Contestația privind lămurirea întinderii, înțelesului şi aplicării unei hotărâri arbitrale
19 februarie 2016 | Cosmin VASILE, Cosmin COJOCARU
1. Contestația la executare privind lămurirea întinderii și înțelesului unei hotărâri judecătorești – aspecte generale
Hotărârile judecătorești sunt prezumate a exprima adevărul judiciar, beneficiind de forța probantă a unui înscris autentic. În acest sens, în doctrină [1] s-a afirmat că ”hotărârile judecătorești trebuie să aibă aproape o rigoare matematică, superficialitățile, lipsurile, neconcordanțele neavându-și aici locul, ele compromițând nu numai actul de justiție, ci însăși ideea de justiție, de adevăr”.
Însă există situații în care dispozitivul hotărârii judecătorești nu este suficient de clar, obligațiile stabilite în sarcina părților nefiind specificate foarte exact. Având în vedere necesitatea ca o hotărâre judecătorească să exprime adevărul, prin intermediul căilor de atac s-a creat posibilitatea înlăturării hotărârilor care nu reflectă adevărul și înlocuirea lor cu unele legale și temeinice. Separat de căile ordinare și extraordinare de atac, au fost create mecanisme prin care o hotărâre justă și legală să poată fi corectată sub aspectul îndreptării erorilor materiale sau să fie lămurită, interpretată, în măsura în care există semne de întrebare în legătură cu intenția instanței cuprinsă într-o hotărâre judecătorească.
Astfel, în vederea înlăturării anumitor ambiguități sau a clarificării anumitor soluții susceptibile de mai multe înțelesuri, a fost creată instituția lămuririi înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului unei hotărâri judecătorești. În funcție de tipul hotărârii și momentul la care această instituție este folosită, calea procedurală este diferită. Dacă hotărârile nu sunt susceptibile de executare silite, cererea de lămurire se adresează oricând instanței care a pronunțat respectivele hotărâri, în conformitate cu prevederile art. 443 C. proc. civ.
În cazul hotărârilor ce pot fi executate silit, înainte de începerea executării silite poate fi folosită calea cererii de lămurire a hotărârii, prevăzută la art. 443 C. proc. civ., iar după începerea executării silite poate fi folosită exclusiv calea contestației la executare privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, denumită în practică contestație la titlu. Trebuie subliniat că părțile sunt libere să aleagă calea procedurală pe care o consideră oportună, neexistând, spre exemplu obligația utilizării procedurii rectificării încă din faza de judecată, partea respectivă putând alege să folosească direct procedura contestației la titlu după momentul începerii executării silite [2], chiar dacă necesitatea clarificării hotărârii era evidentă încă de la momentul pronunțării hotărârii.
Potrivit art. 712 C. proc. civ. ”Dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 443, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu.” Așadar, mijlocul procedural al contestației la titlu este condiționat de neutilizarea procedurii prevăzute de art. 443 C. proc. civ. Spre deosebire de contestațiile propriu-zise, contestațiile la titlu sunt mai rar folosite în practică, pentru că condițiile pentru promovarea acestora din urmă sunt mai rar întrunite, iar una dintre obligațiile esențiale ale judecătorului este aceea de a stabili, în termeni imperativi și lipsiți de orice echivoc, măsurile dispuse prin dispozitivul hotărârii [3].
Este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență [4] că prin contestația la titlu se contestă însuși titlul executoriu, dar nu în ceea ce privește validitatea sa în fond, ci numai înțelesul, întinderea și aplicarea sa. Pe cale de consecință, contestația la titlu poate viza doar măsurile luate și care se regăsesc în dispozitivul hotărârii, iar nu cereri de orice fel care au fost formulate, dar au rămas nesoluționate. Pe de altă parte, pe calea acestui tip de contestație nu pot fi invocate chestiuni care au fost invocate și tranșate în cursul procesului, întrucât soluția contrară ar încălca, în mod evident, puterea de lucru judecat și regulile imperative care guvernează regimul sau.
Așadar, scopul și limitele contestației la titlu se rezumă la lămurirea sau explicitarea necesară în legătură cu ceea ce s-a judecat și se reflectă în dispozitivul titlului executoriu. Acest tip de acțiune nu poate viza ceea ce nu s-a soluționat (omisiune care deschide alte mijloace de acțiune) și nici ceea ce a fost invocat și tranșat în orice fel, aspecte care intră astfel în puterea lucrului judecat.
În ceea ce privește competența de soluționare a unei astfel de cereri, legea prevede foarte clar că este competentă să soluționeze acest tip special de contestație instanța care a pronunțat hotărârea atacată.
În concluzie, ambele căi procedurale menționate anterior (cererea de lămurire a înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului unei hotărâri judecătorești și respectiv contestația la titlu) reprezintă posibilități puse de legiuitor la îndemâna participanților la procesul civil, în vederea înlăturării anumitor impedimente ce pot sta în calea unei executări silite corecte a hotărârii, putând fi folosite cu respectarea regulilor și condițiilor de exercitare. Dacă în ceea ce privește hotărârile judecătorești, dreptul părților de a folosi cele două proceduri este pe deplin recunoscut și aplicat, situația este oarecum diferită în cazul înscrisurilor asimilate hotărârilor judecătorești. La o parte din acestea ne vom referi în cele ce urmează, și anume la hotărârile arbitrale și respectiv la posibilitatea utilizării procedurii lămuririi întinderii, înțelesului sau aplicării titlului executoriu ulterior declanșării executării silite.
2. Este admisibilă contestația la titlu privind lămurirea întinderii și înțelesului unei hotărâri arbitrale?
Dacă privim dispozițiile legale care reglementează contestația la executare și respectiv hotărârea arbitrală într-un mod rigid și extrem de formal s-ar părea că o astfel de cale de atac nu ar putea fi exercitată în cazul unei hotărâri arbitrale. Însă dacă sunt interpretate în mod corect și în sensul de a produce efecte juridice, textele legale vizate conduc, în mod cert spre admisibilitatea acestei căi de atac, aceasta fiind de altfel și opinia practicii în materie.
Astfel, dispozițiile art. 712 alin. (2) C. proc. civ. fac trimitere la prevederile art. 443 C. proc. civ., prevăzând că se poate face contestație la executare dacă nu a fost utilizată procedura lămuririi hotărârii. La rândul lor, dispozițiile art. 443 C. proc. civ. se referă exclusiv la lămurirea cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului ori a dispozițiilor contradictorii din cadrul unei hotărâri pronunțate de o instanță judecătorească. Așadar, prin trimiterea pe care o face la art. 443, ar putea părea că dispozițiile art. 712 alin. (2) C. proc. civ. sunt destinate să se aplice doar hotărârilor judecătorești.
Pe de altă parte, trebuie observat că art. 712 C. proc. civ. se referă la lămuriri cu privire la înțelesul sau întinderea titlului executoriu, categorie ce nu este limitată doar la hotărârile judecătorești. Astfel, sunt titluri executorii nu numai hotărârile judecătorești ci și hotărârile arbitrale învestite cu formulă executorie. În aceste condiții, trimiterea la art. 443 C. proc. civ. trebuie înțeleasă strict în sensul că sunt excluse de la aplicarea art. 712 alin. (2) C. proc. civ. acele hotărâri judecătorești pentru care a fost urmată procedura prevăzută de art. 443 C. proc. civ., contestația la titlu fiind admisibilă în cazul tuturor celorlalte titluri executorii pentru care o procedură similară nu a fost parcursă.
Urmărind același raționament și observând modalitatea în care sunt reglementate hotărârile arbitrale și efectele acestora putem demonstra cu ușurință admisibilitatea contestației la titlu cu privire la hotărârile arbitrale.
Astfel, potrivit art. 606 C. proc. civ. hotărârea arbitrală comunicată părților este definitivă și obligatorie. Chiar dacă textul legal în vigoare nu mai prevede în mod expres că hotărârea arbitrală este asimilată cu o hotărâre judecătorească, prin consacrarea celor două caracteristici esențiale (caracterul definitiv și obligatoriu) este realizată asimilarea sa implicită. Spre deosebirea de hotărârea judecătorească, hotărârea arbitrală odată pronunțată și comunicată părților nu este executorie, acest caracter fiind dobândit după parcurgerea procedurii învestirii cu formulă executorie prevăzut de art. 641 C. proc. civ. Odată parcursă și această etapă, hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească, astfel cum prevede în mod expres art. 615 C. proc. civ. După învestirea cu formulă executorie, hotărârea arbitrală este asimilată în mod expres hotărârilor judecătorești, executându-se silit în conformitate cu regulile edictate pentru aceste din urmă hotărâri.
Așadar, dat fiind caracterul hotărârilor arbitrale de înscrisuri asimilate hotărârilor judecătorești, executarea silită a acestora se realizează după procedura prevăzută în Cartea a V-a a Codului de procedură civilă. Pe cale de consecință, odată inițiată executarea silită în temeiul unei hotărâri arbitrale părțile beneficiază de toate garanțiile și drepturile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru participanții la această etapă a procesului civil. Printre aceste drepturi se află și cel reglementat de art. 712 alin. (2) C. proc. civ., respectiv de a obține lămuriri cu privire la întinderea, înțelesul și aplicarea dispozitivului titlului executoriu. Fiind vorba despre un drept expres stabilit în favoarea oricărei persoane implicată într-o procedură de executare silită, nu ar fi de conceput ca acesta să poată fi exercitat doar cu privire la acele titluri executorii reprezentate de hotărârile judecătorești și să nu fie aplicabil în cazul titlurilor executorii reprezentate de hotărârile arbitrale, în lipsa unei mențiuni exprese în lege. Or, o astfel de mențiune care să restrângă în mod expres aplicabilitatea contestației la titlu doar la hotărârile judecătorești nu există și nici nu ar fi avut sens să existe date fiind similitudinile dintre cele două categorii de hotărâri.
Așadar, este cert că, fiind vorba despre un titlu executoriu căreia îi sunt aplicabile în integralitate prevederile Cărții a V-a din Codul de procedură civilă, contestația la titlu este admisibilă și cu privire la hotărârile arbitrale, nu doar cu privire la hotărârile judecătorești.
În concluzie, în cazul în care ulterior declanșării executării silite apare necesitatea lămuririi întinderii, înțelesului și aplicării hotărârii arbitrale (cu condiția ca anterior să nu fi fost formulată o cerere de lămurire cu același obiect) părțile se vor putea adresa instituției de arbitraj permanente (sau tribunalului ad-hoc care a pronunțat hotărârea) pentru înlăturarea neclarităților, echivocului ori pentru clarificarea dispozitivului, folosind procedura contestației la titlu. Analizând cererea prin prisma limitelor legale referitoare la modalitatea în care hotărârea poate fi interpretată/lămurită, Tribunalul Arbitral va pronunța o hotărâre ce va face corp comun cu hotărârea a cărei lămurire se solicită.
3. Probleme practice în legătură cu posibilitatea efectivă de a obține lămurirea unei hotărâri arbitrale pe calea contestației la titlu
Deși consacrată legal prin norme imperative, în cazul utilizării contestației la titlu cu privire la o hotărâre arbitrală pot apărea anumite dificultății referitoare la posibilitatea efectivă a părților de a utiliza această cale, dată fiind existența unor potențiale conflicte între dispozițiile legale și regulile care au guvernat arbitrajul în care a fost pronunțată respectiva hotărâre.
În cazul hotărârilor arbitrale, fiind vorba de hotărâri pronunțate de organe de jurisdicție exterioare sistemului instanțelor judecătorești, competența de a se pronunța asupra unei astfel de cereri aparține Tribunalului Arbitral [5] care a pronunțat hotărârea a cărei lămurire se solicită [6]. Ce se întâmplă, însă, în situația în care normele imperative care instituie o astfel de cale de atac intră în contradicție cu Regulile de Procedură Arbitrală sau posibilitatea exercitării ei nu este prevăzut de acestea? Cum va fi soluționat acest conflict? Vom încerca să răspundem la aceste întrebări în paragrafele următoare.
Mai întâi, trebuie precizat că atât regulile conținute în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă, cât și regulile de procedură arbitrală prevăd posibilitatea lămuririi înțelesului, întinderii și aplicării hotărârii arbitrale, însă exercitarea acestui drept este limitată în timp. Astfel, potrivit art. 604 C. proc. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, oricare dintre părți poate cere tribunalului arbitral să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice. Cererea de lămurire sau de completare se formulează în termen de 10 zile de la data primirii hotărârii pronunțate de Tribunalul Arbitral. O reglementare similară este întâlnită în majoritatea regulilor edictate de instituțiile permanente de arbitraj, fie că este vorba despre cele naționale (precum Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București), fie de cele internaționale (precum ICC Paris), diferit fiind, în esență, termenul în care o astfel de cerere poate fi formulată.
Însă nici în Codul de procedură civilă și nici în Regulile de procedură arbitrală ale instituțiilor permanente de arbitraj nu se prevede posibilitatea utilizării procedurii contestației privind lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului executoriu. Or, după cum a dovedit practica judiciară, necesitatea lămuririi titlului executoriu apare, de obicei, exact în momentul în care s-a început o executare silită sau pe parcursul acesteia.
După cum am precizat, dat fiind că hotărârea arbitrală este un act asimilat hotărârilor judecătorești, rezultă că posibilitatea utilizării contestației la executare există, inclusiv pentru a se lămuri întinderea și aplicarea unor astfel de hotărâri. În acest caz, cererea se adresează organului jurisdicțional care a pronunțat respectiva hotărâre [7], organ care, în temeiul dispozițiilor imperative prevăzute de Codul de procedură civilă, va fi obligat să soluționeze respectiva cerere.
În cazul hotărârilor pronunțate de Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Curtea de Comerț și Industrie a României, jurisprudența este constantă în a aprecia că dispozițiile art. 711 alin. (2) C. proc. civ. (respectiv art. 400 alin. 2 V. C. proc. civ.) sunt obligatorii și pentru instituția arbitrală [8]. Această practică a fost confirmată recent prin Decizia nr. 109/15.10.2015 (nepublicată), pronunțată într-un dosar aflat pe rolul acestei Curți de Arbitraj, în care Tribunalul Arbitral a statuat expres cu privire la admisibilitatea unui astfel de mijloc procedural în cazul hotărârilor arbitrale.
Problemele în legătură cu utilizarea acestei căi legale apar în momentul în care hotărârea arbitrală este pronunțată de o instituție permanentă de arbitraj din afara României sau chiar de un tribunal arbitral ad-hoc. În aceste cazuri, dacă locul arbitrajului a fost stabilit în România, hotărârea arbitrală va avea același regim ca o hotărâre pronunțată de o instituție de arbitraj națională. Însă într-o astfel de situație, poate apărea problema unui conflict între legea națională și regulile instituției de arbitraj permanente, fiind necesar a se stabili care dintre cele două norme poate fi aplicată. În mod cert, în acest conflict, legea este cea care prevalează, însă este la fel de cert că instituția de arbitraj străine nu poate fi obligată să se conformeze dispozițiilor legii procedurale române, în contra propriilor reguli.
Aparent, față de modalitatea în care sunt redactate și aplicate regulile ICC Paris, o astfel de cerere are șanse foarte mici de a fi recunoscută ca fiind admisibilă. De asemenea, într-un astfel de caz ar apărea probleme legate atât de constituirea Tribunalului Arbitral (de fapt, reconstituirea acestuia după dezînvestirea sa ca urmare a pronunțării hotărârii arbitrale), cât și de taxele arbitrale ce ar trebui achitate de părți pentru soluționarea unei asemenea cereri. Totuși, din punct de vedere teoretic, nu există o interdicție expresă cu privire la soluționarea unor astfel de căi de atac, precum contestația la titlu. Astfel, în instrucțiunile specifice acestei Curți de Arbitraj [9] s-a recunoscut deja posibilitatea Tribunalelor Arbitrale să pronunțe și alte hotărâri în afară de cele privind corectarea și interpretarea prevăzută de Regulile ICC, în cazul în care o astfel de posibilitate este recunoscută de legea locului arbitrajului. În acest context, în doctrină [10] s-a menționat că deși Regulile ICC nu prevăd posibilitatea pronunțării unor sentințe adiționale, în conformitate cu Notele Secretariatului ICC, dacă o sentință adițională este permisă de legislația de la locul arbitrajului, atunci un Tribunal constituit conform Regulilor ICC nu ar fi împiedicat să emită o astfel de sentință. În concluzie, deși teoretic nu există un impediment pentru admisibilitatea unei contestații la titlu în ceea ce privește o hotărâre emisă de un Tribunal Arbitral constituit conform regulilor ICC, întrebările care rămân de actualitate privesc compunerea Tribunalului ce va soluționa această cerere (întrucât, după 2-3 ani de la pronunțarea hotărârii re-constituirea tribunalului inițial ar putea să fie imposibilă, din cauze obiective sau subiective) și respectiv costul unei asemenea proceduri (întrucât Regulile ICC nu stabilesc în mod explicit cum ar putea fi încadrată și respectiv taxată o asemenea cerere).
În lipsa unui răspuns pozitiv din partea instituției de arbitraj permanent internațional, soluția este oferită tot de dispozițiile Codului de procedură civilă. Astfel, la art. 621 C. proc. civ. se stabilește că, în ipoteza în care organizația sau instituția aleasă de părți în vederea soluționării litigiilor dintre ele, refuză să organizeze arbitrajul, convenția arbitrală rămâne valabilă, iar litigiul va fi soluționat potrivit Cărții a IV-a din Cod. Aceasta înseamnă că lămurirea hotărârii arbitrale pe calea contestației la titlu va trebui să fie realizată de un tribunal arbitral ad-hoc, în care fiecare părți numește un arbitru, iar cei doi arbitri numesc supra-arbitrul. Soluția este aceeași atât în cazul hotărârilor pronunțate de un Tribunal Arbitral constituit potrivit regulilor unei instituții de arbitraj permanente, cât și în cazul acelor hotărâri pronunțate de tribunale arbitrale ad-hoc.
Însă chiar folosind această soluție prevăzută de Cod pot apărea anumite probleme legate de constituirea Tribunalului Arbitral, fiind posibil ca una dintre părți să încerce să blocheze constituirea acestui Tribunal sau chiar desfășurarea în sine a arbitrajului. Pentru a înlătura orice piedici ce s-ar ivi în organizarea și desfășurarea acestui arbitraj, părțile vor avea însă posibilitatea de a recurge la intervenția instanței. Instanța competentă a soluționa cererile legate de înlăturarea acestor piedici în organizarea/desfășurarea arbitrajului este tribunalul în a cărui circumscripție are loc arbitrajul, iar componența completului de judecată este cea specifică unei acțiuni în primă instanță.
Așadar, chiar și în ipoteza în care instituția permanentă de arbitraj refuză să organizeze arbitrajul prin intermediul căruia să fie lămurită o hotărâre, ca urmare a utilizării contestației privind lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului executoriu, această procedură poate fi realizată de către un tribunal ad-hoc, iar eventualele piedici vor fi înlăturate de instanță. De remarcat faptul că, și într-o astfel de ipoteză, legea nu conferă instanței de judecată competența de a se pronunța cu privire la lămurirea titlului executoriu, această competență putând fi transferată doar unui al tribunal arbitral, numit potrivit convenției părților și în niciun caz instanței de judecată de la a cărei jurisdicție părțile au înțeles să deroge. Trebuie subliniat, însă, că în aceste din urmă situații evocate posibilitatea de a obține lămurirea hotărârii arbitrale, deși există, se poate dovedi extrem de dificil de utilizat prin prisma multiplelor proceduri pe care le presupune pentru atingerea rezultatului final și al perioadei îndelungate de timp necesare pentru parcurgerea lor.
[1]. V. Pătulea, Sinteză teoretică și de practică judiciară în legătură cu procedurile de îndreptare, lămurire și completare a încheierilor sau hotărârilor în procesul civil, Dreptul, nr. 4/2004.
[2]. A se vedea în acest sens Decizia nr. 3789/30.10.2002 a Curții Supreme de Justiție, în revista Dreptul nr. 5/2004, pag. 254 – 257 cu comentariile dr. Corneliu Turianu.
[3]. Ioan Leș, Comentariile Codului de Procedură Civilă, Ed. All Beck, 2001, vol. II, pag. 329.
[4]. S. Zilberstein, V. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, 2001, pag. 257; A se vedea în același sens şi Decizia Arbitrală nr. 175/2007 publicată în Revista Română de Arbitraj nr. 3/2008.
[5]. A se înțelege tipului de arbitraj instituționalizat sau ad-hoc la care au recurs părțile prin convenția lor.
[6]. V. Roș, Arbitrajul comercial internațional, Ed. RA Monitorul Oficial, 2000, pag. 445.
[7]. Florea Măgureanu, Drept procesual civil, Ed. All Beck, pag. 506;
[8]. Cu titlu de exemplu menționăm Sentința Arbitrala nr. 257/28.09.2004 publicata în Revista Română de Arbitraj nr. 4/2004.
[9]. ICC Paris Secretariat’s “Note on Correction and Interpretation of Arbitral Awards”.
[10]. Maria Hauser-Morel and Jan Heiner Nedden, Correction and interpretation of Arbitral Awards and Additional Awards in ASA Special Series no. 38, 2012, pag. 25.
Dr. Cosmin Vasile
Avocat Asociat Coordonator ZAMFIRESCU RACOŢI & PARTNERS
Cosmin Cojocaru
Avocat Colaborator Senior ZAMFIRESCU RACOŢI & PARTNERS
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
