Un posibil viciu de constituționalitate al art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală
10 februarie 2016 | Dumitru Irinel SAMOILĂ
Potrivit tezei I a textului art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, în față cărora se află cauza penală, pot lua măsura arestării preventive față de inculpat, din oficiu sau la cererea motivată a procurorului, pentru aceleași motive (cele prevăzute de dispozițiile art. 223 CPP) și în aceleași condiții (cele prevăzute de dispozițiile art. 225-232 CPP), ca și în procedura similară desfășurată în cursul urmăririi penale.
Potrivit tezei a II-a a aceleiași norme, se aplică corespunzător dispozițile art. 225, art. 226 și art. 228-232 CPP.
Interpretând gramatical și folosind raționamentul per a contrario asupra acestei din urmă prevederi, ar rezulta că este exclus de la aplicare art. 227 CPP. Totodată, însă, aceasta este unica dispoziție care reglementează respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale.
Ca atare, într-o astfel de interpretare simplistă, s-ar putea considera că, nefiind prevăzută ca aplicabilă și soluția/instrumentul juridic al respingerii propunerii de arestare preventivă în procedura de cameră preliminară, judecătorul sesizat în acest sens, nu are la dispoziție decât posibilitatea de a o lua.
Consider ca fiind evident faptul că nu aceasta a fost voința legiuitorului, în fapt, deficiența legislativă semnalată fiind doar o eroare de reglementare, drept pentru care nu voi dezvolta pe acest palier (al existenței posibilității de respingere a propunerii de arestare preventivă, în camera preliminară).
Repercursiunile juridice ale acestei deficiențe pot fi însă majore, după cum am arătat anterior judecătorul de cameră preliminară sau judecătorul fondului fiind pe deplin îndreptățiți (conform standardului național), să excludă de la aplicabilitate ipoteza respingerii propunerii de arestare preventivă.
Mai mult decât atât, întrucât art. 227 CPP (exclus in integrum de la aplicabilitate), cuprinde în alin. (2) și unicul instrument juridic de luare a unei măsuri preventive alternative, s-ar putea înțelege că odată cu respingerea propunerii de arestare, nu se poate lua în subsidiar o astfel de măsură.
În situația în care ar dori, însă, să recurgă la o asemenea soluție (de respingere a propunerii), în lipsa unui instrument juridic național adecvat, judecătorul ar fi obligat să recurgă la aplicarea directă a standardului convențional (art. 5 parag. 3 din CEDO), în virtutea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție.
Bineînțeles, de lege ferenda se poate interveni pentru remedierea deficienței, pe cale unei modificări legislative, cea mai simplă variantă fiind prin abrogarea întregii teze a II-a a art. 238 CPP. Această măsură s-ar impune cu atât mai mult cu cât norma criticată apare ca ușor redundantă (cel puțin în opinia mea), din moment ce art. 224-232 reglementează în amănunt condițiile arestării preventive, iar sintagma aceasta este deja cuprinsă în teza I a art. 238 CPP.
O altă modalitate de punere în acord a legii cu prevederile constituționale și convenționale, ar fi a completării textului, prin inserarea ca aplicabile, în cuprinsul art. 238 alin. (1) teza a II-a CPP și a dispozițiilor art. 227 CPP.
Un remediu mai rapid ar fi, însă, constatarea neconsituționalității și neconvenționalității normei cuprinse art. 238 alin. (1) teza a II-a CPP, prin raportare la argumentul că, prin insuficiența/neclaritatea reglementării, legiuitorul a lasat o singura posibilitate judecătorului (și anume a admiterii propunerii de arestare preventivă), lipsindu-l pe acesta de principalul său atribut judiciar – al judecării cauzei și al evaluării și alegerii soluției celei mai juste aplicabile.
Ca atare judecătorul/instanța nu ar mai înfăptui justiția, prin trasarea unei singure soluții posibile acest atribut fiind preluat direct de către legiuitor, contrar dispozițiilor art. 23 alin. (9), art. 124 alin. (3) și art. 126 alin. (1) din Constituție.
