Întrebare preliminară cu privire la noțiunea de comunicare publică
27 ianuarie 2016 | Mihaela MAZILU-BABEL, Adina MIHALACHEJudecătorul german se întreabă cu privire la noțiunea de comunicare publică (C-117/15 Reha Training)
Situația de fapt:
1. intimată este GEMA (Gesellschaft für musikalische Aufführungs- und mechanische Vervielfältigungsrechte);
2. aflarea criteriilor ce trebuie aplicate pentru a analiza dacă o comunicare este o comunicare publică a unei opere protejate de drepturile de autor;
3. necesitatea ca un utilizator, având cunoștință deplină a consecințelor comportamentului său, să acționeze în sensul punerii la dispoziția terților a unei opere protejate, la care nu ar avea acces în lipsa acțiunilor întreprinse de acesta;
4. necesitatea ca prin „public” să se înțeleagă număr nedeterminat de potențiali beneficiari ai prestației și care să includă în același timp un număr destul de important de persoane;
5. posibilitatea ca respectiva condiție privind caracterul nedeterminat să fie îndeplinită dacă este vorba despre „persoane în general“, și nu despre persoane care fac parte dintr-un grup privat;
6. posibilitatea ca prin „un număr destul de important de persoane” să se înțeleagă depășirea unui anumit prag minim, astfel încât un grup format dintr-un număr prea mic sau nesemnificativ de persoane afectate să nu îndeplinească;
7. necesitatea de a se cunoaște nu numai numărul de persoane care au acces simultan la aceste opere, ci și numărul de persoane care au acces succesiv la operă;
8. necesitatea de a ne afla în prezența unui public nou pentru care se difuzează opera, așadar un public care nu a fost luat în considerare de autorul operei atunci când a permis utilizarea prin intermediul comunicării publice, cu excepția cazului în care comunicarea ulterioară se realizează conform unei proceduri tehnice specifice, care este diferită de comunicarea inițială;
9. posibilitatea de a nu fi relevant aspectul dacă utilizarea respectivă servește unor scopuri lucrative, dacă publicul este dispus să recepționeze această transmisie și nu „intră în contact” cu ea în mod accidental, aceasta nefiind însă o premisă obligatorie pentru o comunicare publică;
10. operatorul unui centru de refacere instalează în spațiile sale televizoare conectate la semnal de transmisie, permițând astfel vizionarea de emisiuni de televiziune;
11. emisiunile de televiziune puse la dispoziție implică drepturile de autor și drepturile conexe ale unui număr mare de participanți, în special compozitori, textieri și editori muzicali, însă și artiști performeri, producători de fonograme, autori ai unor opere literare cât și editurile acestora;
12. necesitatea de a afla dacă în situația de fapt specifică Curtea de Justiție își menține jurisprudența potrivit căreia în cazul difuzării unor fonograme protejate în cadrul unor transmisii radio pentru pacienții unui cabinet de medicină dentară sau a unor instituții similare nu are loc o comunicare publică.
Dispoziții incidente: articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 și/sau articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 citite în lumina hotărârii din 15 martie 2012, C-135/10, SCF:
Articolul 3 (extras)
Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate
(1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.
Articolul 8 (extras)
Radiodifuziunea și comunicarea publică
(2) Statele membre prevăd un drept pentru a asigura că o remunerație echitabilă unică este plătită de utilizator, atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică și că această remunerație este repartizată între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză. În absența unui acord între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme, statele membre pot stabili condițiile repartizării remunerației între aceștia.
Pertinența pentru România:
În dreptul nostru național, articolele din cele două directive considerăm că au fost transpuse prin articolele 13 și 111 indice 1 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, modificată și completată prin Legea nr. 146/1997, Legea nr. 285/2004, Ordonanța de urgență nr. 123/2005, Ordonanța de urgență nr. 190/2005, Legea nr. 329/2006, Decizia nr. 571/2010, Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011, Ordonanța de urgență nr. 71/2011, Legea nr. 76/2012, Legea nr. 255/2013, Legea nr. 187/2012, Legea nr. 53/2015, Legea nr. 210/2015, Legea nr. 261/2015:
Articolul 13 (extras)
Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice:
f)comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public;
Articolul 111 indice 1
(1)În cazul în care un autor sau un artist interpret sau executant a transferat ori a cedat dreptul său de închiriere sau împrumut, în ceea ce priveşte o fonogramă ori o videogramă, unui producător de fonograme sau de înregistrări audiovizuale, acesta păstrează dreptul de a obţine o remuneraţie echitabilă.
(2)Dreptul de a obţine o remuneraţie echitabilă pentru închiriere nu poate face obiectul unei renunţări din partea autorilor sau artiştilor interpreţi ori executanţi, în calitate de beneficiari.
(3)Autorii şi artiştii interpreţi sau executanţi vor primi remuneraţiile cuvenite fie direct de la producători, conform contractelor încheiate cu aceştia, fie de la utilizatori, numai prin organismele de gestiune colectivă, conform contractelor dintre beneficiarii remuneraţiei şi producători.
Cauza va fi judecată de Marea Cameră.
Mihaela Mazilu-Babel
Doctorand, Facultatea de Drept, Universitatea din Craiova
Adina Mihalache
Masterand, Facultatea de Drept, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași
