Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Art. 1205 alin. (2) C. civ. – o cauză sui-generis de anulabilitate a actului juridic
15.02.2016 | Cristian PAZIUC

JURIDICE - In Law We Trust

Permite art. 1205 C. civ. anularea actului juridic încheiat de o parte care, în concret, a avut discernământ la data facerii actului? În cele câteva rânduri care urmează, propunem un posibil răspuns. Literatura de specialitate cuprinde, în ipotezele ambelor norme înglobate în art. 1205 C. civ., numai cazurile de lipsă propriu-zisă a discernământului, alin. (2) al acestui articol primind interpretări construite pe această premisă. Credem, totuși, că art. 1205 alin. (2) C. civ. instituie o cauză sui-generis de anulabilitate, ale cărei condiții de aplicare nu includ lipsa discernământului, în concret, la data încheierii actului.

Art. 1205 alin. (1) C. civ. prevede cerința generală a discernământului – o dimensiune a condiției consimțământului – pentru încheierea valabilă a unui act juridic: „[Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale.]” Într-o formulare considerată uneori „nefericită”[1], art. 1205 alin. (2) dispune: „[Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute.]” Dacă prima normă dintre cele citate nu a suscitat pasiunile juriștilor, art. 1205 alin. (2) pare a avea o înclinație mai pronunțată spre controversă. Doctrina ulterioară intrării în vigoare a noului Cod civil a propus două direcții principale de interpretare a acestei din urmă prevederi.

Întâi, art. 1205 alin. (2) C. civ. a fost privit, în esență, ca o normă de clarificare a regimului unui act încheiat anterior punerii sub interdicție a uneia dintre părți (inclusiv a autorului actului unilateral).[2] Se consideră, astfel, că art. 1205 alin. (2) C. civ. nu poate fi interpretat în sensul prevederii unor condiții suplimentare față de simpla lipsă a discernământului pentru anularea actului încheiat de partea pusă ulterior sub interdicție. Dimpotrivă, norma ar trebui interpretată ca subliniind doar împrejurarea că, în ipoteza prevăzută, anularea poate interveni numai pentru lipsa discernământului, în concret, la momentul încheierii actului, iar nu pentru lipsa capacității de exercițiu.[3]

În al doilea rând, normei analizate i s-a atribuit – în opinia cea mai răspândită – înțelesul de instituire a unui mecanism probator pentru lipsa discernământului. Mai exact, în această optică, art. 1205 alin. (2) prevede o prezumție legală relativă de lipsă a discernământului sau de „incapacitate naturală”.[4] Fiind relativă, această prezumție ar putea fi răsturnată prin orice mijloace de probă care tind la dovedirea existenței discernământului, aceasta reprezentând o simplă împrejurare de fapt. Interpretarea majoritară nu exclude lipsa discernământului, ca o condiție substanțială pentru anulabilitatea actului conform art. 1205 alin. (2) și nici duelul probator având ca obiect întrunirea acestei condiții. Efectul practic al normei ar fi acela de răsturnare a sarcinii probei: partea pusă sub interdicție (și, în consecință, reprezentată) nu trebuie să probeze lipsa discernământului; dimpotrivă, partea căreia i se opune anularea va trebui să dovedească existența discernământului părții adverse la data încheierii actului.

În acest context, credem că sensurile atribuite de doctrină art. 1205 alin. (2) C. civ. sunt nemulțumitoare și că norma supusă analizei ar trebui înțeleasă ca instituind o cauză autonomă de anulabilitate, pentru aplicarea căreia nu se cere, în plan substanțial, lipsa discernământului părții la data încheierii actului juridic. Implicit, în plan probator, nu se ridică problema prezumării unei lipse de discernământ. Trei argumente de interpretare a art. 1205 alin. (2) C. civ. sprijină această concluzie.

În primul rând, prin prisma metodei interpretării gramaticale, se observă că, literal, art. 1205 alin. (2) C. civ. – spre deosebire de alin. (1) al aceluiași articol – nu conține nici măcar un indiciu în sensul că anulabilitatea actului ar presupune, în această ipoteză particulară, lipsa discernământului, în concret, la data încheierii actului. Dimpotrivă, anulabilitatea, conform art. 1205 alin. (2), se sprijină pe trei condiții distincte de însăși absența discernământului: (i) partea a fost pusă sub interdicție ulterior încheierii actului, împrejurare care, prin raportare la art. 169 alin. (1) C. civ., presupune că hotărârea judecătorească de punere sub interdicție a rămas definitivă ulterior facerii actului;[5] (ii) cauzele punerii sub interdicție – alienația sau debilitatea mintală, conform art. 164 alin. (1) C. civ. – existau la momentul facerii actului; (iii) cauzele punerii sub interdicție erau îndeobște cunoscute la data facerii actului.[6] Lipsa discernământului nu este nici implicită în condițiile enumerate. În particular, existența cauzelor de punere sub interdicție la data încheierii actului nu exprimă certitudinea lipsei discernământului la momentul încheierii actului, ci numai probabilitatea acestei împrejurări. În concluzie, nu există, în formularea art. 1205 alin. (2) C. civ., vreo expresie sau vreo implicație a condiției lipsei discernământului.

În al doilea rând, concluzia propusă este sprijinită de argumentul de interpretare utilă a art. 1205 alin. (2). Din acest punct de vedere, norma analizată nu poate conține o simplă clarificare a împrejurării că, în ipoteza sa, actul nu este anulabil pentru incapacitate, ci numai pentru lipsa discernământului. Această soluție decurge oricum, incontestabil, din normele privind capacitatea și măsura de ocrotire a punerii sub interdicție. De vreme ce capacitatea este regula (art. 1180 și 3738 C. civ.), iar incapacitățile de exercițiu operează doar în cazurile prevăzute de lege – pentru minor și pentru interzisul judecătoresc (art. 4143 C. civ.) – actul încheiat de major înainte de data la care acesta devine „interzis judecătoresc”, adică înainte de data eficacității măsurii de punere sub interdicție (art. 169 C. civ.), este un act făcut de o persoană capabilă și nu este, în consecință, anulabil pentru incapacitate, chiar dacă motivele punerii sub interdicție existau la data facerii actului. Interpretat în sensul reluării acestei soluții, art. 1205 alin. (2) C. civ. ar fi redundant. În egală măsură, această normă ar fi lipsită de utilitate practică dacă ar fi interpretată ca instituind o prezumție relativă de lipsă a discernământului. Însăși punerea sub interdicție nu ridică dificultăți de probă. În schimb, nu este deloc evident că proba existenței, la data facerii actului, a cauzelor punerii sub interdicție, precum și cunoașterea „îndeobște” a acestor cauze la același moment, ar fi necesarmente mai ușoară decât proba directă a lipsei discernământului. Proba alienării sau a debilității mintale la data încheierii actului se va face prin înscrisuri și, cel mai adesea, prin expertiză psihiatrică, iar gradul de cunoaștere a unor asemenea afecțiuni de către membrii comunității ar implica ascultarea de martori, într-un duel probator care poate deveni o investigație sociologică miniaturizată. Dacă lucrurile stau altfel, având în vedere rolul prezumțiilor, ar fi irațională instituirea unei prezumții astfel construite încât proba faptelor vecine și conexe faptului probator care constituie obiectul ultim al probei – în acest caz, lipsa discernământului – ar fi la fel de dificilă sau mai dificilă decât proba directă a acelui fapt. Pe de altă parte, judecătorul confruntat cu o acțiune în anulare formulată în ipoteza art. 1205 alin. (2) C. civ. s-ar putea simți îndreptățit – pe bună dreptate – să adopte o prezumție judiciară (simplă) de lipsă a discernământului pe baza autorizării date de art. 329 C. proc. civ. Pentru aceasta, ar fi suficientă proba existenței, la data actului, a cauzelor punerii sub interdicție. Prin însăși natura lor, aceste cauze determină ca persoana afectată să nu aibă, de regulă, discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale [art. 164 alin. (1) C. civ.], în ciuda unor posibile episoade de luciditate. Dacă lipsa discernământului la un moment oarecare, ulterior apariției cauzelor de punere sub interdicție, este mai probabilă decât existența sa, ar fi legitimă adoptarea prezumției simple de lipsă a discernământului. Ca atare, chiar și în absența unei prezumții legale relative de absență a discernământului, la același rezultat s-ar putea ajunge, cu temei, în baza unei prezumții simple. În plus, pentru aceasta nu ar fi necesară cunoașterea generală a cauzelor de punere sub interdicție, cerință care, de altfel, pare disproporționată dacă efectul art. 1205 alin. (2) ar fi, într-adevăr, doar acela de a institui o prezumție legală relativă. Această normă prezintă o utilitate incontestabilă, credem, doar dacă este interpretată în sensul stabilirii unei cauze autonome de anulabilitate, a cărei aplicare nu reclamă verificarea lipsei discernământului la data încheierii actului.

În fine, sensul pe care l-am atribuit art. 1205 alin. (2) C. civ. este indicat și de metoda interpretării teleologice. O bună parte din rațiunea normei este trădată de particularitatea ipotezei acesteia în ceea ce privește situația persoanei ocrotite, ca și de condiția cunoașterii generale a cauzelor punerii sub interdicție. Anulabilitatea actului încheiat de partea afectată de alienație sau de debilitate mintală îndeobște cunoscută nu are drept scop unic ocrotirea acestei părți. În egală măsură, nevalabilitatea actului penalizează și – din punctul de vedere al stimulilor generați de art. 1205 alin. (2) – descurajează conduita persoanelor care, cunoscând sau trebuind să cunoască starea de alienație sau de debilitate mintală și probabilitatea unui discernământ abolit, ar fi tentate să profite de partenerul contractual sau, după caz, de autorul actului. S-ar putea obiecta că aceeași funcție ar îndeplini-o și prezumția relativă de lipsă a discernământului, propusă în interpretarea majoritară a art. 1205 alin. (2) C. civ. Obiecția ar fi, credem, neîntemeiată, odată ce sunt luați în considerare stimulii induși de cele două soluții alternative. Dacă art. 1205 alin. (2) ar institui doar o prezumție relativă de lipsă a discernământului, atunci, cunoscând acest lucru, partea care ar fi tentată să profite de alienatul sau de debilul mintal nu ar avea vreun motiv puternic pentru abandonarea unei exploatări a probabilei lipse de discernământ. Dimpotrivă, această regulă ar putea genera stimulul „pervers” de preconstituire, chiar prin mijloace ilicite, a unor mijloace de probă care să facă posibilă răsturnarea ulterioară a prezumției de lipsă a discernământului. Desigur, asemenea mijloace de probă – declarația unor martori aflați în coluziune cu partea care profită de alienat sau de debil, declarații scrise de acesta din urmă sub influența altor persoane etc. – ar fi, teoretic, contestabile. Nu mai puțin, înțelegerea art. 1205 alin. (2) ca instituind o simplă prezumție relativă face posibilă – stimulează, chiar – o conduită strategică de natură să permită persoanei interesate să răstoarne prezumția de lipsă a discernământului și să zădărnicească demersurile celui devenit incapabil în direcția contestării mijloacelor de probă produse și a obținerii anulării actului. Dimpotrivă, înțeles ca prevăzând o cauză autonomă de anulabilitate, independentă de lipsa, în concret, a discernământului, fie aceasta prezumată sau nu, art. 1205 alin. (2) descurajează eficace tentativele de a profita de probabila absență a discernământului titularului acțiunii în anulare. Posibilii parteneri contractuali sau beneficiari ai actului ar anticipa un avantaj nul sau minor de pe urma încheierii actului[7], expus întotdeauna dreptului de critică exercitat de viitorul incapabil, prin reprezentant. În consecință, nu ar „investi” în încercarea de a profita de alienat sau de debil.[8]

Două ultime probleme evidente ar mai trebui tratate în această incursiune în câmpul art. 1205 alin. (2) C. civ. Mai întâi, ce se întâmplă dacă, deși cauzele punerii sub interdicție erau „îndeobște” cunoscute, ele nu au fost cunoscute, în concret, de către partea căreia i se opune anulabilitatea? Apoi, nu cumva interpretarea propusă, conducând la anulabilitatea actului chiar și atunci când partea căreia i se opune nulitatea produce probe în sensul existenței discernământului, riscă să împiedice (să descurajeze) operațiuni eficiente, astfel cum trebuie prezumate a fi schimburile voluntare intervenite între persoane cu discernământ? Cele două întrebări pot fi tratate împreună. Existența sau lipsa discernământului la momentul încheierii actului reprezintă, post factum, un fapt incert, ca urmare a naturii esențialmente subiective a acestei calități a consimțământului. Litigiile care ridică problema anulabilității pentru lipsa discernământului presupun, în regulă practică, o activitate judiciară costisitoare (în sensul cel mai larg), fără ca probele administrate să poată conduce la stabilirea certă a faptului subiectiv al existenței sau al inexistenței discernământului. În final, instanța se va ghida după concluzia probabilă pe care o impun probele administrate. În acest context, prin art. 1205 alin. (2) C. civ., legiuitorul a scurtcircuitat anevoiosul demers judiciar. Această normă este o expresie legislativă a unui joc al probabilității, impus de rațiuni practice. Nu orice persoană este ocrotită prin art. 1205 alin. (2) C. civ. Specificul persoanelor ocrotite constă în starea de alienație sau de debilitate mintală care constituie cauză a punerii sub interdicție conform art. 164 C. civ. și care face probabilă (chiar dacă nu certă) lipsa discernământului la un moment oarecare. Specificul acestei stări în contextul art. 1205 alin. (2) C. civ. constă în cunoașterea sa – cel puțin – de către o majoritate a comunității relevante, din care face parte și persoana căreia i se opune anulabilitatea și care, în consecință, este probabil să fi cunoscut, în concret, starea persoanei ocrotite la data încheierii actului. Sintetizând, ipoteza art. 1205 alin. (2) este aceea în care este probabil că persoana care se prevalează de anulabilitate a fost lipsită de discernământ în momentul facerii actului și că persoana căreia i se opune anulabilitatea cunoștea, în același moment, această împrejurare. În asemenea situații, asupra operațiunii planează suspiciunea că starea de alienare sau de debilitate mintală a fost exploatată de către partenerul contractual sau de către beneficiarul actului, operațiunea neputând fi una prezumtiv eficientă, de natură să „merite” aplicarea tuturor garanțiilor forței obligatorii care însoțesc actele juridice valabil făcute. Această suspiciune este – din punctul de vedere al opțiunii de politică legislativă – suficient de puternică pentru a legitima soluția anulabilității tuturor actelor încheiate în ipoteza art. 1205 alin. (2) C. civ., chiar dacă, în cazuri particulare, alienatul sau debilul mintal are un moment de luciditate la încheierea actului sau, deși este lipsit de discernământ, nu este exploatat economic. Asemenea cazuri marginale nu justifică asumarea costurilor pe care o condiție a lipsei discernământului în ipoteza normei analizate le-ar genera, în special, în forma eforturilor unei activități judiciare concentrate asupra duelului probator privind existența discernământului, în concret, la data facerii actului.

În concluzie, credem că legiuitorul a optat pentru o soluție eficientă conform căreia, cât timp sunt întrunite condițiile art. 1205 alin. (2) C. civ., anulabilitatea actului nu este împiedicată nici de faptul că, în concret, titularul acțiunii în anulare a avut discernământ la încheierea actului, și nici de împrejurarea că persoana căreia i se opune anulabilitatea nu a cunoscut efectiv starea de alienație sau de debilitate mintală ori, deși a cunoscut această stare, nu a profitat de persoana pusă ulterior sub interdicție.


[1] G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ediția a 2-a, Hamangiu, București, 2012, p. 140.
[2] Art. 1205 este aplicabil atât actelor bilaterale sau multilaterale (contractelor), cât și actelor unilaterale, în temeiul art. 1325 C. civ. Pentru facilitarea expunerii, ne vom referi, în continuare, numai la partea actului juridic, incluzând în această noțiune și pe autorul actului juridic unilateral.
[3] G. Boroi, C. A. Anghelescu, loc. cit.
[4] C. E. Zamșa, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, C.H. Beck, București, 2012; 1264-65; P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Hamangiu, București, 2012, p. 321; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Hamangiu, București, 2013, p. 488.
[5] Este de observat că, nefiind o regulă de capacitate, art. 1205 alin. (2) C. civ. nu ridică problema momentului de la care măsura punerii sub interdicție devine eficace în raporturile interzisului cu terțe subiecte (ie, problema opozabilității punerii sub interdicție). Așa fiind, în contextul art. 1205 alin. (2), interesează faptul obiectiv al punerii sub interdicție, iar nu posibilitatea de a opune această măsură terților, cel din urmă aspect fiind, în privința actului juridic încheiat de interzis, o dimensiune a condiției capacității. Așadar, dacă se încheie un act juridic, iar o parte este, ulterior, pusă sub interdicție, devin posibile următoarele situații: (i) dacă hotărârea judecătorească de punere sub interdicție rămâne definitivă după încheierea actului, se aplică art. 1205 alin. (2) C. civ., sub rezerva îndeplinirii celorlalte două cerințe pentru anulabilitate, nefiind în discuție condiția capacității; (ii) dacă hotărârea judecătorească de punere sub interdicție rămâne definitivă înainte de încheierea actului, art. 1205 alin. (2) este inaplicabil independent de îndeplinirea celorlalte două condiții prevăzute de această normă, dar interzisul poate opune incapacitatea sa drept cauză de anulabilitate, dacă a fost realizată publicitatea măsurii de punere sub interdicție [prin notarea în cartea funciară conform art. 941 alin. (1) lit. c) C. proc. civ raportat la art. 901 alin. (2) lit. a) C. civ.] sau dacă terțul a cunoscut, în fapt, punerea sub interdicție [art. 169 alin. (2) și art. 22 C. civ.].
[6] În contextul art. 1205 alin. (2) C. civ., adverbul ”îndeobște” este imprecis, dar credem că această imprecizie este voită și semnalează o marjă largă de apreciere conferită judecătorului cauzei. Unii autori consideră că termenul utilizat denotă notorietatea cauzelor punerii sub interdicție (C.E. Zamșa, op. cit., p. 1265). Totuși, notorietatea unui fapt pare a presupune o cunoaștere mai largă a acestuia, în rândul membrilor comunității relevante, decât cea corespunzătoare unui standard sau grad de cunoaștere exprimat prin cuvântul ”îndeobște”. Acesta din urmă este sinonim cu locuțiunile adverbiale „de obicei”, „în mod obișnuit” și „în general” (Academia română – Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Dicționarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic Gold, București, 2012, p. 544). În consecință, apreciem că, în sensul normei analizate, cunoașterea ”îndeobște” a cauzelor de punere sub interdicție presupune recepția acestor informații nu de către cvasitotalitatea membrilor comunității relevante (astfel cum ar putea sugera criteriul notorietății), ci de către o majoritate a acestora. Într-o formulare alternativă, cerința presupune că, pentru un membru oarecare al comunității, inclusiv pentru subiectul căruia i se opune anularea, cunoașterea cauzelor punerii sub interdicție este mai probabilă decât necunoașterea acestora.
[7] În expresie matematică, avantajul ultim perceput de către cel tentat să profite de alienat sau de debil ar fi egal cu produsul dintre profitul imediat obținut prin încheierea actului și probabilitatea ca acest profit să fie conservat, adică probabilitatea ca reprezentantul celui devenit incapabil să nu procedeze la anularea actului prejudiciabil pentru acesta din urmă. În ordinea firească a lucrurilor, această probabilitate ar trebui să fie egală cu 0.
[8] Ni s-ar putea răspunde, în acest punct, că nici interpretarea pe care o propunem nu are un efect energic de descurajare a tentativelor de a profita de viitorul incapabil, de vreme ce anulabilitatea poate fi înlăturată prin confirmare, pe care partenerii contractuali sau beneficiarii actului ar putea încerca s-o obțină tot prin eventuale mijloace ilicite. Contraargumentul care poate fi opus acestei afirmații este acela că actul confirmativ este, prin natura sa, tot un act juridic, astfel că însăși confirmarea ar fi anulabilă în temeiul art. 1205 alin. (2). O înlăturare incontestabilă a anulabilității ar putea fi doar consecutivă punerii sub interdicție, moment din care alienatul sau debilul beneficiază de ocrotirea reprezentantului legal.


av. Cristian Paziuc
Baroul București

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.