Mihaela Mazilu-Babel: Avizul 2/13: Intermundia dintre două curți transnaționale și procedura care urmează să le conecteze

Mihaela Mazilu-Babel a publicat în revista European Law Reporter nr. 5/2015 articolul intitulat „Opinion 2/13: the Intermundia of Two Transnational Courts and the Procedure that is Yet to Connect Them” (Avizul 2/13: Intermundia dintre două curți transnaționale și procedura care urmează să le conecteze- t.a.).

Articolul reprezintă o analiză a Avizului 2/13 al Curții de Justiție referitor la Proiectul de Acord pentru aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, autoarea propunând soluții pentru integrarea cererilor Curții de Justiție în cadrul viitorelor negocieri de aderare. Subiectul central al articolului îl constituie procedura ce urmează a fi adoptată între cele două instanțe transnaționale.

Potrivit autoarei, una din problemele care ar putea fi rezolvate în mod facil este cea referitoare la competența CEDO de a hotărî în litigiile dintre Statele Membre sau dintre Statele Membre și Uniunea Europeană când aceasta este sesizată cu un caz ce se află “în domeniile de activitate a Uniunii” . Posibila soluție ar fi inserarea în proiectul de acord a unei dispoziții prin care s-ar stabili faptul că “un litigiu sub Articolul 33 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului va fi declarat admisibil numai după ce Curtea de Justiție a Uniunii Europene va stabili că în cauza respectivă problema supusă judecății se află în afara domeniului de aplicare a dreptului Uniunii”.

În ceea ce privește relația existentă între Curtea Europeană a Drepturilor Omului și drepturile fundamentale precum sunt protejate în mod autonom la nivelul Uniunii, Curtea de Justiție menționează o binecunoscută dilemă, și anume că, deși pe de-o parte drepturile fundamentale garantate de CEDO constituie principiile generale ale dreptului Uniunii, pe de altă parte, CEDO reprezintă un instrument legal care nu a fost formal încorporat în dreptul UE, acest lucru urmând să se întâmple doar după aderarea Uniunii Europene la Convenție. Se arată astfel că pentru instanța de la Luxembourg ‘aderarea nu trebuie să aibă efecte adverse asupra autonomiei ordinii legale a Uniunii Europene’. În acelasi timp, autoarea subliniază că proiectul de aderare nu trebuie să permită Curții Europene a Drepturilor Omului să determine când un stat membru este legat de drepturile fundamentale ale Uniunii Europene, și când nu. O soluție pentru a elimina riscul atingerii protecției efective oferite de Carta DFUE ar fi inserarea în cuprinsul articolului 53 din Convenție a celor statuate de Curtea de Justiție în cauza Melloni.

O altă problemă expusă de autoare este conservarea autonomiei în relație cu interpretarea drepturilor fundamentale. Astfel, pentru a se asigura că interpretarea setului de drepturi fundamentale al Uniunii Europene rămâne sub coordonarea și îndrumarea directă a Curții de Justiție, autoarea propune inserarea următoarei dispoziții: “nicio dispoziţie din prezentul Acord sau din Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor și libertăţilor fundamentale așa cum sunt recunoscute și protejate de dreptul Uniunii”.

Drept concluzie, se arată că mesajul Curții de Justiție prin Avizul 2/13 a fost acela că nu poate exista mariaj fără un “contract prenupțial” care să guverneze efectiv dialogul dintre cele două instanțe transnaționale, atât timp cât procesul de integrare unională ar risca să fie afectat de o “iubire banală” pentru protecția drepturilor omului.

Articolul poate fi accesat într-o formă de preeditare aici.

Robert Bălașa