Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Recuperare creanţe
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Încuviințarea executării silite, o temă recurentă
16.02.2016 | Liviu-Alexandru VIOREL, Cătălin ROMAN

Secţiuni: CCR, Procedură civilă, Recuperare creanțe, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

A se vedea și dezbaterea Punct și de la capăt: încuviințarea executării (iar) la instanță [Dezbateri juridice]

A. Privire retrospectivă a procedurii încuviințării executării silite

O scurtă trecere în revistă a etapelor pe care le-a urmat procedura încuviințării executării silite, din perspectivă istorică, este utilă din perspectiva prezentului demers.

1. Cadrul reglementar ce a precedat introducerii încuviinţării executării silite

Codul de procedură civilă intrat în vigoare la data de 1865, în varianta sa iniţială, reglementa necesitatea învestirii cu putere executorie a titlului. Potrivit dispozițiilor art. 373 din Codul de procedură civilă de la 1865, de la momentul publicării:
Nici o otărire a tribunalelor sau a curțiloru nu se va putea esecuta de nu va fi investită cu formulă esecutorie, prevedută la art. 135, afară de otăririle preparatorii și de otăririle esecutorii provisoriu, cari se esecută și fără formulă esecutoria”,

Totodată, la art. 135 din forma actului normativ de la acel moment, se menţiona că:
Espedițiunile esecutorii ale hotărîrilor ce au a se aduce la îndeplinire vor purta formula esecutorie, în chipul următor: „Noi (numele și pronumele Domnitorului) cu mila lui Dumnedeu și voința națională, Domn al Principatelor-Unite-Române la toți de față și viitori sănetate: ”(Aci urmeda testul hotărîrei). ”Dăm putere și ordonăm agenților administrativi să esecute acesta (decisiune sau sentință); procuroriloru, să stăruiască pentru a ei aducere la îndeplinire. Spre credința, presinta sentință sau decisiune s’a sub-semnat de… ” (urmeză sub-scrierea judecătorilor) ”

Se poate observa că, încă de la acea vreme pentru a fi demarată procedura executării silite împotriva debitorului rău-platinc, era prevăzută o condiţie de admisibilitate, respectiv acea de a învesti titlul cu formulă executorie.

2. Introducerea încuviinţării executării silite

Mai recent, a fost introdusă procedura încuviinţării executării silite prin OUG nr. 138/2000. Astfel, potrivit dispozitiilor art. 373 ind. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865:
Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu.
Instanţa încuviinţează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. După încuviinţarea cererii instanţa va alcătui un dosar privind executarea, la care executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al fiecărui act de executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia”.

Se poate observa că, la origine, formalitatea încuviinţării executării silite fusese atribuită instanţei de executare. Nu era reglementată vreo cale de atac împotriva încheierii prin care instanţa admitea cererea de încuviinţare a executării silite.

3. Eliminarea formalității încuviinţării executării silite

Prin intermediul Legii nr. 459/2006, prevederile art. 373 ind. 1 din Codul de procedura civilă au suferit unele modificări majore.

Executarea silită putea fi demarată printr-o cerere formulată de către creditor și depusă la executorul judecătoresc, fără a fi nevoie de parcurgerea procedurii încuviințării executării silite.

4. Reintroducerea încuviinţării executării silite

a) Neconstituţionalitatea eliminării procedurii încuviinţării executării silite

Curtea Constitutionala a României a reţinut prin Decizia nr. 458/2009[1] faptul că dispoziţiile art. 373 ind. 1 din C. proc. civ. sunt neconstituţionale, prin prisma faptului că se nesocotește principiul dreptului la un proces echitabil, instituit de dispoziţiile art. 6 parag. 1 din CEDO.

b) Adoptarea OUG nr. 42/2009

Ca urmare a publicării Deciziei nr. 458/2009, Guvernul a pus în acord dispoziţiile declarate neconstituționale cu prevederile Constituției, adoptând OUG nr. 42/2009, prin intermediul căreia se reintroducea necesitatea încuviinţării executării silite de către instanţa de executare.

c) Legea nr. 202/2010 păstrează soluţia încuviinţării executării silite de către instanţă

Prin intermediul reformei din 2010, concretizată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, dispoziţiile relative la încuviinţarea executării silite au fost modificate şi completate.

În lumina noilor modificări, încuviinţarea executării silite, dobândeşte o reglementare mult mai detaliată.

Toate aceste modificări erau binevenite, în contextul creşterii considerabile a numărului de proceduri de executare silită, demarate împotriva debitorilor aflați în imposibilitate de plată, ce a urmat exploziei efectelor crizei financiare.

d) Soluţia legislativă este păstrată şi de forma iniţială a NCPC

Procedura încuviinţării executării silite a fost menţinută prin dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, sediul comun al materiei fiind reprezentat de prevederile art. 665 din Legea nr. 134/2010.

Potrivit acestora, executorul judecătoresc învestit cu o cerere de executare silită urma să sesizeze, în maximum 3 zile, instanţa de judecată în vederea soluţionării cererii de încuviinţare a executării silite.

5. Conferirea atribuției încuviințării executării silite executorilor judecătorești

Prin intermediul Legii nr. 138/2014, procedura încuviințării executării silite avea să fie, din nou, modificată. De aceasta dată, însă, întreaga procedură avea să sufere o metamorfozare prin conferirea atribuției încuviințării executării silite (specifice instanțelor judecătorești) executorului judecătoresc, concomitent cu reintroducerea necesităţii învestirii cu formula executorie a titlurilor executorii, altele decât hotărârile judecătorești, de către instanţă.

6. Revenirea la încuviințarea executării silite de către instanța de judecată

a) Neconstituționalitatea încuviințării executării silite de către executorul judecătoresc
Compromisul legislativ, constând în transferul de atribuții relative la încuviințarea executării silite de la instanță, la executorul judecătoresc, nu putea să treacă de filtrul de constituționalitate.

În acest sens, prin intermediul Deciziei nr. 895/17.12.2015[2] („Decizia nr. 895/2015” sau „Decizia”), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului cu număr fatidic – 666 – NCPC prin intermediul cărora, astfel cum am văzut, se atribuia executorului judecătoresc competența de a se pronunța asupra încuviințării executării silite.

O interpretare pragmatică a raționamentului urmat de Curte în cele două decizii de referință permit extragerea concluziei că instanța de contencios constituțional privește procedura încuviințării executării silite de către instanța de judecată ca pe o garanție inaugurală, absolută, obligatorie, intangibilă în materia executării silite și inerentă respectării dreptului de acces la justiție în faza secundă a procesului civil.

În fine, dincolo de hibele de ordin constituțional, pe care le vom analiza în continuare, această soluție era și întrucâtva inoportună (e.g. neexistând o evidență informatizată a executărilor silite, debitorul era vitregit de posibilitatea de a lua cunoștință, din timp, de începerea procedurii execuționale împotriva sa).

b) Adoptarea OUG nr. 1/2016

Dincolo de unele chestiuni de ordin formal, vizând însăşi constituţionalitatea OUG nr. 1/3.02.2016[3] – pe care le vom semnala la pct. F infra – acest „ping-pong normativ de o ciclicitate comparabilă poate cu modificările Codului fiscal a ajuns la un punct – sperăm noi – final prin pronunţarea Deciziei Curţii urmată de punerea în acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției (prin intermediul OUG nr. 1/2016).

Întâmplător sau nu, dar în tot cazul, în mod surprinzător, în aceeași zi în care a fost publicată Decizia nr. 895/17.12.2015 în Monitorul Oficial, avea să fie publicată (tot în Monitorul Oficial) și OUG nr. 1/2016, prin care s-a revenit la situația – de altfel normală – în care asupra încuviințării executării silite se pronunță o instanță de judecată.

Aşa cum era de aşteptat, punctul central al OUG nr. 1/2016 îl constituie revenirea la soluţia legislativă anterioară Legii nr. 138/2014, în sensul atribuirii competenţei de a soluţiona cererea de încuviinţare a executării silite instanţei de judecată[4]. Se poate observa faptul că executorului judecătoresc i se atribuie exclusiv calitate procesuală activă în formularea cererii de încuviinţare a executării silite.

În plan secund, se revine şi la soluţia încorporării procedurii de învestire cu formulă executorie în cea a încuviinţării executării silite, cea dintâi reprezentând o consecinţă a celei de-a doua, iar nu o simplă formalitate premergătoare sesizării organului de executare[5].

B. Motivele de neconstituționalitate ale prevederilor ex-art. 666 NCPC
Forul constituțional a declarat neconstituționale dispozițiile ex-art. 666 NCPC în, esență, în considerarea a două motive: executorul judecătoresc 1) nu întrunește garanțiilor de imparțialitate și de independență specifice judecătorului și 2) nu dispune de imperium.

1. Neîntrunirea garanțiilor de imparțialitate și de independență
Soluția Curții Constituționale nu putea surprinde. Ba, era chiar previzibilă din perspectiva raționamentului adoptat de aceasta în cuprinsul Deciziei nr. 458/2009.

Ei bine, din analiza Deciziei Curții Constituționale se desprinde concluzia că legiuitorul a greșit, atunci când, din rațiuni ce țineau de degrevare a instanțelor judecatorești, a inserat printre atribuțiile executorului judecătoresc și prerogativa încuviințării executării silite. Soluția legislativă declarată neconstituțională ignora exigențele constituționale ce se degajau din jurisprudența forului constituțional (nesocotea Decizia nr. 458/2009, la care, astfel cum remarcă și Curtea, nici măcar nu se făcea referire în Expunerea de motive a Legii nr. 138/2014), pentru că tindea la conservarea unei soluții legislative declarate anterior neconstituțională, motiv pentru care înfrângea prevederile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală. De altfel, motivarea Curţii avea să fie anticipată în doctrină încă din faza de propunere a CSM de modificare[6] a NCPC şi mai recent, după pronunţarea Deciziei Curţii[7], arătându-se, pe bună dreptate că instanţa de contencios constituţional „declară neconstituţională o dispoziţie legală adoptată cu încălcarea flagrantă a unei decizii anterioare pe care o pronunţase şi asupra căreia nu a revenit”.

În consecință, astfel cum arată și Curtea, nu exista vreo justificare care să stea la baza atribuirii prerogativei de a încuviința executarea silită în sarcina executorului judecătoresc și, cu atât mai puțin, aglomerarea rolului câtorva[8] instanțe judecătorești. Prin urmare, legiuitorul avea obligația pozitivă de a explora și de a identifica alte soluții legislative care să preîntâmpine asemenea dificultăți de ordin practic, dar care să fie în acord cu Legea fundamentală.

Atitudinea critică a Curții la adresa legiuitorului este pe deplin justificată în contextul nerespectării autorității deciziei sale (nr. 458/2009).

Conferirea atributului eminamente judiciar al încuviințării executării silite unui terț față de puterea judecătorească, nu putea reprezenta un răspuns la necesitatea de a se respecta garanțiile de imparțialitate și independență subsumate dreptului la un proces echitabil, reiterate, în precedent de Curtea Constituțională. Girarea legalității unui demers execuțional de către chiar cel care urmează să aducă la bun sfârșit executarea silită a reprezentat, fără îndoială, una dintre improvizațiile legislative regretabile, dificil de înțeles în contextul clarității motivelor de neconstituționalitate indicate în Decizia nr. 458/2009.

2. Executorul judecătoresc nu dispune de imperium

Pornind de la cele două părți componente ale procesului civil – judecata și executarea silită –, făcând recurs și la jurisprudența sa anterioară, Curtea relevă faptul că Legea fundamentală recunoaște exclusiv judecătorului jurisdictio – puterea de a „spune” dreptul – și imperium – puterea de a impune executarea forțată a hotărârilor/a pronunța hotărâri înzestrate cu atributul executorialității.

Distincția la care apelează Curtea – i.e. cea dintre imperium si jurisdictio – este, fără îndoială, una dintre cele mai vechi în științele juridice europene, iar caracterul său flexibil îi permite să structureze dreptul privat privit în ansamblul său[9]. Iar din perspectivă teoretică jurisdictio reprezintă puterea de a formaliza legea, în timp ce imperium are ca scop aducerea la îndeplinire a legii astfel formalizate[10].

În consecință, monopolul judecătorului asupra jurisdictio relevă faptul că executorul nu dispune de imperium, astfel că nu poate fi în măsură să decidă asupra începerii executării silite.

C. Garanţiile procedurii actuale de încuviinţare a executării silite

Din motivarea celor două decizii ale Curţii, la care am făcut extensiv referire în cuprinsul acestui material (i.e. Decizia nr. 458/2009 şi nr. 895/2015), se desprinde concluzia că, în opinia instanței noastre de contencios constituțional, este necesar ca o instanță de judecată să cerceteze aparența de legalitate şi, dacă este cazul, să gireze începerea executării silite.

Dar în ce măsură actuala procedură a încuviinţării executării silite consacră suficiente garanţii a) privind durata procedurii şi b) privind eficienţa procedurii, vom vedea în cele ce urmează.

a) Garanţii vizând durata procedurii
Legiuitorul a consacrat numeroase garanţii – mai mult sau mai puţin respectate în practică – privind durata procedurii (inter alia: cererea se soluţionează în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea sa la instanţă, pronunţarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, motivarea se face în cel mult 7 zile) care sunt suceptibile să conducă la respectarea dezideratului celerităţii în această fază incipientă a executării silite.

b) Garanţii privind eficienţa procedurii
Astfel cum deja am văzut, procedura încuviințării executării silite consacră îndestulătoare garanții relative la durata procedurii. Din nefericire, nu același lucru se poate spune despre garanțiile privitoare la eficiența procedurii.

Într-adevăr, Curtea a construit și a dezvoltat, cu prilejul Deciziei nr. 458/2009 și a reluat cu ocazia Deciziei nr. 895/2015 care a determinat modificarea normativă, o teorie interesantă conform căreia declanșarea etapei secunde a procesului civil nu s-ar putea realiza în absența exercitării controlului judecătoresc, cu privire la executarea silită.

Curtea reţine – în mod judicios, de altfel – în motivarea Deciziei nr. 458/2009 că „accesul la o instanţă de judecată, prin posibilitatea contestării actelor de executare, făcute cu încălcarea legii, nu constituie întotdeauna un remediu suficient oferit persoanei împotriva căreia s-a procedat în mod nelegal la începerea executării silite”. Iar raţionamentul este corect: numai anularea post-factum a încheierii de încuviinţare a executării silite nu reprezintă o reparaţie suficientă pentru cel împotriva căruia s-au efectuat acte de executare silit, în mod nelegal. Este, fără îndoială mai bine să previi decât să sancționezi – deziderat teoretic, însă nerealist.

Practicianul cunoaște, însă, foarte bine faptul că, procedura de încuviințare a executării silite nu reprezintă un filtru de legalitate cu adevărat adecvat, eficient și util pentru debitor din perspectiva deficiențelor sistemice și al nerezonabilei superficialități, cu care cele mai multe asemenea cereri erau și continuă să fie tratate în practică. Într-adevăr, câtă vreme controlul judecătoresc este unul pur formal, cvasi-inexistent, simpla împrejurare că o cerere se află în competența de judecată a unui „tribunal” nu este suficientă prin ea însăși să conducă la concluzia că aceasta ar avea eficiență în planul raporturilor juridice susceptibile a fi tranșate pe cale judiciară. Dacă mai adăugăm şi faptul că nicio hotărâre CEDO nu consacră obligativitatea ca executarea silită să fie încuviinţată de către instanţă[11], soluţia apare şi mai greu de „digerat”.

De altfel, tocmai această neîncredere în eficiența unui mecanism necalibrat realităților juridice contemporane a făcut posibilă recunoașterea, mai întâi, pe cale pretoriană și, mai apoi, pe cale reglementară a dreptului contestatorului de a ataca, pe calea contestației la executare încheierea de încuviințare a executării silite[12]. În alți termeni, soluția de anulare a încheierii de încuviințare a executării silite pe calea contestației la executare reprezintă o concretizare și o confirmare a absenței garanțiilor de eficiență ce ar trebui să însoțească procedura de încuviințare a executării silite din perspectiva art. 6 CEDO. Prin urmare, atâta vreme cât mecanismul încuviințării executării silite nu este susceptibilă să conducă la preîntâmpinarea unui abuz al creditorului urmăritor, controlul judecătoresc asupra demarării executării silite nu reprezintă o garanție adecvată, eficientă a dreptului la un proces echitabil.

Prin urmare, ar fi dezirabil ca cererea de încuviinţare a executării silite să reprezinte acel mecanism aprioric de suprimare a executărilor neconforme legii. Din păcate, însă, în practică, regula nu o reprezintă respingerea cererii de încuviințare a executării silite, ci anularea încheierii de încuviințare, pe calea contestației la executare. Prin urmare, această din urmă cale procedurală rămâne, în cele mai multe cazuri, unicul remediu pe care legea îl pune la dispoziţia persoanei împotriva căreia s-a procedat, în mod nelegal, la începerea executării silite.

Înţelegem că, (și) din considerente strict legate de factorul timp – i.e. asigurarea celerităţii în faza incipientă a executării silite – legiuitorul nu a înţeles să îi confere vreun rol debitorului în această fază de debut a executării silite (acesta nu este înştiinţat cu privire la acest proces şi nici nu i se permite să îşi susţină punctul de vedere în instanţă), sens în care nu a îngăduit debitorului să formuleze apel împotriva încheierii de încuviinţare. Însă existenţa unor căi procedurale diferite de contestare a aceleiaşi încheieri, în funcţie de soluţia pronunţată şi de calitatea părţilor din dosarul execuţional poate conduce la rezultate judiciare contrastante cu privire la legalitatea începerii executării, ceea ce apare ca fiind inadecvat într-un stat de drept[13].

În lumina acestor explicații, utilitatea mecanismului încuviințării executării silite de către instanțele de judecată rămâne dificil de argumentat, iar supraaglomerarea acestora cu acest tip de cereri apare ca fiind mai dificil de justificat.

Prin urmare, inaptitudinea organică a mecanismului cererii de încuviinţare a executării silite de a-şi atinge finalitatea urmărită de legiuitor și proclamată de Curtea Constituțională – i.e. aceea de a proteja, în mod eficient debitorul împotriva demarării unor executări silite neconforme legii – pare să conducă la concluzia că actuala reglementare nu oferă, din perspectivă practică, suficiente garanţii de eficienţă a procedurii, din perspectiva calităţii deznodământului judiciar.

D. Efectele Deciziei nr. 895/17.12.2015 şi consecinţele juridice ale intrării în vigoare a OUG nr. 1/2016

1. Considerații generale
Dincolo de toate neajunsurile anterior semnalate, fapt este că Decizia nr. 895/17.12.2015 este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, motiv pentru care va constitui premisa de la care vom porni în analiza consecințelor sale juridice în contextul publicării OUG nr. 1/2016.

De altfel, aplicarea Deciziei este, astfel cum vom vedea, și cea mai dificilă problemă pe care o ridică declararea neconstituționalității prevederilor art. 666 NCPC.

2. „Învățăturile” Curții Contituționale

Un demers neobișnuit, oarecum bizar, însă, în mod paradoxal constructiv, îl reprezintă „constatarea” efectelor juridice ale propriei Decizii, în cuprinsul acesteia:

nu se vor aplica în privința procedurilor de executare silite încuviințate până la data publicării sale, aplicându-se, în schimb, în privința contestațiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviințare a executării silite date de către executorul judecătoresc aflate pe rolul instanțelor judecatorești la data publicării prezentei decizii, precum și în cele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, până la data mai sus menționată”.

3. Analiza implicaţiilor Deciziei Curții prin prisma dispozițiilor tranzitorii ale OUG nr. 1/2016

În contextul vidului legislativ creat prin intermediul propriei intervenții, Curtea ne „îndrumă” în identificarea soluțiilor ce ar trebui pronunțate asupra cererilor de încuviințare a executării silite și a contestațiilor la executare vizând anularea încheierilor de încuviințare a executării silite într-un interval temporal delimitat de momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.

Această consacrare a consecințelor juridice ale propriei Decizii nu are cum să nu surprindă, în raport de menirea Curții Constituționale și de caracterul limitat al atribuțiilor sale.

Astfel cum deja am menționat, Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 4 februarie 2016, în aceeași dată în care a fost publicată și OUG nr. 1/2016.

Din perspectiva implicaţiilor Deciziei Curţii şi a noii reglementări, putem extrage următoarele ipoteze temporale:

3.1. Implicaţiile juridice în intervalul temporal delimitat de momentul pronunţării Deciziei și data publicării sale în Monitorul Oficial (< 4 februarie 2016)

Până la data de 3 februarie 2016, inclusiv, Decizia nu produce vreun efect în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate, pentru că, astfel cum chiar Curtea reține, actul normativ declarat neconstituțional este prezumat a fi constituțional, până la momentul publicării Deciziei in Monitorul Oficial.

Prin urmare, în acest răstimp, executorul judecătoresc a încuviințat, (în principiu) în mod legal, executarea silită, iar instanțele au dispus, în mod legal, învestirea cu formulă executorie.

3.2. Implicaţiile juridice ale Deciziei și ale OUG nr. 1/2016 începând cu data publicării acestora în Monitorul Oficial (≥ 4 februarie 2016)

a) Încuviințarea executării silite

În considerarea publicării concomitente, în Monitorul Oficial, a Deciziei Curții și a OUG nr. 1/2016, pe de o parte, și a împrejurării că ambele produc efecte juridice începând cu acest moment, pe de altă parte, nu s-a mai pus (i) nici problema suspendării dispozițiilor declarate neconstituționale conform prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituție și (ii) nici problema încuviințării executării silite de către instanțe, potrivit procedurii improvizate de Curte, grefate pe dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituție.

În concret, în măsura în care executorul judecătoresc nu a încuviințat executarea silită până la data de 3 februarie 2016, inclusiv, atunci acesta nu mai este abilitat să procedeze astfel, fiind nevoit să solicite instanței să dispună încuviințarea, potrivit dispozițiilor OUG nr. 1/2016.

b) Învestirea cu formulă executorie
În măsura în care cererea de învestire a fost introdusă anterior datei de 4 februarie 2016, însă nu a fost soluționată până la data de 4 februarie 2016, aceasta va fi respinsă, ca rămasă fără obiect. Soluția este firească în contextul în care, reclamantul nu este în culpă pentru că la momentul formulării sale, cererea era prevăzută de lege, însă, la momentul soluționării, nu mai există; soluția se datorează unei modificări obiective (legislative) și intempestive, astfel că, la cerere, ar trebui să se dispună restituirea integrală a sumei achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru în lumina dispozițiilor art. 45 alin. 1 lit. c) din OUG nr. 80/2013 („când acțiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale”).

În schimb, dacă cererea este formulată începând cu data de 4 februarie 2016, atunci aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în considerarea faptului că procedura nu mai este reglementată de lege, fără a se mai pune problema restituirii sumei achitate pentru îndeplinirea obligației de timbrare.

c) Contestațiile la executare

Curtea reține că Decizia sa produce efecte în cadrul contestațiilor la executare îndreptate împotriva încheierii prin care executorul judecătoresc a încuviințat executarea silită aflate pe rol la momentul publicării (Deciziei).

Este adevărat că statuarea instanței noastre de contencios constituțional ar trebui să-și producă efectele în litigiile aflate pe rol la momentul publicării sale şi că încheierea de încuviinţare a executării silite nu are, prin ipoteză, caracter definitiv, însă există argumente în sensul că soluția implică o încălcare a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție conform cărora deciziile Curții Constituționale „au putere numai pentru viitor”, ceea ce ar ridica un semn de întrebare în privința prezumției de constituționalitate de care se bucură încheierile de încuviințare a executării silite emise de executorul judecătoresc anterioare datei de 4 februarie 2016. În orice caz, problematica este mai curând teoretică, de vreme ce Legea nr. 303/2004 califică drept abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curții Constituționale [art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004].

Pentru a fi incidentă decizia Curții este necesară îndeplinirea condiției ca la momentul publicării deciziei, prin intermediul contestației pendinte să se fi atacat și încheierea de încuviințare a executării silite. Prin urmare, nu poate fi considerată „cauză pendinte” cea în care, nu s-a formulat un capăt de cerere, vizând anularea încheierii de încuviințare a executării silite, până la momentul publicării deciziei și aceasta chiar dacă reclamantul ar mai fi în termen să își modifice contestația. De asemenea, nu ar trebui să prezinte relevanță motivele indicate în susținerea capătului de cerere, vizând anularea încheierii de încuviințare a executării silite.

În fine, anularea încheierii de încuviințare, pe calea contestației la executare, este de natură a „arunca în aer” executările silite în raport de situarea în timp a acestei hotărâri și a efectului anulării actelor subsecvente în condițiile unei eficiente dozări a principiului disponibilității procesuale.

E. Dar este constituțională OUG nr. 1/2016?

Nu putem să nu remarcăm conduita pe deplin lăudabilă a executivului din perspectiva reacției sale ferme, dar mai ales prompte în acoperirea vidul reglementar creat ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 666/2015, pe fondul absenţei un reglementări proprii din perspectiva competenţei şi a procedurii de soluţionare[14]. Este unul dintre rarele momente de operativitate normativă a executivului de punere în acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției. În fine, spre deosebire de multe alte situații (e.g. Ordonanta de Urgenta nr. 80/2013), în ipoteza de față, urgența nu ar putea fi pusă la îndoială.

Cu toate acestea, OUG nr. 1/2016 prin care Guvernul a pus în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei pare să nesocotească prevederile art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, conform cărora:

Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.

Curtea Constituțională a remarcat, în jurisprudența sa[15] că:
dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție disting – cu privire la obligația de a pune în acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției – între competența Parlamentului, pentru dispozițiile din legi, pe de o parte, și cea a Guvernului, pentru dispozițiile din ordonanțe ale acestuia, pe de altă parte. Ca atare, pe o perioadă de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a prezentei decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanță de urgență pentru a pune de acord prevederile Legii nr. 114/2007 ca fiind neconstituționale cu dispozițiile Constituției, dar poate iniția un proiect de lege în acord cu cele stabilite prin prezenta decizie”.

Câtă vreme dispozițiile neconstituționale ale ex-art. 666 NCPC au fost adoptate prin lege, nu credem că ar fi putut fi puse în acord cu Legea fundamentală prin intermediul unei ordonanțe de urgență, fiind de competența Parlamentului să emită o lege în acest sens.


[1] Publicată în MOf nr. 256 din data de 17 aprilie 2009.
[2] Publicată în MOf nr. 84 din data de 4 februarie 2016.
[3] Ordonanţa a fost publicată în MOf nr. 85/4.02.2016.
[4] H. Ţiţ, Modificarea Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 1/2016, adoptată ca urmare a Deciziei nr. 895/2015 a Curţii Constituţionale (II), Partea a II-a, Încuviinţarea executării silite. Disponibil aici.
[5] H. Ţiţ, op cit.
[6] V.M. Ciobanu, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Consiliul Suprem al Magistraturii, Ministerul Justiţiei şi Noul Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 6/2014, p. 42.
[7] V.M. Ciobanu, O întrebare retorică: cine răspunde în cazul declarării ca neconstituţională a unei dispoziţii legale modificată cu încălcarea unei decizii a Curţii Constituţionale.
[8] În sensul că, la majoritatea instanţelor naţionale, nu s-a ridicat problema grevării excesive a rolului acestora cu cereri de încuviinţare a executării silite, a se vedea V.M. Ciobanu, ibidem.
[9] R. Laher, Imperium et jurisdictio en droit judiciaire privé, Thèse de doctorat en Droit. Rezumat disponibil aici.
[10] Ibidem.
[11] V.M. Ciobanu, Avocatul poporului, Curtea Constituţională – garant al supremaţiei Constituţiei, putere legiuitoare sau expert parlamentar?, în RRDP nr. 3/2009, p. 89.
[12] A se vedea, în acest sens, L. Al. Viorel, Anularea încheierii prin care se încuviințează executarea silită – o creație a jurisprudenței.
[13] În sensul că, nu ar fi adecvat ca într-un stat de drept să se deruleze două proceduri care să conducă la rezultate diferite în ceea ce priveşte cuantumul taxei judiciare de timbru – i.e. cererea de reexaminare a modului de stabilire formulată de către reclamant şi invocarea excepţiei nelegalei sau a insuficientei timbrări care ar viza şi stabilirea timbrajului anterior determinat de instanţă de către pârât – a se vedea (D. Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, pct. 687, p. 949).
[14] H. Ţiţ, op. cit.
[15] Curtea Constituțională, dec. nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în MOf nr. 294 din 5 mai 2010. În același sens, T. Toader, Constituția României reflectată în jurisprudența constituțională, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 317.


Drd. Liviu Alexandru Viorel
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti
Managing Associate, MUȘAT ȘI ASOCIAȚII

Cătălin Roman
Senior Associate, MUȘAT ȘI ASOCIAȚII

Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti