumva automatismul aplicării sancțiunii administrative încalcă dreptul la bună-administrație și dreptul la apărare al contribuabilului?

Guvernul Italiei subliniază că automatismul intervine în legătură cu declarații fiscale realizate de către contribuabil, dar pe care acesta nu le-a plătit, astfel că deși contribuabilul a declarat, el în practică nu a plătit TVAul declarat, și că sancțiunea de 30% e doar dacă nu respectă termenul de plată după ce face respectiva declarație de TVA. Din moment ce contribuabilul chiar el declară, nu intervine dreptul la apărare.

2. Judecătorul, domnul profesor Thomas von Danwitz, dorește să afle:

2.1. de la Guvernul Italiei, care este factorul declanșator pentru sancțiunea administrativă?
Faptul de a nu se plăti? Sau faptul de a nu se plăti după un anumit termen? Sau amândouă? Și că aceeași întrebare are și în cazul sancțiunii penale paralalele.

Guvernul Italiei răspunde că în administrativ, ambele momente sunt declanșatoare, iar pentru penal doar faptul că nu a plătit deși a depus o declarație fiscală.

2.2. de la Comisia Europeană, dacă dispozițiile de drept național administrativ aplicabile au caracter represiv sau preventiv? Și dacă pentru a se aplica ne bis in idem care trebuie să fie caracterul prevalent? Sau e suficient ca dispoziția în cauză să le aibă pe amândouă?

R: Comisia Europeană consideră că este suficient ca respectiva dispoziție să aibă un caracter punitiv pentru a avea ne bis in idem, și că jurisprudența CEDO este în același sens.

2.3. de la Comisia Europeană, și trimițând la paragrafele 34 -36 din Fransson (C-617/10), cum lecturează Comisia paragraful 36 din Fransson?

Domnul judecător arată că la acel paragraf s-a lăsat calificarea în sarcina instanței naționale dar că totuși se poate considera că CJUE a tras și concluzia. Cum s-ar explica asta? Și cum ar trebui să judece Curtea această cauză, având în vedere că acum judecătorii italieni au realizat aceste trei trimiteri preliminare pentru a primi precizări suplimentare de la Curte, suplimentare față de cele existente la paragraful 35 din Fransson. Judecătorii italieni spun că ei știu deja jurisprudența Fransson, dar că nu este suficient pentru ei ca să ajungă la o concluzie în aceste cauze pendinte. Cum am putea noi proceda? Comisia a susținut că CJUE ar trebui să ofere un răspuns clar dacă sancțiunea în cauză are sau nu caracter penal, dar este această susținere a Comisiei în acord cu paragraful 35 din Fransson? Cât la sută din suprataxă ar putea fi considerat a avea caracter penal?

Comisia răspunde că în pledoaria sa s-a referit la cel de-al treilea criteriu Engel și la faptul că severitatea sancțiunii nu poate fi apreciată în abstract, Curtea trebuind să aplice criteriile Engel la contextul național existent.

Replica domnului judecător: În regulă, atunci totuși ce ar trebui să răspundem?

R: Comisia consideră că fixarea unui procent în abstract nu este o misiune simplă, neputându-se spune cât la suta din suprataxă are caracter penal, și cât la sută ar avea doar caracterul unei sancțiuni pur administrative.

VI. Replica avocatului domnului Menci Luca:

Domnul avocat precizează că intenția contribuabilului există și în cazul aplicării unei sancțiuni administrative, nu doar în penal, deoarece implicit nu poți omite să nu plătești TVAul declarat, deoarece nu poți omite să plătești fără să știi că ai omis să plătești.

VII. Replica Guvernului Italiei:

1. sancțiunea administrativă prezumă existența intenției;
2. în penal însă trebuie să se facă dovada;
3. este de acord cu privire la complementaritatea propusă de Guvernul francez.

VIII. Guvernul francez nu a mai dorit să ofere o replică.

IX. Comisia, intervenind în replică, a mai trimit și la articolul 49 din Cartă arătând că putem avea pe viitor situații în care într-un stat A să se considere că sancțiunea administrativă aplicată are caracter penal iar într-un stat B putem avea considerația că respectiva sancțiune nu ar avea un caracter penal, iar CJUE ar trebui să facă ceva și în acest sens.

***

7 ianuarie 2016: Judecătorul italian se întreabă cu privire la ne bis in idem și sancțiunile fiscale. (C-350/15 Baldetti)

I. Situația de fapt:
1. fiscalitate, taxă pe valoare adăugată;
2. legislație națională care permite să se procedeze la examinarea răspunderii penale a unei persoane care, pentru aceleași fapte (neplata TVA-ului), a făcut deja obiectul unei înștiințări de plată definitive emise de administrația financiară a statului însoțită de o sancțiune administrativă corespunzătoare unei părți de 30 % din cuantumul taxei neachitate
3. conformitatea cu dreptul UE a acestei legislații.

II. Dispoziții incidente: Articolul 50 din Carta DFUE interpretat în lumina articolului 4 din Protocolul 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cu explicațiile aferente ale Cartei):

Articolul 50
Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune

Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

Explicaţie cu privire la articolul 50
Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune

Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO are următorul text:
„(1) Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat.
(2) Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a Statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.
(3) Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din convenţie”.

Regula „non bis in idem” se aplică în dreptul Uniunii (a se vedea, în cadrul unei jurisprudenţe considerabile, hotărârea din 5 mai 1966, în cauzele 18/65 şi 35/65, Gutmann/Comisie, Rec. 1966, p. 150 şi într-o cauză recentă, hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă din 20 aprilie 1999, în cauzele conexate T-305/94 şi altele, Limburgse Vinyl Maatschappij NV/Comisia, Rec. 1999, p. II-931). Se precizează faptul că regula ce interzice cumulul se referă la două sancţiuni de aceeaşi natură, în cazul de faţă penale.
În conformitate cu articolul 50, regula „non bis in idem” nu se aplică numai în cadrul jurisdicţiei aceluiaşi stat, ci şi în cel al jurisdicţiilor mai multor state membre. Acest lucru corespunde acquis-ului; a se vedea articolele 54-58 din Convenţia privind punerea în aplicare a Acordului Schengen şi hotărârea Curţii de Justiţie din 11 februarie 2003 în cauza C-187/01 Gözütok (Rec. 2003, p. I-1345), articolul 7 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţii şi articolul 10 din Convenţia privind lupta împotriva corupţiei. Excepţiile limitate prin care aceste convenţii le permit statelor membre derogarea de la regula „non bis in idem” sunt acoperite de clauza orizontală din articolul 52 alineatul (1) privind restrângerile. În ceea ce priveşte situaţiile menţionate la articolul 4 din Protocolul nr. 7, şi anume aplicarea principiului în cadrul aceluiaşi stat membru, dreptul garantat are acelaşi înţeles şi domeniu de aplicare ca şi dreptul corespondent din CEDO.

III. Pertinența pentru România:

În România, principiul ne bis in idem se reflectă în mod expres dar incomplet în articolul 6 și 426 lit. i) din Codul de procedură penală :

Ne bis in idem
Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.

Art. 426: Cazurile de contestaţie în anulare
Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
i)când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

dr. Mihaela Mazilu-Babel

Adina Mihalache (corespondențe)
Masterand, Facultatea de Drept, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Întrebare preliminară cu privire la ne bis in idem și sancțiunile fiscale. UPDATE: hotărâre Marea Cameră (dreptul UE nu se opune cu condiția ca…)”

  1. Astăzi avusei timp să citesc jurisprudența CEDO la care trimite avocatul general pentru a-și fundamenta concluzia potrivit căreia ne bis in idem nu s-ar aplica atunci când trimis în judecată penală este administratorul societății, societate ce ea a fost sancționată fiscal.

    După ce citii hotărârea Pirttimaki a CEDO și jurisprudența aferentă ei, mi se pare total eronată analiza avocatului general și totodată superficială. În Pirttimaki erau mai mulți asociați, iar în penal fusese trimis reprezentantul legal pentru fapta de a nu depune o declarație fiscală în calitatea sa de contribuabil – persoană fizică, și pentru câștigurile pe care le-ar fi obținut de la respectiva societate comercială (dividende), câștiguri ce nu aveau cum să fie declarate din moment ce societatea la rându-i nu declarase câștiguri. Or, cu totul altfel e situația de fapt în aceste două cauze sosite din Italia. Administratorii societăților nu sunt judecați penal pentru fapta de a nu fi declarat niște dividende în calitatea lor de persoane fizice – asociate la respectivele societăți, ci pentru fapte de a nu fi completat în conformitate cu realitatea declarațiile fiscale ale societăților pe care le reprezentau. De altfel, interpretarea eronată a avocatului general poate fi confirmată chiar de jurisprudența CEDO ulterioară în care se trimite la cauza Pirttimaki (e.g. decizia din 24 ianuarie 2017: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-171542 )

    Avocatul general mai trimite și doar la paragrafele 5 și 52 din hotărârea CEDO Pirttimaki, când de fapt relevante sunt și paragrafele 6 dar mai ales 51 din respectiva hotărâre. Nu înțeleg absolut deloc o atare neglijență în prepararea unor concluzii, mai ales când avocatul general se află pe picior de egalitate financiară cu judecătorii CJUE.

    Ce simple ar putea deveni lucrurile dacă CJUE ar putea trimite o cerere de pronunțare a unei decizii interpretative Curții de la Strasbourg! Oricum, dacă CJUE înțelege greșit jurisprudența CEDO, judecătorul național poate ulterior refuza să aplice hotărârea interpretativă a CJUE pe motiv că e contrară standardului minim impus de CEDO (doctrina a scris fluvii despre acest aspect de ceva ani, notabile fiind articolele profesorului Weiler – cel puțin)

  2. Din punctul meu de vedere, CJUE a inteles eronat jurisprudenta CEDO la care face trimitere, și de aceea prin interpretarea conferita articolului 50 din Carta a asigurat un standard de protectie mai scazut decat cel asigurat de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie. Acum sa vedem ce va face instanta nationala, si mai ales ce va spune Curtea de la Strasbourg daca aceasta cauza va ajunge apoi pe rolul ei, si daca prezumtia de protectie echivalenta va rezista.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week