Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Camera preliminară – câteva nemulţumiri
08.02.2016 | Cătălin LUNGĂNAȘU


De la bun început, doresc să precizez că articolul de faţă nu vine să critice faza procesuală a camerei preliminare, în ansamblul său, ci doar să evidenţieze anumite neconcordanţe legislative observate în practică.

Ipoteza în discuţie este următoarea: în procedura de cameră preliminară se formulează anumite cereri sau excepţii, conform art. 345 C. proc. pen. Judecătorul de cameră preliminară admite una sau mai multe asemenea excepţii, însă niciuna dintre acestea nu este aptă a împiedica începerea judecăţii, devenind incident art. 346 alin. (4) C. proc. pen., conform căruia în toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii.

Puţin mai detaliat, situaţia se prezintă astfel: în termenul prevăzut de art. 344 alin. (2) C. proc. pen. (sau la primul termen de judecată acordat în faza procesuală a camerei preliminare), inculpatul a formulat anumite cereri şi/sau excepţii. Conform art. 344 alin. (4) C. proc. pen., cererile şi excepţiile se comunicau Parchetului pentru a răspunde în scris, în termen de 10 zile, însă Decizia nr. 641/2014 a Curţii Constituţionale a României a declarat acest text de lege în integralitatea sa ca fiind neconstituţional. De aici rezultă nu doar contradictorialitatea procedurii (cum se înţelege şi din declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 345 alin. (1) şi 346 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la soluţionarea cauzei „fără participarea procurorului şi a inculpatului”), ci şi eliminarea etapei procesuale a comunicării către Parchet, în vederea formulării unui răspuns scris. De altfel, în acest fel, devine mult mai vizibil caracterul oral şi contradictoriu al procedurii, astfel că la primul termen acordat în faza de cameră preliminară se vor pune în discuţie cererile şi/sau excepţiile invocate ori chiar se vor invoca altele noi la acel moment procesual.

Întrucât ipoteza în discuţie presupune că s-au formulat cereri şi/sau excepţii, rezultă că judecătorul de cameră preliminară va pronunţa o primă încheiere prin care le va soluţiona, procedând conform art. 345 alin. (1) C. proc. pen. (cu respectarea caracterului contradictoriu în acord cu Decizia nr. 641/2014 a CCR), în sensul că va admite una sau mai multe cereri şi/sau excepţii, cum ar fi excluderea unei probe nelegal administrate. În această situaţie, dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen. rămân în continuare aplicabile, ceea ce înseamnă că încheierea se va comunica de îndată Parchetului care a emis rechizitoriul.

În literatura de specialitate, s-a arătat că la „încheierea prin care au fost respinse toate cererile şi excepţiile formulate de inculpat sau invocate din oficiu, procurorul sau inculpatul pot formula contestaţie în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, celelalte soluţii putând fi contestate odată cu încheierea prin care judecătorul pronunţă soluţia finală, în cameră preliminară – restituirea cauzei la parchet sau începerea judecăţii”[1]. Dacă prima teză o considerăm corectă (deoarece, oricum, încheierea respectivă, prin respingerea tuturor cererilor şi excepţiilor, nu poate conţine o altă soluţie decât aceea de începere a judecăţii, încheiere supusă contestaţiei conform art. 347 alin. (1) C. proc. pen., fiind o închiere unică în faza de cameră preliminară), nu putem afirma acelaşi lucru şi despre opinia conform căreia celelalte soluţii pot fi atacate doar odată cu soluţia finală, dispusă în faza procesuală a camerei preliminare. De altfel, chiar autorul citat aminteşte[2] că poate fi atacată cu contestaţie, inclusiv soluţia pronunţată asupra cererilor şi excepţiilor invocate, iar nu doar încheierea finală de soluţionare a fazei procesuale a camerei preliminare.

Ceea ce ar fi trebuit, în realitate, să clarifice regimul juridic al încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în această fază procesuală, după cum sunt încheieri intermediare sau finale, constituie însăşi sursa inadvertenţei legislative: art. 347 alin. (1) C. proc. pen. Potrivit acestui text de lege, ”în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1), procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)–(5)”. Pornind de la acest text, alţi autori[3] opinează că este prevăzută posibilitatea de a ataca pe calea contestaţiei, separat sau cumulativ (subl. n.), două paliere distincte ale deciziilor judecătorului de cameră preliminară:
– palierul cu privire la modalitatea de soluţionare a cererilor şi excepţiilor şi, respectiv
– palierul cu privire la modalităţile de soluţionare a procedurii de cameră preliminară în sensul art. 346 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. pen.

Opinia redată mai sus surprinde, în mod corect, esenţa normei cuprinsă în art. 347 alin. (1) C. proc. pen., însă nu anticipează consecinţele sale şi nici nu lămureşte, după caz, cum pot fi atacate soluţiile separat sau cumulativ. Punctul de pornire în această analiză credem că se găseşte în art. 346 alin. (1) C. proc. pen., unde este prevăzut cu titlu de normă generală că judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată. Or, tot prin încheiere motivată se soluţionează şi cererile sau excepţiile invocate în această fază procesuală, astfel cum art. 345 alin. (1) C. proc. pen. dispune în mod expres. Mai mult, art. 345 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen. stabilesc o procedură de urmat în cazul în care se admit excepţiile sau cererile invocate, împrejurare de unde deducem că vor exista cel puţin două încheieri distincte ce vor fi pronunţate în faza de cameră preliminară, una prin care se soluţionează cererile şi excepţiile şi o altă încheiere, finală, în condiţiile art. 346 alin. (3) sau alin. (4) C. proc. pen.

Din cele de mai sus rezultă că, în funcţie de opinia îmbrăţişată, cursul dosarului va fi unul diferit. Astfel, dacă acceptăm că atât încheierea pronunţată asupra cererilor sau excepţiilor în baza art. 345 alin. (1) C. proc. pen., cât şi încheierea finală, prin care se dispune una din soluţiile cuprinse în art. 346 alin. 3 C. proc. pen. (restituirea cauzei la Parchet) sau art. 346 alin. (4) C. proc. pen. (începerea judecăţii după admiterea cererilor sau a excepţiilor) vor fi supuse unei singure căi de atac, aceea a contestaţiei prevăzute de art. 347 alin. (1) C. proc. pen., există o problemă de interpretare. Întrucât norma amintită stabileşt că termenul de 3 zile pentru formularea contestaţiei curge de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., ar rezulta că inclusiv încheierea pronunţată asupra excepţiilor şi cererilor invocate ar fi supusă unei contestaţii distincte, deoarece art. 346 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte că judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, însă nu distinge în funcţie de obiectul asupra căruia se pronunţă, după cum sunt soluţionate cererile şi excepţiile sau se finalizează întreaga procedură de cameră preliminară. Mai mult, teza finală a art. 347 alin. (1) C. proc. pen. prevede, în mod expres, că poate fi formulată contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)–(5) C. proc. pen. În mod logic, aceasta apreciem că ar fi soluţia corectă, în sensul că se poate formula o singură contestaţie la finalul procedurii de cameră preliminară atât cu privire la soluţia dispusă în privinţa cererilor şi excepţiilor, cât şi cu privire la soluţia finală, de restituire a cauzei la Parchet sau de începere a judecăţii, după caz. De altfel, apreciem că aceasta a fost voinţa legiuitorului, iar teza a doua a textului în discuţie are rolul de a preciza expres obiectul contestaţiei, în sensul că această cale de atac nu este limitată doar la soluţia finală, ci şi la modul de rezolvare a cererilor şi excepţiilor, cu atât mai mult cu cât unele dintre acestea au fost admise. Nemulţumirea faţă de soluţia pe care, de altfel, am susţine-o vine din lipsa unui temei explicit, în condiţiile în care, la modul în care este redactat art. 347 alin. (1) teza I C. proc. pen., se înţelege că toate încheierile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară sunt supuse contestaţiei în termen de 3 zile de la comunicare atunci când vizează, după caz, fie soluţionarea cererilor şi a excepţiilor, fie terminarea procedurii de cameră preliminară, conform art. 346 alin. (3) sau alin. (4) C. proc. pen. Problema de interpretare îşi are cauza în redactarea deficitară a însuşi textului la care se face trimitere (art. 347 alin. (1) teza I se referă la încheierile prevăzute la art. 346 alin. (1) C. proc. pen.), deoarece această normă menţionează doar că judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, însă nu distinge după cum încheierile judecătorului de cameră preliminară au ca obiect soluţionarea cererilor şi excepţiilor sau a întregii proceduri. Ca atare, soluţia de atacare cu o singură contestaţie a încheierii finale (unde să poată fi criticate inclusiv soluţiile pronunţate asupra cererilor şi excepţiilor), deşi una firească şi logică, suferă de o lipsă de suport legal expres.

Desigur, în cadrul acestei opinii s-ar putea aprecia că art. 347 alin. (1) teza I C. proc. pen. face trimitere expresă la încheierile prevăzute de art. 346 alin. (1) C. proc. pen. (adică doar încheierile finale în procerdura camerei preliminare), iar nu şi la încheierea pronunţată în baza art. 345 alin. (1) C. proc. pen., care este o încheiere intermediară. Însă, dacă am accepta această interpretare şi am considera că încheierea prin care se soluţionează cererile şi excepţiile nu este încheierea avută în vedere de art. 346 alin. (1) C. proc. pen. (deşi nu rezultă din niciun text de lege această presupunere, după cum am arătat mai sus), chiar art. 347 alin. (1) C. proc. pen. înfrânge această opinie, deoarece reglementează expres contestaţia împotriva modului de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor. Or, dacă textul în discuţie prevede calea de atac a contestaţiei numai împotriva încheierii finale, iar nu şi a încheierii date asupra cererilor sau excepţiilor, soluţionarea acestora nu ar mai putea fi contestată, deoarece încheierea finală nu soluţionează din nou cererile şi excepţiile, acestea fiind rezolvate prin încheierea dată conform art. 345 alin. (1) C. proc. pen. Evident, pentru a susţine această opinie, a unicităţii contestaţiei – cum ni se pare că ar fi firesc – ar fi trebuit inserată o prevedere expresă, în sensul că încheierea pronunţată asupra cererilor şi excepţilor este supusă căii de atac odată cu încheierea finală din procedura de cameră preliminară.

Pe de altă parte, opinia contrară ridică alte semne de întrebare în practică. Astfel, dacă acceptăm că încheierea pronunţată în condiţiile art. 345 alin. (1) C. proc. pen. asupra cererilor şi excepţiilor invocate poate fi atacată pe calea contestaţiei, trebuie să avem în vedere şi consecinţele ulterioare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât art. 345 alin. (2) C. proc. pen. stabileşte că încheierea se comunică de îndată Parchetului care a emis rechizitoriul, iar alineatul următor reglementează un termen de 5 zile de la comunicare (evident, a încheierii!) în care procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei la Parchet. Argumentul principal al acestei variante de interpretare ar fi dat de faptul că încheierea prin care se soluţionează cererile şi excepţiile este o încheiere pronunţată de judecătorul de cameră preliminară conform art. 346 alin. (1) C. proc. pen. (la care face trimitere art. 347 alin. (1) C. proc. pen., unde este reglementată contestaţia), hotărâre ce se comunică de îndată Parchetului. Mai mult, tot un argument în favoarea acestei soluţii este şi calcularea termenului de 3 zile pentru formularea contestaţiei de la comunicarea încheierii, ceea ce înseamnă că, în privinţa hotărârii prin care judecătorul de cameră preliminară s-a pronunţat asupra cererilor şi excepţiilor, termenul pentru a formula calea de atac curge de la data comunicării primei încheieri, iar nu a încheierii finale pronunţate pe întreaga fază a camerei preliminare.

Nemulţumirile legate de această optică vin din chiar efectele normelor în discuţie, necorelate corespunzător: dacă acceptăm că încheierea ce hotărăşte asupra cererilor şi excepţiilor poate fi atacată separat cu contestaţie, consecinţele sunt următoarele: de la data comunicării încheierii respective începe să curgă termenul de 3 zile pentru formularea contestaţiei. Tot de la acelaşi moment, al comunicării încheierii, curge însă şi termenul de 5 zile pentru procuror de a remedia neregularităţile actului de sesizare şi de a comunica dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată sau solicită restituirea cauzei. Complicaţiile apar odată cu efectul suspensiv al contestaţie, prevăzut expres de art. 425 ind. 1 alin. (4), coroborat cu art. 416 C. proc. pen., în sensul că formularea contestaţiei împotriva încheierii pronunţate asupra cererilor şi excepţiilor va conduce, inevitabil, la suspendarea efectelor hotărârii, adică inclusiv a admiterii excepţiilor sau cererilor. Nu trebuie să uităm că, în paralel, curge şi termenul de 5 zile pentru procuror de a remedia neregularităţile rechizitoriului şi de a preciza dacă menţine sau nu dispoziţia de trimitere în judecată. Aici apare dilema: dacă recunoaştem efectul suspensiv al încheierii, practic procurorul nu ar trebui să remedieze neregularităţile rechizitoriului sau să decidă dacă menţine sau nu trimiterea în judecată, deoarece încheierea ce îi impune acest lucru nu este definitivă, nici executorie. Ca atare, ar avea de aşteptat soluţionarea contestaţiei, unde încheierea poate fi schimbată radical, iar excepţiile, cererile sau neregularităţile să nu mai rămână de actualitate, astfel că – ipotetic – nici nu ar mai avea ce anume să îndrepte sau să mai revină asupra dispoziţiei de trimitere în judecată. Pe de altă parte, această interpretare, deşi logică, contravine prevederilor art. 345 alin. (3) C. proc. pen., text ce menţionează expres că termenul de 5 zile în care procurorul remediază neregularităţile şi informează dacă insistă în soluţia de trimitere în judecată curge de la data comunicării încheierii, iar nu de la data rămânerii definitive a încheierii prin care s-au soluţionat cererile şi excepţiile. Ca atare, există riscul ca procurorul, aşteptând ca încheierea să devină definitivă după soluţionarea contestaţiei – când, de altfel, ar deveni incidente soluţiile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară pe excepţiile şi cererile invocate – să fie considerat decăzut din termenul de 5 zile pentru a comunica dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată, ceea ce ar atrage restituirea cauzei la Parchet potrivit art. 346 alin. (3) lit. c) teza finală C. proc. pen. De altfel, textul amintit stabileşte expres că judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la Parchet dacă procurorul nu răspunde în termenul prevăzut de art. 345 alin. (3) C. proc. pen., termen care, cum am arătat mai sus, curge de la comunicarea încheierii.

Riscul nerespectării posibilităţii exercitării unei duble contestaţii, graduală, în ordinea pronunţării încheierilor constă în negarea dreptului de a contesta soluţia pronunţată asupra cererilor şi excepţiilor, în condiţiile în care, cum am arătat, termenul pentru calea de atac curge de la comunicarea încheierii respective, iar nu a celei finale. Ca atare, soluţia legislativă ridică serioase semne de întrebare în ceea ce priveşte coerenţa legislativă şi reglementarea procedurii pentru asigurarea celerităţii de soluţionare a cauzei, scopuri ce nu par atinse în actuala formulă normativă.


[1]. M. Udroiu, Procedura penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 124.
[2]. Idem, p. 133.
[3]. Coord. N. Volonciu, A. S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 899 şi urm.


Judecător Cătălin Lungănașu
Judecătoria Drobeta-Turnu Severin

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate