Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Arbitraj
Arbitraj
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Powered by POPOVICI NIŢU STOICA & ASOCIAŢII. Official partner: Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
4 comentarii

Relevanța art. 351 TFUE și consecințele sale asupra deciziei Comisiei Europene în cazul Micula
14.01.2016 | Oana POPA

Secţiuni: Arbitraj, Dreptul Uniunii Europene, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

În data de 30 martie 2015, Comisia Europeană a emis Decizia nr. 2112/2015 împotriva României prin care a stabilit că plata despăgubirilor în baza Hotărârii arbitrale pronunțate de către Centrul Internațional de Soluționare a Disputelor privind Investițiile de la Washington (ICSID) în cauza Micula și alții v. România constituie ajutor de stat ilegal și, în consecință, a dispus recuperarea de către România a sumelor respective de la reclamanți. Prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013, tribunalul ICSID a stabilit că Romania se face vinovată de încălcarea prevederilor Acordului privind protejarea și promovarea investițiilor încheiat între România și Suedia (Tratatul Bilateral) și în vigoare din 1 aprilie 2003, fiind obligată la plata unor despăgubiri către cei cinci reclamanți.

Lăsând la o parte consecințele juridice ce decurg din faptul că Decizia CE reprezintă o ingerință gravă în înfăptuirea actului de justiție prin încălcarea principiului autorității de lucru judecat (res iudicata) –principiu fundamental al UE – prin împiedicarea punerii în executare a unei hotărâri arbitrale definitive ce are valoarea unei hotărâri defintive pronunțate de o instanță națională[1], Decizia Comisiei este totodată criticabilă din perspectiva mai multor chestiuni juridice importante ce merită a fi subiectul unor analize temeinice separate, care pot demonstra fiecare în parte că acest act nu poate trece testul validității.

Conform art. 107 alineatul 1 din TFUE, pentru a putea califica un act sau o măsură a statului ca fiind un ajutor de stat trebuie ca aceasta să îndeplinească o serie de condiții cumulative: să fie acordat în mod voluntar din resursele sale proprii ale statului (criteriul imputabilității), să confere un avantaj economic selectiv (criteriul selectivității), să distorsioneze sau să amenințe să distorsioneze concurența și să aibă un impact asupra comerțului între statele membre. Este suficient ca cel puțin una din aceste condiții să nu se îndeplinească ca măsura să nu mai poată fi calificată drept ajutor de stat.

Mergând mai departe, pentru ca un ajutor de stat să fie calificat ilegal sau incompatibil în vederea recuperării sumelor acordate astfel, trebuie analizate efectele acelei măsuri din perspectiva criteriilor enunțate anterior.

Analiza tuturor acestor aspecte în cuprinsul Deciziei se face de către Comisie într-un mod superficial, incomplet și chiar confuz, începând cu analiza incompatibilității programului de facilități, pentru ca ulterior aceasta să devină irelevantă pentru declararea incompatibilității actului de a plăti despăgubirile stabilite de hotărârea arbitrală.

Pentru a atrage aplicarea legislației referitoare la ajutor de stat, Comisia trebuie să invalideze izvorul obligației de plată a depăgubirilor. În acest context, Comisia avansează teoria unei incompatibilități între Tratatul Bilateral și TFUE și invocă lipsa de relevanță a art. 351 din TFUE pentru evaluarea obligațiilor internaționale ale României. În condițiile în care Comisia eșuează în susținerea poziției sale, orice discuție sau analiză pe criterii de ajutor de stat devin inutile.

În cadrul prezentului articol doresc să supun atenției doar una din aceste ultime chestiuni, și anume cea legată de abordarea corectă care trebuie adoptată de către Statele Membre ale UE, de către instituțiile Uniunii Europene și de către instanțele naționale, în cazul în care se pune problema apariției unei inconsecvențe între legislația UE și obligațiile internaționale anterioare ale statelor membre în temeiul dreptului public internațional.

Pentru soluționarea unui conflict între astfel de obligații, TFUE conține o normă expresă, și anume articolul 351 din TFUE (ex-articolul 307 TCE), ce dispune astfel: Dispozițiile tratatelor nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele membre aderente, înainte de data aderării acestora, între unul sau mai multe state membre pe de o parte și unul sau mai multe state terțe pe de altă parte.”

În măsura în care Decizia CE nu este în confomitate cu această prevedere, ea este invalidată în totalitate.

În cazul Micula, așa cum recunoaște și Comisia, tratatele internaționale relevante pentru aplicarea art.351 sunt: a) Tratatul Bilateral încheiat între România și Suedia, care privește protejarea investițiilor realizate între cele două țări, și care prevede, de asemenea, ca litigiile dintre investitori și state să fie soluționate prin arbitraj în conformitate cu Convenția ICSID, și  b) Convenția ICSID, care asigură atât un mecanism arbitral specializat pentru soluționarea disputelor internaționale investitor-stat, cât și unul de punere în executare a hotărârilor arbitrale ale ICSID.

În Decizia sa, Comisia, conștientă fiind de relevanța acestui articol, încearcă în mod forțat și artifical să distorsioneze aplicarea și interpretarea articolului identificând ca momentul relevant cel al pronunțării hotărârii arbitrale, 11 decembrie 2013. Pe scurt, Comisia apreciază că art. 351 este irelevant în speța Micula deoarece atât România, cât și Suedia, semnatare ale Tratatului Bilateral, aveau statut de state membre ale UE la data pronunțării și prin urmare obligațiile României ce decurg din alte tratate internaționale nu pot fi afectate de aplicarea prevederilor TFUE. Mergând mai departe, Comisia apreciază că și în cazul Convenției ICSID art. 351 este irelevant deoarece statele terțe semnatare nu sunt parte la Tratatul Bilateral.

Slalomul Comisiei schimbă cursul logic al analizei juridice pentru a-și putea justifica demersul, generând o și mai mare confuzie.

Argumentația încropită de Comisie este de departe a fi convingătoare și suficientă astfel încât să distragă atenția de la elementele necesare și relevante pentru aplicarea art.351. Într-adevăr la momentul pronunțării hotărârii arbitrale (11.12.2013), atât Suedia, cât și România erau state membre ale Uniunii Europene, dar nu acela este momentul relevant pentru a testa aplicarea art. 351, cu atât mai mult cu cât hotărârea arbitrală nu determină constituirea unor drepturi, ci doar constată existența unor drepturi create și protejate de tratate internaționale anterioare (Tratatul Bilateral și Convenția ICSID).

În consecință, pentru a vedea în ce măsură art. 351 devine incident trebuie analizat statutul României în relația cu UE în momentul în care și-a sumat obligațiile la nivel internațional, care în final au condus la pronunțarea hotărârii arbitrale.

Tribunalul ICSID a constatat încălcarea de către România a Tratatului Bilateral încheiat cu Suedia, datorită nerespectării principiului acordării unui tratament just și echitabil investitorilor cu privire la revocarea unui program de facilități la începutul anului 2005 și menținerea obligațiilor aferente pentru investitori. Chiar și din punct de vedere factual, Tribunalul a analizat conduita statului român într-o perioadă în care acesta nu avea statut de membru al UE, pe care l-a dobândit abia doi ani mai târziu.

În stabilirea acestei răspunderi, în mod evident, trebuia ca România să fi încălcat o obligație deja existentă în 2005, aceasta rezultând din Tratatului Bilateral încheiat cu Suedia și în vigoare din 1 aprilie 2003, cu mult timp înainte ca România să devină stat membru al UE. Așadar, la data aderării în 1 ianuarie 2007, România avea deja aceste obligații la nivel internațional.

Mai  mult, respectarea obligațiilor impuse prin hotărârea arbitrală este consolidată de Convenția ICSID, la care România este parte încă din 1975. Astfel, odată ce hotărârea arbitrală a fost pronunțată, art. 53 și 54 din Convenția ICSID impune statelor semnatare ca aceasta să fie executată în mod voluntar de statul împotriva căruia s-a pronunțat și îi conferă valoarea unei hotărâri definitive pronunțate de instanțele naționale ale statului unde se face executarea, fără a mai putea face obiectul unui apel sau contestații de orice fel.

Faptul că, ulterior aderării la UE, România s-ar conforma voluntar obligațiilor impuse de tribunalul ICSID și ar plăti despăgubirile nu poate fi calificat drept un act independent, separat de hotărârea arbitrală, din contră, ar reprezenta îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor angajate prin Convenția ICSID, conduită pe care trebuie să o aibă orice subiect de drept atunci când înțelege să își respecte cu bună-credință obligațiile asumate.

În privința Convenției ICSID, Comisia încearcă un alt artificiu pentru a înlătura relevanța art. 351, declarând că statele terțe semnatare ale Convenției nu sunt și semnatare ale Tratatului Bilateral. O asemenea constatare însă nu schimbă cu nimic datele.

Din nou, prin semnarea și ratificarea Convenției ICSID în 1975, cu mult înainte de a deveni stat membru al UE, România și-a luat angajamentul de a respecta hotărârile arbitrale pronunțate de forul arbitral al ICSID și de a plăti despăgubirile impuse.

România este deplin conștientă de acest angajament, fapt susținut și în fața Comisiei și consemnat in Decizie[2]: „România subliniază în primul rând faptul că, în temeiul articolului 54 alineatul (1) din Convenția ICSID, la care România a devenit parte în 1975 fiecare stat contractant recunoaşte orice sentinţă dată în cadrul prezentei convenţii ca fiind obligatorie şi asigură executarea pe teritoriul său a obligaţiilor pecuniare pe care sentinţa le impune, ca şi când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui tribunal funcţionând pe teritoriul zisului stat.” România susține că această cauză are drept consecință faptul că fiecare stat contractant are obligația de a recunoaște și de a asigura executarea unei hotărâri arbitrale ICSID a cărei executare nu a fost suspendată în conformitate cu normele din Convenția ICSID, deoarece nu există posibilitatea de a contesta o astfel de hotărâre în fața instanțelor naționale.

O altă dovadă că România înțelege necesitatea de a-și îndeplini obligațiile în baza Convenției ICSID este evidențiată de un alt caz ICSID. Prin hotărârea arbitrală a ICSID din 2 martie 2015 pronunțată în cauza Awdi și alții v. România, statul român a fost obligat la plata unor despăgubiri. În consecință, Guvernul României a asigurat sumele necesare pentru plata despăgubirilor stabilite de către ICSID, dispunând printr-o Hotărâre suplimentarea bugetului Autorității pentru Administrarea Activelor Statului cu valoarea respectivelor despăgubiri.

Justificarea pentru o astfel de conformare voluntară este dată chiar de Guvern în comunicatul de presă[3]: “Urmare a acestei situații și având în vedere impactul unei astfel de hotărâri judecătorești – de înființare a popririi asupra plății serviciului datoriei publice guvernamentale – Guvernul a luat decizia asigurării sumelor necesare plății acestor despăgubiri.”

Din cele de mai sus, rezultă în mod clar că achitarea despăgubirilor se face datorită existenței unei obligații în acest sens, pe care statul român s-a obligat să o respecte în baza Convenției ICSID, și la care acesta poate fi obligat să o respecte pe calea executării silite.

Din perspectiva valorii lor juridice, hotărârile arbitrale pronunțate de ICSID în cazul Awdi și în cazul Micula nu diferă cu nimic.

Pentru a masca relevanța art. 351, Comisia încearcă, în mod forțat, să disocieze obligația de plată impusă României de izvorul nașterii acestei obligații, considerând acțiunea de a plăti ca fiind un act de sine stătător și voluntar, ce există în mod independent de hotărârea arbitrală.

O asemenea concluzie nu poate fi decât eronată, căci obligația de a plăti despăgubiri decurge tocmai din angajamentul pe care statul și l-a luat atunci când a semnat Tratatul Bilateral, în vigoare la 1 aprilie 2003, iar obligația de a respecta voluntar hotărârea arbitrală a ICSID rezidă în Convenția ICSID, la care România a devenit parte în 1975.

Așadar, este evident că acordarea unor despăgubiri părților prejudiciate pentru încălcarea unei obligații internaționale asumate anterior aderării nu pot fi anihilate nici din perspectiva UE, din contră, art. 351 TFUE le menține intacte.

O astfel de concluzie este confirmată și de jurisprudența Curții de Justiție a UE, care a mai analizat conflicte similare, între obligațiile internaționale ale unui stat membru și cele din tratatul UE[4]. În mod evident, Curtea a analizat conflictul prin prisma art. 351 și a concluzionat că în măsura în care respectivele obligații au fost asumate anterior aderării, acestea rămân neafectate de prevederile dreptului UE.

Având în vedere că TFUE, precum și jurisprudența consacrată la nivelul UE oferă fără echivoc și în mod clar soluția pentru un asemenea conflict, este de neînțeles alegerea România de a nu contesta Decizia Comisiei și, chiar mai mult, de a emite un act normativ prin care încearcă să grăbească implementarea Deciziei împotriva investitorilor, cu riscul de a determina în mod direct falimentul companiilor și pierderea a mii de locuri de muncă.

În cele din urmă Decizia Comisiei nu conferă României o protecție imbatabilă, menită să îi acopere, cu atât mai puțin să justifice, propriile acțiuni care prejudiciază grav și, posibil, iremediabil  situația celor vizați.

În baza art.14 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE, recuperarea unui ajutor de stat ilegal sau utilizat abuziv se va face în conformitate cu procedurile legislației naționale a statului membru în cauză.

Așadar, având în vedere că hotărârea arbitrală poate fi pusă în executare în oricare din cele peste 150 de state semnatare ale Convenției ICSID, din care majoritatea nu sunt membre ale UE, România poartă întreaga responsabilitate pentru modul în care implementează Decizia Comisiei.

Alte state ce sunt atât semnatare ale Convenției ICSID, cât și membre ale UE înțeleg să își respecte obligațiile ce decurg din Convenție.Cu titlu exemplificativ, merită a se menționa cea mai recentă  hotărâre arbitrală  pronunțată  de un tribunal ICSID în 17 decembrie 2015, într-un caz ce implică alte doua state membre ale UE, Slovenia și Croația, în urma căreia Slovenia a înțeles să respecte obligațiile impuse de Convenția ICSID și a achitat despăgubirile impuse[5].

Prin ignorarea obligațiilor asumate la nivel internațional, statul român nu face decât să își agraveze situația, contribuind la creșterea semnificativă a pagubelor pe care va trebui să le acopere față de cei prejudiciați,

Deși în aparență s-ar părea că interesul România ar fi să îmbrățișeze fără nicio obiecție Decizia Comisiei, căci evită achitarea unei hotărâri arbitrale, consecințele indică contrariul, cu atât mai mult cu cât interesul Comisiei nu este același cu cel al României. Comisia este o structură politică ce beneficiază de un statut special care îi permite să impună decizii, care deși greșite, nu îi atrag răspunderea, pentru că implementarea ei efectivă se face de statul membru împotriva căruia s-a dat. Din perspectiva Comisiei, este irelevant dacă se cauzează distrugerea iremediabilă a unor investiții în urma implementării unei decizii, deoarece aceasta nu riscă nicio repercusiune. Statul român va fi singurul care va suporta toate consecințele juridice și sociale ce se vor produce.

În atare condiții, România își asumă o răspundere foarte mare în a implementa o decizie, care este foarte probabil să fie desființată de Curtea de Justiție a UE, încălcându-și astfel obligațiile din Convenția ICSID. În primul rând, va trebui să plătească în cele din urmă despăgubirile acordate de ICSID, care între timp acumulează dobânzi substanțiale, iar în al doilea rând, în afară de consecințele sociale și economice aferente prin reducerea semnificativă a locurilor de muncă, va trebui să compenseze investitorii pentru prejudiciul suplimentar cauzat.


[1] Art. 54 din Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state, încheiată la Washington la 18 martie 1965 (Convenția ICSID) dispune astfel: “Fiecare stat contractant recunoaşte orice sentinţă dată în cadrul prezentei convenţii ca fiind obligatorie şi asigură executarea pe teritoriul său a obligaţiilor pecuniare pe care sentinţa le impune, ca şi când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui tribunal funcţionând pe teritoriul zisului stat.”Mai mult autoritatea de lucru judecat a fost confirmată și de instanțele din România care au permis punerea ei în executare încă din prima parte a anului 2014.
[2] v. Paragraful 45 din Decizia Comisiei
[3] http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/fonduri-destinate-platii-unor-despagubiri-stabilite-de-icsid
[4] Cauza C-203/03 Comisia vs Austria ECLI:EU:C:2005:76; Cauza C-277/10 Luksan vs. van der Let ECLI:EU:C:2012:65.
[5] http://globalarbitrationreview.com/news/article/34458/slovenia-pays-decade-long-case/


Consilie Juridic Oana Popa

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti