Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

De la făptuitor la martor și apoi la suspect. Aspecte controversate
21.01.2016 | Adrian STAN

JURIDICE - In Law We Trust

Schimbarea structurii procesului penal, prin redefinirea părților și subiecților procesuali odată cu intrarea în vigoare a noului Cod a produs o reașezare a acestor instituții. Renunțarea la calitatea de învinuit, imposibilitatea ca persoana vătămată să dobândească în cadrul procesual calitatea de parte prin constituirea de parte vătămată sunt doar unele dintre modificările radicale în acest sens.

Încercarea de simplificare a etapei de urmărire penală s-a realizat, pe de o parte, și prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale, organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanşarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal.

În acest mod, s-a eliminat etapa actelor premergătoare, urmărirea penală referitoare la faptă prelungindu-se, teoretic, până la stabilirea identităţii făptuitorului şi presupunând activităţi similare administrării probelor în procesul penal, fără asigurarea, însă, a tuturor garanţiilor specifice acestuia.

De departe cea mai discutabilă schimbare de concepție pare a fi renunțarea la calitatea de făptuitor (de iure, deși chiar sub acest aspect Codul nu renunță la termen), dar mai ales recunoașterea implicită a posibilității audierii ca martor a viitorului suspect în cauză. Sintetic, problema este aspectul cunoașterii de la început a făptuitorului și cu toate acestea, trecerea lui prin calitatea de martor, pentru ca apoi să devină suspect.

În fapt, recunoașterea pare chiar expresă, din moment ce, potrivit art. 118 CPP, „declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.”.

Deși se vrea a se institui într-o normă de protecție, dispoziția mai sus amintită are mai degrabă efectul invers, acela de crea posibilitatea audierii, sub jurământ, a unei persoane despre care nu se poate spune că este străină de o acuzație penală, de a o constrânge spre a da detalii despre o presupusă faptă. Aspectul  excluderii ulterioare a probei, deși se dorește a fi o tardivă reparare a veritabilei încălcări a unor drepturi, nu are în realitate acest efect, organul de cercetare dobândind astfel anumite informații utile anchetei.

Noua concepție a fost criticată în doctrină[1], apreciindu-se că renunțarea la calitatea de făptuitor, respectiv învinuit dă cale liberă încălcării unor drepturi fundamentale, prin imposibilitatea făptuitorului-martor de a se prevala de beneficiile procesuale specifice suspectului.

S-ar putea considera că poziția făptuitorului audiat ca martor este una favorabilă, din moment ce autoritățile nu au înțeles să formuleze o acuzație penală împotriva sa[2]. Întrebarea care se naște e însă care este diferența între formularea oficială, prin imputarea unei fapte pe calea unei ordonanțe (de efectuare în continuare a urmăririi penale) și suspiciunea autorităților, bazată pe indicii, dar neconcretizată într-un asemenea act?

Situația este de departe una simplă. De iure, formularea unei acuzații coincide cu momentul aducerii la cunoștința unei persoane a calității de suspect. La o analiză mai atentă a dispozițiilor art. 305 alin. (3) CPP[3], s-ar părea că nu formalismul prezentării verbale a acuzației și nici măcar anterioara emitere a ordonanței procurorului sunt în realitate momentul formulării acuzației, ci existența datelor și probelor la care legea face referire.

Legat de standardul probatoriu despre care se vorbește în normă, indiciile rezonabile (definite de o vastă jurisprudență CEDO ca fiind date, informații apte să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi comis o infracțiune) trebuie să rezulte din date și din probe. Evident că acestea pot proveni și doar din probe, fiind exclus însă să se bazeze exclusiv pe date. Dezavantajul major este acela că noțiunile, inevitabil, se definesc prin ele însele. Cert este însă că datele sunt elemente de fapt care nu au ca sursă probele prevăzute de lege, spre exemplu datele pot rezulta din procesul-verbal de verificare al comportamentului simulat (mult discutatul test poligraf).

Cu referire la cele de mai sus, așa cum s-a mai afirmat, diferențierea teoretică între standardul de probă necesar efectuării urmăririi penale față de suspect și cel necesar inculpării acestuia este în mare parte artificială[4]. În practică, ea devine doar un formalism cerut de lege, bifarea de către organele de cercetare penală a unui moment procedural. În dosarele în care se solicită luarea unor măsuri preventive de către instanță, caracterul formalist al celei de-a doua etape devine și mai evident, dobândirea calității de suspect și apoi a celei de inculpat succedându-se cu o rapiditate descurajantă. Pe de altă parte, nu se poate totuși să nu remarcăm că, în situația unor dosare în care între audierea ca suspect și cea ca inculpat trece o perioadă mai lungă de timp, a doua declarație poate fi o oportunitate pentru viitorul inculpat să lămurească aspecte ale cauzei ori să formuleze cereri în apărare pe care inițial nu le-a efectuat.

Este evident că existența datelor și probelor la care face referire art. 305 alin. (3) are, de facto, valența unei acuzații penale, pentru că așa cum doctrina[5] și jurisprudența CEDO a apreciat, dobândirea calității de suspect intervine ex lege atunci când sunt îndeplinite condițiile art. 77 și 305 alin. (3) CPP, care impun organului judiciar să constate existența unei acuzații în materie penală.  În cauza Brusco c. Franței, Curtea Europeană a statuat că o persoană dobândește calitatea de suspect, nu din momentul în care această calitate îi este adusă la cunoștință, ci din momentul în care autoritățile aveau motive plauzibile pentru a-l suspecta de comiterea unei infracțiuni.

Diferența între momentul existenței datelor și probelor pe care s-ar putea întemeia o acuzație penală și momentul formulării acestei acuzați este dificil de obiectivat. Determinarea exactă a acestui moment este esențială prin prisma dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO[6]. Comprimarea timpului între cele două momente este o obligație a procurorului, fiind de dorit ca acestea să se confunde sau să fie foarte apropiate. Este inacceptabilă prelungirea sine die a momentului aducerii la cunoștință a calității de suspect după momentul întrunirii condițiilor legale. Teoretic, probele administrate între aceste momente ar fi necesar să fie readministrate, ori, în caz de imposibilitate a readministrării, să fie excluse, vătămarea echității procesuale fiind evidentă. Practic, fiind vorba de o apreciere in fine subiectivă a procurorului, acesta are o marjă largă de opțiune de la caz la caz, în a stabili dacă elementele probatorii sau datele conduc sau nu la bănuiala rezonabilă prevăzută de lege.

O conduită dilatorie sub acest aspect, prin efectuarea de procedee probatorii sub o urmărire penală in rem nu dă posibilitatea de apărare unui făptuitor cunoscut, doar datorită netrecerii la procedura formală arătată. Într-un dosar aflat în această fază, persoana fără calitate procesuală, care în realitate a comis o faptă, nu are niciunul dintre drepturile pe care legea le prevede pentru suspect, cu atât mai puțin pentru inculpat. Aceasta nu poate sub nicio formă consulta dosarul ori participa la actele de urmărire penală, care în realitate tind la strângerea de probe împotriva sa[7].

O practică frecventă a organelor de urmărire penală, percepută uneori ca un act de bunăvoință, confirmă că instituția martorului față de care s-a formulat o acuzație este cât se poate de reală. Astfel, anchetatorii admit la audierea martorului prezența unui avocat ales. Evident că nu este vorba de un simplu martor, ci de martorul raportat la care de facto există o acuzație, cel puțin una formulată de o persoană vătămată, dacă nu chiar una care să rezulte din datele și probele existente până în acel moment. Este în esență vorba de o invocare a propriei culpe și neglijențe, prin faptul că se admite implicit că acel martor are nevoie de o apărare, în limitele calității sale, dar față de care totuși nu se formulează o acuzare oficială.

Prestând jurământul prevăzut de lege, martorul are obligația de a spune adevărul, chiar în privința unor evenimente care îl privesc, sub sancțiunea săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă. Cu toate acestea, el are tot interesul să se disculpe, dacă este evident că urmărirea penală îl privește. S-a afirmat în doctrină, sub acest aspect[8], că acesta nu ar putea invoca beneficiul art. 118 CPP, norma referindu-se doar la imposibilitatea folosirii declarației împotriva suspectului ulterior privitor la faptele asupra cărora poartă ascultarea. Opinia ni se pare justă doar în parte, în situația în care martorul nu va deveni suspect, deși chiar și aici ar putea suferi critici. În situația martorului devenit acuzat, pare evident că, chiar contrară declarației date odată cu aducerea la cunoștință a acuzației și chiar infirmată de restul probelor, folosirea declarației de martor ca bază a unei fapte de mărturie mincinoasă ar anihila dreptul martorului de a nu contribui la propria acuzare. Este cert că martorul omite să spună adevărul sau îl obturează referitor la fapta ce îl privește, iar nu la o alta.

Sub aspectul dreptului la tăcere și la neautoincriminare al martorului, tratat pe larg în doctrina de specialitate[9], s-a concluzionat că acest drept, ca un corolar al dreptului la un proces echitabil, este aplicabil chiar și martorului vizat de o anumită suspiciune de comitere a unei fapte. În acest sens s-a pronunțat și CEDO, în cauzele Brusco c. Franței și Serves c. Franței. Constatând încălcarea echității procedurii, Curtea a argumentat veritabila calitate de suspect a petenților, ascultarea acestora ca martor fiind una pur formală, din moment ce autoritățile dispuneau de elemente de natură a-i suspecta de comiterea unor infracțiuni.

S-ar putea argumenta în sensul inutilității exercitării dreptului la tăcere că, din moment ce există garanția prevăzută de art. 118, declarația autoincriminatoare ar fi oricum exclusă. Problema este că aceasta nu ar fi întru totul invalidată, întrucât poate fi folosită împotriva altor persoane (interpretând per a contrario prevederea legală). Realitatea este că, de facto, odată ce acea declarație incriminatoare a fost dată, este aproape inevitabilă dobândirea ulterioară a calității de suspect. Evident că suspectul ar putea să invoce tăcerea, dar întrebarea care se naște este dacă putem a ne imagina că organul de urmărire va putea să omită întru totul informațiile dobândite prin declarația chiar parțial exclusă, sau această excludere va fi doar una formală.

O altă problemă practică s-ar putea naște în legătură cu persoana audiată ca martor în faza urmăririi penale, în situația formulării de către persoana vătămată a unei plângeri în temeiul art. 340 CPP. In concreto, o persoană formulează o plângere penală pentru o anumită infracțiune în care indică un anumit făptuitor. Organele de urmărire penală, după administrarea unor alte probe, audiază această din urmă persoană în calitate de martor, pronunțând în final o soluție de clasare.

Dacă persoana vătămată formulează plângerea către prim-procurorul Parchetului, iar aceasta este respinsă, va avea deschisă calea plângerii la judecătorul de cameră preliminară al instanței competente, pentru a solicita reluarea cercetărilor. Chiar dacă procedura plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire a fost reașezată[10] (după regretabila perioadă de necontradictorialitate a acesteia), situația făptuitorului ascultat ca martor în dosar este de a nu putea formula apărări în fața judecătorului, întrucât nu va fi citat.

Este cert că acțiunea penală aparține statului, care exercită prin procurori funcția de acuzare, chiar în situațiile în care, pentru a se proceda la demararea acesteia, plângerea prealabilă a victimei apare ca o condiție necesară. Cu toate acestea, anumite infracțiuni, prin natura lor (spre exemplu aceea de violență în familie), pot fi săvârșite doar de anumite persoane, iar persoanele vătămate indică făptuitorii în plângerile lor. Efectuarea urmăririi penale în două etape, întâi raportat la faptă, apoi la făptuitor, deși ar fi un deziderat nobil, este practic imposibil de realizat. Prin urmare nu s-ar puea afirma, nici măcar ab initio, că ancheta nu vizează o anumită persoană.

S-ar putea argumenta pe de altă parte că poziția martorului-făptuitor audiat în cauza în care s-a pronunțat clasarea  ar fi una fericită, deoarece autoritățile nu au formulat o acuzație împotriva lui. Nefiind acuzat, nu ar necesita apărare. Adevărul este că, chiar în lipsa acuzației formale, urmărirea penală l-a privit pe acesta. În această situație, dacă victima aduce dosarul în fața judecătorului, prin formularea plângerii, încercând să demonstreze că sunt probe în acuzare și că se impune continuarea urmăririi, are această persoană dreptul la apărare și la combaterea argumentelor celei dintâi? Legea spune că nu. Ar putea această persoană să se prezinte în ședința camerei de consiliu pentru a se apăra de argumentele persoanei vătămate? Din moment ce acesteia din urmă i s-a acordat posibilitatea de a învesti instanța, ar fi oare just ca duelul juridic să o privească doar pe aceasta și pe procuror (care va susține soluția de neurmărire)?

Cert este că renormarea unor instituții prin prevederile noii legislații procesuale ar putea crea discuții interminabile. Intervențiile legislative, Deciziile Înaltei Curți de Casație și ale Curții Constituționale, ale CEDO, dar și opiniile specialiștilor și practica instanțelor vor avea rolul de a clarifica pe cât posibil aspectele generatoare de controverse.


[1]. Viorel Pașca, ”Ce vină are făptuitorul?”.
[2]. Cu privire la noțiunea de acuzație în materie penală, aceasta a fost definită ca fiind notificarea oficială emisă de o autoritate competentă, prin care se impută unei persoane săvârșirea unei infracțiuni (CEDO, cauzele Engel c. Olandei, Adolf c. Austriei).
[3]. “Când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect.”
[4]. În acest sens, a se vedea și Daniel Atasiei, în Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, ”Noul Cod de procedură penală comentat”, Ed. Hamangiu, Ed. 1, 2014, p. 779.
[5]. Mihail Udroiu, ”Procedură Penală, Partea Generală”, Ediția II, C. H. Beck, 2015, pp. 77-78.
[6]. Mihail Udroiu, în ”Codul de procedură penală, Comentariu pe articole”, C. H. Beck, 2015, p. 237-239.
[7]. În acest sens, a se vedea, pe larg, Daniel Atasiei, în Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău,  ”Noul Cod de procedură penală comentat”, Ed. Hamangiu, Ed. 1, 2014, pp. 775-777.
[8]. Victor Constantinescu, în Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, C. H. Beck, 2015, p. 392.
[9]. Voicu Pușcașu, Dreptul la tăcere și la neautoincriminare, Ed. Universul Juridic, 2015.
[10]. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 599/2014 (M. Of. nr. 886/5.12.2014).


Av. Adrian Stan
Baroul Timiș

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.