Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Individualizarea pedepselor – câteva nemulţumiri
11.01.2016 | Cătălin LUNGĂNAȘU

Secţiuni: Drept penal, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

Înainte de abordarea efectivă a temei în discuţie, consider că sunt necesare câteva precizări. În primul rând, am preferat să păstrez structura titlului („câteva nemulţumiri”) pentru a sublinia inconsecvenţe legislative cu efecte evident negative asupra cursului procesului penal. De asemenea, menţionez că textul ce urmează reprezintă simple opinii (sau chiar constatări) din practică, aspecte pe care, cu siguranţă, mulţi alţi practicieni le-au remarcat înaintea mea, însă nu ştiu să fi fost menţionate corespunzător. Nu în ultimul rând, din considerente ce ţin de ponderea temelor, dacă data trecută am avut nemulţumiri legate de procedură, acum voi critica dreptul material.

Primul subiect, pe care doresc să-l supun atenţiei, este dat de art. 83 alin. (1) lit. c) C. pen. şi de art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., texte identice în care se prevede că ”infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii”. Norma în discuţie reprezintă o condiţie sine qua non pentru ca instanţa, după caz şi cu îndeplinirea celorlalte cerinţe legale cumulative, să poată dispune fie amânarea aplicării pedepsei, fie suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Aceasta deoarece atât art. 83 C. pen. – care cuprinde ”condiţiile amânării aplicării pedepsei”, cât şi art. 91 C. pen. – ce prevede ”condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere” stabilesc că ”instanţa poate dispune (fie amânarea aplicării pedepsei, fie suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) dacă: (după care urmează înşiruite condiţiile, printre care şi cea în discuţie)”. Ca atare, norma prezintă aceeaşi structură pentru ambele modalităţi de individualizare a pedepsei, respectiv legiuitorul a condiţionat atât amânarea aplicării pedepsei, cât şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor enumerate (se înţelege, per a contrario, că instanţa nu poate dispune (…) dacă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile menţionate expres), iar în enumerare, în cazul ambelor articole, lit. c) conţine aceeaşi normă pe care o analizăm acum. Reglementarea în discuţie este comună, nu doar în ceea ce priveşte conţinutul normei, dar şi caracterul său, de normă imperativă.

Din această cauză, îndeplinirea condiţiei amintite este indispensabilă pentru ca instanţa să aibă posibilitatea individualizării judiciare a pedepsei în una din manierele amintite, motiv pentru care art. 378 alin. (3) C. proc. pen. stabileşte pentru faza de judecată că ”în situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat”. Având în vedere că această regulă este comună celor două modalităţi de individualizare judiciară a pedepsei – şi tot aceasta constituie şi cauza nemulţumirilor – în cele ce urmează vor fi tratate împreună, iar distincţiile dintre amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere vor fi amintite strict în măsura în care va fi necesar (cu precizarea că inclusiv exprimarea va fi una comună pentru ambele modalităţi, chiar dacă amânarea aplicării pedepsei nu constituie o condamnare, spre deosebire de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere).

Ultima normă aminitită, cea cuprinsă în procedura penală, este firească în condiţiile art. 4 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi ale art. 42 din Constituţia României, fiind contrare standardelor minime de protecţie a drepturilor omului, măsurile sau dispoziţiile ce ar implica supunerea inculpatului sau condamnatului, după caz, la muncă forţată sau obligatorie. Altfel spus, pentru a nu se aduce atingere acestor garanţii europene şi naţionale referitoare la protecţia juridică a drepturilor omului, instanţa este obligată să obţină consimţământul inculpatului, indiferent dacă procedura de judecată se derulează în varianta simplificată (art. 375 şi art. 377 C. proc. pen.) sau în cea de drept comun. În atare condiţii, după cum am anticipat deja în cele de mai sus, reglementarea cuprinsă în art. 83 alin. (1) şi art. 93 alin. (1) C. pen. conduce la concluzia că amânarea aplicării pedepsei, respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ar putea fi dispusă ca modalitate de individualizare judiciară a pedepsei dacă şi numai dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele legale enumerate în respectivul alineat, cu menţiunea respectării şi a condiţiilor negative cuprinse de art. 83 alin. (2) C. pen. (în cazul amânării aplicării pedepsei) sau a celor cuprinse de art. 91 alin. (3) C. pen. (în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere). Per a contrario, dacă ”infractorul nu şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii”, în mod evident că instanţa nu poate dispune amânarea aplicării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, deoarece lipseşte această condiţie sine qua non.

Trecând peste aspectele ce ţin de forma în care trebuie manifestat consimţământul inculpatului (amintim aici art. 378 alin. (3) C. proc. pen. unde, cu ocazia audierii inculpatului, acesta este întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens – de unde am înţelege că este un consimţământ ce trebuie exprimat direct, în faţa instanţei – însă, pe de altă parte, nicio prevedere nu interzice organului de urmărire penală să ia inculpatului acelaşi consimţământ în mod valabil, în scris, în faza de urmărire penală), reţinem că inculpatul[1] ce nu şi-a manifestat acest consimţământ este privat de amânarea aplicării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Pentru ca discuţia să fie cât mai simplă, să presupunem că fapta pentru care inculpatul este cercetat este sancţionată numai cu pedeapsa închisorii. În atare situaţie, singura posibilitate pentru instanţa de judecată este, indistinct, de a condamna inculpatul la pedeapsa închisorii, în condiţiile art. 60 C. pen., respectiv în regim de detenţie. Concluzia, pe cât de nesatisfăcătoare, pe atât de simplă, având în vedere următoarele:

Potrivit art. 396 alin. (1) C. proc. pen., instanţa pronunţă o hotărâre prin care dispune condamnarea inculpatului (aici includem şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, întrucât este tot o hotărâre de condamnare), amânarea aplicării pedepsei, renunţarea la aplicarea pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Aceste din urmă soluţii, prevăzute de norma procesuală, nu vor fi luate în considerare întrucât, cum am menţionat mai sus, premisa este aceea că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a putea fi angajată răspunderea penală a inculpatului, astfel că achitarea sau încetarea procesului penal sunt variante ce se exclud de la bun început.

Eliminând ipotezele de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, rezultă că instanţa are a decide, ipotetic cel puţin, între a dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau condamnarea inculpatului cu executarea efectivă a pedepsei închisorii (am presupus mai sus că norma de incriminare prevede numai această sancţiune). Or, cum lipseşte consimţământul inculpatului referitor la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, rezultă că se vor exclude atât amânarea aplicării pedepsei, cât şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, astfel că singurele posibilităţi pentru instanţa de judecată rămân renunţarea la aplicarea pedepsei şi condamnarea în regim de detenţie. Totuşi, trecând peste diferenţele de ordin formal (cum ar fi cerinţele ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, condiţiile fiind cele mai restrictive în comparaţie cu celelalte modalităţi de individualizare a pedepsei), remarcăm o deosebire de esenţă între renunţarea la aplicarea pedepsei şi toate celelalte moduri de individualizare a sancţiunii penale.

Dacă în caz de amânare a aplicării pedepsei, suspendare a executării pedepsei sub supraveghere sau condamnare efectivă instanţa se raportează în mod echilibrat atât la persoana inculpatului – o caracterizare actuală complexă, dar şi la istoricul juridic al acestuia – cât şi la faptă (inclusiv prin limitele de pedeapsă sau chiar pedeapsa stabilită, de unde rezultă şi o anumită limitare a gravităţii infracţiunii), în caz de renunţare la aplicarea pedepsei ponderea se modifică: maximă importanţă are fapta săvârşită (sub aspectul pericolului social concret foarte redus), urmând ca persoana inculpatului să fie analizată subsecvent, mai mult din perspectiva îndeplinirii condiţiilor pozitive sau negative menţionate de art. 80 C. pen. Altfel spus, întrucât actualul C. pen. a reformat structura standard a infracţiunii – ca instituţie fundamentală a dreptului penal – iar pericolul social specific nu mai este o trăsătură distinctă a infracţiunii (cum prevedea art. 17 din fostul C. pen.), dar nici art. 181 din vechea reglementare penală nu mai are corespondent în actualul C. pen., era firesc ca în materia individualizării pedepsei să fie prevăzută posibilitatea instanţei de a renunţa la aplicarea unei sancţiuni penale, atunci când fapta, deşi întruneşte toate cerinţele legale pentru a fi infracţiune (faptă tipică, antijuridică şi imputabilă), în concret aduce o atingere atât de redusă valorii sociale ocrotite prin legea penală, încât nu se justifică vreo reacţie statală împotriva inculpatului.

Chiar dacă există mai multe deosebiri[2] între renunţarea la aplicarea pedepsei şi achitarea pentru lipsa pericolului social al infracţiunii, nu putem ignora natura lor comună – aceea că, în final, inculpatului nu i se poate stabili sau aplica vreo pedeapsă, deoarece se constată că fapta este atât de puţin gravă faţă de pericolul social concret pe care o astfel de infracţiune îl poate produce, încât exercitarea oricărei reacţii statale suplimentare faţă de aplicarea avertismentului conform art. 81 C. pen. apare ca fiind nejustificată şi exagerată. De altfel, această modalitate, în realitate, nici nu constituie un mod de individualizare a pedepselor deoarece nici nu se ajunge la acest rezultat, finalitatea fiind tocmai aceea de a evita aplicarea unei sancţiuni lipsite de oportunitate.

Astfel, cum renunţarea la aplicarea pedepsei nu constituie o individualizare propriu-zisă a pedepsei, dacă instanţa constată că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii penale a inculpatului, prin raportare la toate cele expuse mai sus se ajunge la o singură concluzie: inculpatul va fi condamnat la pedeapsa închisorii cu executare efectivă. Aceasta, deoarece renunţarea la aplicarea pedepsei, în cazul de faţă, nu ar putea fi incidentă, întrucât fapta ar prezenta pericolul social concret suficient pentru a face oportună reacţia statală faţă de inculpat. Pe cale de consecinţă, cum amânarea aplicării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu ar putea fi dispuse, deoarece lipseşte consimţământul inculpatului cu privire la munca în folosul comunităţii, singura soluţie este condamnarea la pedeapsa închisorii cu executarea.

Poate că, până să discutăm un caz concret, cele expuse mai sus nu par grave. Însă realitatea ne dovedeşte contrariul: un exemplu banal este oferit de art. 335 alin. (1) C. pen., care prevede că infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere se pedepseşte cu închisoarea de la unu la cinci ani. Ca atare, exemplul conţine exact ipoteza avută în vedere mai sus, respectiv ca norma de incriminare să prevadă numai pedeapsa închisorii. Ce se întâmplă în cazul în care, de exemplu, inculpatul a avut o atitudine sinceră, a colaborat cu organele de urmărire penală, nu are antecedente penale, dar până la începerea judecăţii (sau până la momentul audierii în instanţă), inculpatul pleacă în străinătate (la muncă, la familie etc.)? Presupunem că avem procedura legal îndeplinită în toate fazele procesului, iar din atitudinea inculpatului nu rezultă o rea-credinţă în sensul sustragerii de la urmărirea penală sau de la judecată. Lipsa acelui consimţământ va determina instanţa să pronunţe o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare efectivă[3], deoarece, în caz contrar, nu doar normele de drept material şi drept procesual penal ar fi grav nesocotite, dar şi normele constituţionale sau europene în materia protecţiei drepturilor omului.

Iniţial, am căutat argumente şi justificări pentru această situaţie greu de acceptat pentru cel care vine să pronunţe o asemenea soluţie. În primul rând, poate faptul că inculpatul a plecat din ţară – sau că din alte motive obiective nu se prezintă la judecată – ar constitui, totuşi, o atitudine procesuală necorespunzătoare pentru cineva care ar dori să beneficieze de blândeţe din partea legiuitorului. Mai mult, s-ar putea considera că neprezentarea, chiar dacă nu ar constitui ”sustragere de la urmărirea penală sau judecată” ori celelalte piedici puse de inculpat în efectuarea actelor de urmărire penală, ar reprezenta, în viziunea legiuitorului, o atitudine delăsătoare a inculpatului, de neinteres faţă de procesul penal în general. În consecinţă, o asemenea conduită l-ar face incompatibil cu clemenţa conţinută de amânarea aplicării pedepsei sau, după caz, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Altfel spus, ar fi, oarecum şi in extremis, chiar o agravantă.

Evident că sunt nenumărate alte explicaţii, însă nu insist asupra lor, deoarece niciuna nu mă mulţumeşte. De ce? Pentru că, în primul rând, în procesul penal se judecă fapta (infracţiunea), iar nu persoana (art. 15 alin. (1) C. pen. stabileşte că infracţiunea este o faptă, iar alin. (2) aminteşte regula fundamentală a dreptului penal, că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale). Într-adevăr, art. 74 C. pen. enumeră, printre criteriile generale de individualizare a pedepsei, o serie de aspecte personale ale inculpatului pe care instanţa trebuie să le aibă în vedere, însă ceea ce vreau să subliniez aici este că nu se poate inversa ponderea elementelor analizate cu ocazia judecării unei cauze penale: totul porneşte de la şi se raportează la infracţiune, adică la faptă; persoana inculpatului interesează, indiscutabil, dar sub aspectul circumstanţierii, nicidecum sub aspect definitoriu în modul arătat mai sus: doi inculpaţi, aceeaşi infracţiune săvârşită (art. 335 alin. (1) C. pen., de exemplu), în exact aceeaşi situaţie (infractori primari, cu atitudine sinceră şi de colaborare cu organele de urmărire penală), dintre care unul se prezintă şi îşi exprimă acordul pentru munca în folosul comunităţii, iar cel de al doilea, din diverse motive obiective, nu se prezintă şi nu îşi exprimă consimţământul respectiv. Primul, mai mult ca sigur, nu va fi condamnat la o pedeapsă cu executarea efectivă, în timp ce faţă de al doilea inculpat singura soluţie legală este de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare efectivă. La aceasta mă refeream când spuneam că, în principal, se judecă fapta (infracţiunea), motiv pentru care mi se pare inacceptabil ca diferenţa între amânarea aplicării pedepsei/suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe de o parte şi condamnarea la pedeapsa închisorii cu executare efectivă să fie dată de un singur aspect, personal şi departe de a fi definitoriu.

Problema în această materie este dată, uneori, şi de lipsa unor minime cunoştinţe juridice din partea inculpaţilor, care nu cunosc că absenţa lor de la judecarea cauzei îi poate expune unor sancţiuni augmentate. Şi această opinie poate fi combătută prin elementarul principiu nemo censetur ignorare legem, întrucât nimeni nu se poate apăra prin invocarea necunoaşterii legii. Chiar şi în condiţiile actuale, de atenuare a forţei acestui principiu după materie, totuşi în dreptul penal – cel puţin pe tema în discuţie – rămâne neschimbat. Însă la fel de cunoscută trebuie să fie legea penală şi în materia altor drepturi ale inculpatului, dar cu toate acestea legiuitorul a preferat să le prevadă expres. Nu discutăm aici despre dreptul la tăcere sau dreptul la apărare – fiind firesc ca organul de urmărire penală să dea eficienţă acestora, ci mă refer la dispoziţia cuprinsă la art. 108 alin. (4) C. proc. pen. Legiuitorul stabileşte că ”organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii”. Retoric mă întreb, de ce oare organul de urmărire penală este obligat să aducă la cunoştinţa inculpatului prevederi legale pe care acesta este prezumat că le cunoaşte? Oare, nu la fel – sau chiar mai mult – ar fi trebuit legiuitorul să prevadă obligaţia înştiinţării inculpatului cu privire la consecinţele absenţei sale de la judecată ori chiar cu luarea primei declaraţii (în calitate de suspect), să i se ia şi consimţământul pentru munca în folosul comunităţii?

Situaţia pare cu atât mai deranjantă în condiţiile în care, deşi teoretic legiuitorul a prevăzut o plajă destul de vastă pentru individualizarea sancţiunii penale (mai ales unde există pedepse alternative), totuşi, în exemplul amintit instanţa practic nu mai are nicio alternativă legală în afară de a stabili exact cuantumul pedepsei închisorii (în intervalul un an – cinci ani). Se reduce astfel totul la o simplă operaţiune matematică, contrară chiar dispoziţiilor art. 74 C. pen., iar principiul proporţionalităţii pedepsei cu natura şi gradul de pericol al faptei săvârşite este pur şi simplu inexistent. Ca şi cum situaţia expusă nu ar fi suficientă pentru a-mi justifica nemulţumirile, dacă analizăm comparativ cu vechile dispoziţii penale, observăm că legiuitorul oferise instanţei posibilitatea de a opta între suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art. 81 şi urm. C. pen. din 1968) şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 861 şi urm. C. pen. din 1968), respectiv posibilitatea de a condamna inculpatul fără executarea efectivă a pedepsei chiar şi în lipsa unui acord referitor la munca în folosul comunităţii. Or, dispoziţiile actuale nu mai permit această variantă.

Întrucât, în esenţă, consider firesc ca pe durata termenului de supraveghere inculpatul (condamnat în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere) să fie supus unor măsuri, restricţii şi chiar obligaţii de a presta o muncă neremunerată – adică să resimtă în mod direct şi actual consecinţele negative ale infracţiunii săvârşite, totuşi, nu pot accepta deosebirea netă şi categorică pe care un simplu acord o poate face. Deoarece am arătat deja că este obligatoriu acest acord pentru a respecta drepturile omului, este evident că trebuie regândită reglementarea cuprinsă în partea generală a actualului C. pen. Chiar şi dacă exprimarea acordului şi obligarea la muncă neremunerată, din obligatorii ar deveni facultative, problema nu se rezolvă, ci doar s-ar trimite mai departe, în materie procesuală, unde am fi în prezenţa unei antepronunţări ori de câte ori instanţa nu va lua acordul inculpatului. Punctual, problema s-ar putea rezolva prin modificarea dispoziţiilor procesuale, art. 108 C. proc. pen. să conţină şi o prevedere expresă prin care organul de urmărire penală să înştiinţeze suspectul sau inculpatul cu privire la riscul neprezentării sale în procesul penal (lato sensu), precum şi luarea unui acord iniţial şi de principiu, în scris, asemănător celui luat de instanţă în faza de judecată. Doar astfel aş putea accepta că, în lipsa unui acord din cauză că inculpatul nu a participat absolut deloc nici în faza de urmărire penală, dar nici în faza de cameră preliminară sau judecată, înseamnă că nu ar putea beneficia de una din cele două modalităţi de individualizare a pedepsei, amânarea aplicării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, întrucât nicio autoritate nu a putut constata atitudinea procesuală a inculpatului şi calităţile personale ale acestuia care să asigure că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a sancţiunii dispuse. În caz contrar, nemulţumirile expuse rămân de actualitate.


[1] În discuţia de faţă, asumăm faptul că, dincolo de orice îndoială rezonabilă, se constată vinovăţia inculpatului şi că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute pentru a putea fi angajată răspunderea penală a acestuia.
[2] Amintim, spre exemplu, că în cazul renunţării la aplicarea pedepsei vorbim de o infracţiune, în timp ce lipsa pericolului social potrivit fostului C. pen. determina ca faptei să îi lipsească o trăsătură esenţială pentru a fi infracţiune, precum şi renunţarea la aplicarea pedepsei nu constituie o soluţie de achitare, iar (aşa cum am amintit deja mai sus), pentru a se putea dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, este necesar ca inculpatul să îndeplinească mai multe condiţii, cea referitoare la faptă fiind necesară (esenţială chiar), însă nu suficientă.
[3] Cred că este limpede, în exemplul amintit, că în funcţie de circumstanţele personale ale inculpatului (lipsă antecedente, atitudine sinceră etc.), precum şi de fapta în sine – infracţiune unică, de pericol abstract etc. – ar fi greu de imaginat condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu executare efectivă, dacă ar fi existat consimţământul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.


Cătălin Lungănașu
Judecător, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti