BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea. Constituționalitate
14.01.2016 | Ioan Dumitru APACHIȚEI


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

În Monitorul Oficial nr. 913 din data de 09 decembrie 2015 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 711 din 27 octombrie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin (1) lit. b) din Codul penal.

Excepția a fost ridicată de Mohamed Kamel Abdrabblo Nassar la Cutrea de Apel București – Secția a II-a penală.

Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, cu denumirea marginală „Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni”, care au următorul conţinut: „În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; []”.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin atât dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea de drepturi, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 23 privind libertatea individuală, art. 53 alin. (1) şi(2) relativ la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (2) şi (3) privind înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că actualul Cod penal reglementează un regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni – real şi formal, cât priveşte persoana fizică, infractor major, în cadrul căruia se pot observa o pluralitate de sisteme de sancţionare, cu modificări substanţiale faţă de concepţia Codului penal din 1969. Astfel, art. 39 alin. (1) din Codul penal instituie sancţionarea concursului de infracţiuni potrivit sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau amenda [lit. a) ], sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu închisoarea sau numai pedepse cu amenda [lit. b) şi c) ], sistemului cumulului aritmetic între pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii, când au fost aplicate ambele tipuri de sancţiuni [lit. d) ] şi un sistem mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, combinat cu sistemul cumulului aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită – închisoare şi amenda [lit. e) ]. Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă [art. 39 alin. (2) din Codul penal].

Curtea reţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din actualul Cod penal, criticate de către autorul excepţiei, reglementează în materia sancţionării concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, stabilind tratamentul penal al concursului de infracţiuni prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. Aşadar, potrivit prevederilor precitate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În context, Curtea reţine că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare.

Având în vedere toate cele arătate, Curtea reţine că, întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale.

În continuare, Curtea reţine că, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, autorul invocă şi dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, potrivit cărora „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.

În legătură cu această critică, Curtea reţine că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală – revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară – pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea subliniază importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei.

În concluzie, Curtea reţine că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional.

Curtea nu poate reţine nici susţinerile autorului potrivit cărora prevederile criticate sunt în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 privind libertatea individuală. Libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, aşa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcţie de gravitatea comportamentului infracţional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziţii penale însă trebuie să fie strict delimitate şi condiţionate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea constată că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracţiuni „în condiţiile şi în temeiul legii”, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamental.

Cât priveşte dreptul la un proces echitabil statuat prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocat de către autorul excepţiei cu referire la normele de drept substanţial ce reglementează tratamentul sancţionator în caz de concurs de infracţiuni, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale constante, aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial.

Astfel, Curtea decide:

– Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin (1) lit b) din Codul penal.

Anda-Laura Tănase

Ioan Dumitru Apachiței

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate