Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Introducere în Comunicarea Judiciară (I)
24.02.2016 | Adrian Toni NEACȘU

Preambul: Obiectul de cercetare al Comunicării judiciare îl constituie comportamentul judiciar formal și informal al subiecților implicați în soluționarea dosarelor de judecată, relaționarea complexă parte/avocat-instanță, procedeele, tehnicile, regulile și principiile care stau la baza caracterului persuasiv al procesului de comunicare în instanță, teoria și practica comunicării verbale și non-verbale eficiente într-un spațiu tehnic bine delimitat. Comunicarea judiciară studiază procesele logice și psihologice precum și formele lingvistice și non-verbale care influențează eficiența comunicării în cadrul instanțelor de judecată[1].

I. Avocatul user friendly

Capacitatea unui litigator de a face performanță în dosarele pe care le are, de a fi convingător în argumentația juridică și de a convinge instanța să-i dea dreptate nu ține de hazard. Nu mâna destinului determină calitatea prezenței avocatului în fața judecătorului. În general, prin practică, activitatea avocaților se îmbunătățește. Pe măsură ce este implicat în mai multe procese el învață mai multe despre propria lui profesie și cum să-și folosească datele teoretice și practice pentru a-și câștiga dosarele.

Profesia de jurist practicant este una vocațională, dar în același timp și una evolutivă. Când vii de pe băncile școlii ești total nepregătit pentru viața juridică reală.

Cunoști instituții, definiții, stăpânești ultimele teorii juridice, ai tot ce profesorii au considerat necesar să-ți transmită. Foarte curând înțelegi că nu este deloc de ajuns și că profesia juridică presupune mult mai mult. Capacitatea de a te adapta rapid specificului acesteia face diferență între un bun teoretician și un practicant de succes. Fiecare experiență nouă îți îmbogățește bagajul de cunoștințe, fiecare eșec îți spune ce să nu repeți, înveți cât de importante sunt lucrurile mărunte, descoperi că legile după care funcționează sistemul juridic real nu se predau la facultate. Acumulezi, prin experiență, tehnici, trucuri, abilități, deprinderi care te transformă treptat într-un practician al dreptului. Procesul e lent și pentru mulți e dureros și plin de frustrare.

Judecătorii nu citesc cererile ce le sunt adresate de plăcere.

Nu au satisfacţii pur estetice din lectura unei cereri de chemare în judecată, a unui apel sau a unor note scrise. Nu se entuziasmează de calitatea artistică a scrierii, de metaforele folosite sau de compoziţia stilistică a cererii. Dacă au ca hobby lectura, cel mai probabil şi-o vor satisface în privat, după terminarea serviciului, în intimitate. Nu vor citi cu aceleași așteptări ultima carte de John Grisham și o cerere de intervenție voluntară.

Nu, judecătorii citesc în scop profesional. John Grisham scrie pentru a stârni satisfacții estetice cititorilor lui, pentru a le face plăcere. Iar față de unii chiar reușește, are publicul lui, cititorii de plăcere care își găsesc îndeplinite așteptările în scriitura artistului. Probabil că mulți dintre aceștia sunt în viața profesională și judecători, dar nu acesta este motivul determinant pentru care cartea lui place. Nu tuturor judecătorilor le plac poveștile judiciare ale lui John Grisham și cu siguranță nu toți fanii lui sunt judecători.

Dacă judecătorii nu citesc cererile și acțiunile cu scopul de a obține satisfacții estetice similare lecturii cărților lui John Grisham înseamnă că nici avocații nu ar trebui să le scrie ca și când ar fi John Grisham.

Ca şi lectura lor, scrierea cererilor juridice are o natură pur profesională.

Atunci când redactăm un text luăm nenumărate decizii care vor determina modul în care documentul final va arăta.

De majoritatea acestora nu suntem conștienți și nu fac obiectul unei dezbateri interne. Alegem cuvintele astfel cum ne vin, punem virgulele în mod automat, facem un nou paragraf fără prea multă autoreflexie. În mod obișnuit nu insistăm foarte mult nici asupra altor aspecte care determină structura cererii. Nu stăm prea mult pe gânduri pentru a stabili o ordine a argumentelor pe care le formulăm sau pentru a stabili lungimea secțiunii dedicată aspectelor de fapt raportată la lungimea dedicată analizei juridice. Nici pentru a face o ierarhizare în cadrul expunerii situației de fapt pentru a evidenția mai degrabă anumite fapte decât altele. Majoritatea juriștilor și-au format reflexe și obișnuințe personale, lucrează după un șablon mental personal. Acesta se datorează atât experienței proprii (contactul cu instanța) sau a altora (maestrul, casa de avocatură), cât și modelelor de cereri din lucrări tipărite sau găsite pe internet.

În acest proces reflex și aproape automat, cel mai adesea este ignorat cel care urmează să citească acea cerere sau acțiune. Toate deciziile de compoziție, redactare, structură și stil al documentelor îl privesc pe cel care redactează și nu au legătură cu cititorul lor.

Desigur, redactăm cererile pentru instanță, știm toți asta, de ce nu este de ajuns? Sunt documente tehnice care vor ajunge într-un sistem tehnic, urmând să aibă un circuit tehnic. Scrierea juridică aparține unui stil funcțional, oficial, juridic. Sistemul judiciar este populat de persoane care stăpânesc și folosesc același stil, persoane specializate pentru înțelegerea lui. Judecătorii citesc toate cererile, iar dacă argumentele juridice sunt corecte iau deciziile în consecință.

Ei bine, în viața reală lucrurile nu stau așa.

Cititorii documentelor juridice sunt oameni reali, cu viață reală. Judecătorii sunt oameni cu familie, cu termene de respectat, cu viață civilă. Au și ei copii de luat de la grădiniță, au telefoane care le sună și-i distrag ori colegi care intră pe ușă în timp ce citesc. Se concentrează diferit în timp ce lecturează o cerere și chiar le înțeleg într-un ritm diferit. Unii au probleme cu vederea, poartă ochelari, au experiențe intelectuale și de viață diferite.

Elaborarea documentelor juridice ar trebui să se facă vizualizând pe cel care urmează să le citească, iar deciziile de compoziție trebuie să țină seama de modul cum acesta citește și înțelege textul juridic[2].

Toate deciziile celui care redactează cererea trebuie să fie luate în mod conștient, pentru a se asigura că oferă lectorului specializat cea mai bună oportunitate pentru a citi și înțelege argumentele[3].

Structurarea unui document juridic nu trebuie lăsată la întâmplare, nici măcar la dispoziția deprinderilor personale, ci trebuie să fie un proces conștient de creștere a calităților lui persuasive. Dacă regulile gramaticale sunt generale și nu permit acțiuni de originalitate personală, regulile de compoziție și structurare a unui document sunt maleabile și permit intervenții stilistice nelimitate.

Primul pas, cel mai important, este conștientizarea importanței lor în finalitatea asumată în momentul redactării unor cereri pentru instanță, iar al doilea pas este identificarea și exersarea tehnicilor care permit sporirea atractivității generale și puterii de persuasiune a acestora.

Dacă înțelegem corect funcțiile pe care le are scrierea documentelor juridice există deja baza luării tuturor deciziilor în ce privește compoziția și structura lor.

II. Structura comunicării judiciare

Scrierea juridică este una tehnică și are un scop foarte pragmatic: comunicarea şi persuasiunea judecătorului.

Ca orice alt tip de scriere, și scrierea juridică îndeplinește funcția esențială de comunicare. Scriem pentru a comunica fapte, informații, raționamente.

Comunicăm, de exemplu, fapte atunci când relatăm ceea ce am aflat de la parte, informații atunci când invocăm o hotărâre judecătorească sau cităm o lucrare științifică și argumente atunci când motivăm în drept.

Scrierea juridică este o comunicare verbală, în scris, ca fiind cea mai evoluată formă a limbajului.

Este o comunicare interpersonală, comunicăm către cineva nu pentru noi înșiși. Subiectul pasiv al comunicării noastre este cel mai adesea impersonal, instanța. El poate fi însă și precis determinat, atunci când cunoaștem compunerea completului și ne adresăm în cadrul unor dosare aflate pe rol. În acest caz, comunicarea este către acest judecător.

Comunicarea în scris este una indirectă, are loc prin mijlocul tehnic care este documentul scris și printat. De aceea are un caracter definitiv, odată ce ai transmis cererea, comunicarea nu mai poate fi îmbunătățită, nu o mai controlezi și nu o mai poți adapta cum ar fi cazul unei comunicări directe, față în față.

În orice proces de comunicare există un emițător și un receptor. Emițătorul este avocatul care semnează cererea, eventual partea în numele căruia o face, iar receptorul este judecătorul care o va citi. Desigur că tot receptor este și clientul care citește documentul înainte de a fi acord cu transmiterea lui, dar și avocatul părții adverse căruia instanța îi va comunica un exemplar.

Mult mai important este că receptorul se poate diversifica în timp, cererea fiind de exemplu citită de alți judecători în cadrul căilor de atac.

Putem reprezenta grafic structura comunicării judiciare în următoarea schemă.

schema_comunicarii_judiciare

Figura 1 Structura comunicării judiciare

Aceasta este o adaptare a modelului Shannon – Weaver (1949), un model care schematizează procesul comunicării sub forma sa cea mai generală.

Schema Shannon – Weaver prezintă traseul unui mesaj care, elaborat de o sursă, este codificat de un transmiţător sub forma unor semnale, ce parcurg un canal, pe traseul căruia se confruntă cu primejdia distorsionării lor ca urmare a intervenţiei unei surse de zgomot, după care parvin la receptorul ce le decodifică, restituind mesajului forma iniţială şi încredinţându-l astfel destinatarului.

Problemele apărute în studiul comunicării pot fi identificate pe 3 paliere[4]:

Nivelul A                                                  Cu câtă acuratețe pot fi transmise simbolurile comunicării?
(probleme tehnice)

Nivelul B                                                  Cât de precis poartă simbolurile transmise înțelesurile dorite?
(probleme semantice)

Nivelul C                                                  Cât de eficient va influența conduita înțelesul recepționat?
(probleme legate de eficiență)

Studierea comunicării pe fiecare din acest palier are ca scop înțelegerea felului în care acuratețea și eficiența procesului de comunicare pot fi îmbunătățite.

Modelul ne face conștienți că finalul procesului de comunicare nu este un produs fizic (cererea scrisă), ci un rezultat psihologic – înțelegerea[5].

Nicio comunicare nu înseamnă doar producerea de semnale, fără nicio legătură cu scopul acestora. Cel ce vrea să comunice n-ar trebui să vadă în codificarea mesajului lui un scop în sine și nici încheierea procesului de comunicare. Nu scriem de dragul de a scrie, nu încheiem comunicarea odată cu ultimul caracter al cererii scrise. Cu excepția lui James Joyce (în Finnegans Wake) se presupune că scriitorii scriu cărți pentru a fi înțeleși de cineva.

Destinatarul comunicării, cel care citește, este la fel de important în proces ca și cel care scrie.

Ce înseamnă în mod concret aceasta? Că imaginea destinatarului comunicării trebuie să fie o prezență vie pentru cel care inițiază o comunicare, că trebuiesc anticipate acțiunile lui de decodificare a mesajului.

Mai întâi, informația trebuie selectată în funcție de nevoile publicului. Ea nu trebuie doar produsă și împachetată în canalul de transmitere (cererea), ci trebuie să fie și modelată astfel încât să permită o înțelegere adecvată.

Apoi, destinatarul este o parte a mesajului transmis, iar calitățile lui personale pot modifica sensul acelui mesaj.

Canalele de comunicare determină și alte caracteristici importante, prezente în orice proces de comunicare.

În termenii modelului pe care l-am ales, pe canalele de comunicare există zgomot, ele au nevoie de o anumită redundanță și are ca efect pozitiv feedback-ul.

Într-o comunicare, zgomot înseamnă orice formă de interferență cu mesajul și care distrage atenția. În schema noastră este identificat prin efectul lui, distorsiunea.

În cazul comunicării judiciare poate fi vorba despre gălăgia din biroul în care judecătorul citește cererea, despre telefonul primit de la soție care îi spune că trebuie să meargă la cumpărături sau pur și simplu despre plictiseala lui ori o durere de dinți. Poate fi vorba însă și despre lucruri mai puțin evidente, cum ar fi prejudecățile judecătorului, opțiunile lui ideologice sau deprinderile lui judiciare. Orice influențează o comunicare ușoară are efectul de zgomot pe canalul de comunicare.

Mai întâi, avocatul nu poate influența cantitatea și natura zgomotelor care interferează cu comunicarea. Nu poate determina când și în ce condiții îi va fi citită cererea, nu-i poate da drumul la aer condiționat când e cald și nici să facă el ritualul plictisitor al cumpărăturilor în locul judecătorului.

În al doilea rând, existența unor interferențe este inevitabilă. Nu există comunicare în vid, tocmai întrucât aceasta este un proces social.

În sfârșit, influența negativă a zgomotului poate fi limitată printr-un proces conștient de prevenție. Comunicarea judiciară trebuie inițiată și elaborată având în vedere posibilele perturbări în decodificarea mesajelor transmise. Informația trebuie așezată într-o formă care să minimizeze riscurile ca zgomotul s-o afecteze fundamental.

Dacă zgomotul este plictiseala de pildă, o cerere alertă, cu tensiune narativă, va supraviețui în comunicare mai bine decât una aridă, cu fraze întortocheate și incoerentă.

Dacă zgomotul este graba judecătorului să încheie pentru a ajunge la întâlnirea de shopping programată de soție, atunci o cerere scurtă, la obiect, cu concluziile bine evidențiate produce mai multă comunicare de calitate decât o cerere amplă, cu citate largi din tratate științifice, nearticulată expresiv în paragrafe și secțiuni distincte. Orice efort suplimentar pe care judecătorul trebuie să-l facă pentru a citi și înțelege cererea crește riscul ca zgomotele să influențeze comunicarea. O cerere scrisă cu diacritice are un risc mai scăzut decât una scrisă fără diacritice. O cerere în care avocatul își sistematizează didactic argumentele are un risc mai scăzut decât una în care judecătorul trebuie să-și facă schița lor mental sau pe hârtie.

Shannon și Weaver au introdus distincția între zgomotul semantic și zgomotul mecanic. Zgomotele mecanice sunt exact ce le spune numele: soneria unui telefon, vorbele unui coleg, faptul că judecătorul și-a uitat ochelarii de citit acasă. Zgomotul semantic este orice distorsiune a înțelesului care apare în procesul comunicării și nu este intenționată de către sursă, dar care afectează receptarea mesajului la destinație. Pot fi sursă de zgomot semantic toate deciziile la care am făcut referire mai sus pe care le ia redactorul cu privire la compoziția și structura cererii lui, indiferent că se referă la lungimea frazelor, elementele de tehnoredactare sau complexitatea construcției verbale alese pentru a prezenta un argument juridic.

În studiul procesului de comunicare pe palierul B (probleme semantice), Shannon-Weaver au introdus câteva concepte fundamentale.

Redundanța reprezintă ceea ce este predictibil sau convențional într-un mesaj, iar opusul ei este entropia. Un mesaj cu predictibilitate mică se numește entropic, în timp ce unul cu predictibilitate mare este redundant[6].

Când începem o cerere de chemare în judecată cu formula Domnule Președinte este un mesaj foarte predictibil, reduntant. Dacă ne-am adresa direct judecătorului, prin nume și prenume, ar fi un mesaj complet neașteptat, entropic.

Redundanța nu este doar utilă în comunicare. Ea este absolut necesară și în același timp inevitabilă. Cea mai importantă funcție a redundanței este aceea că ajută la acuratețea decodării, la eficiența transmiterii mesajului. Destinatarul unui mesaj îi verifică acuratețea din perspectiva experiențelor sale legate de situații similare, respectiv de convenții și uzaje. Cu cât mesajul este mai predictibil și mai apropiat de experiențele similare anterioare, cu atât el este mai repede descifrat. Dacă îi vom spune judecătorului despre prezumția de nevinovăție prevăzută de Codul de procedură penală, de Constituția României sau de Convenția europeană a drepturilor omului vom fi rapid și integral înțeleși, în timp ce dacă facem referiri la legislația Rusiei sau a Insulelor Capului Verde cel mai probabil îl vom surprinde.

Convenția reprezintă o sursă importantă de redundanță și duce la o decodificare ușoară. Structurarea unui mesaj în conformitate cu tiparele cunoscute și împărtășite, altfel spus, convenții, duce la scăderea entropiei și la creșterea redundanței, iar implicit la acuratețea comunicării.

A impune unui document un tipar prestabilit este o modalitate practică de realizare a acestui lucru. Hotărârea este compusă dintr-o parte introductivă, din considerentele instanței și din dispozitiv. Cererea de chemare în judecată în materie civilă trebuie să aibă motivele de fapt și de drept pe care se fundamentează.

Judecătorul nu trebuie să fie surprins, pe lângă elementele de structurare a formei, nici de elementele de conținut. Trebuie menținut permanent în orizontul lui de așteptare. Dacă pe la mijlocul cererii ieși din cadrul expunerii tehnice de până atunci și te lansezi într-o tiradă de injurii la adresa instanței inferioare sau a adversarului, induci un grad mare de entropie și încalci regulile comunicării. Dacă ajuți judecătorul să anticipeze ceea ce va găsi în cererea ta, prin titluri și subtitluri descriptive și expresive îl menții într-o logică a redundanței mesajului.

NOTĂ: Articolul este un extras adaptat din Adrian Toni Neacşu, Comunicarea judiciară eficientă. Ghid practic de metodologie a cererilor persuasive în instanţă, Wolters Kluwer, 2016.


[1]. Pentru definiție vezi Eficiența concluziilor orale din perspectiva Comunicării judiciare. O abordare experimentală, www.juridice.ro, 21.01.2015.
[2]. Mark K. Osbeck, What is Good legal writing and why does it matter?, Drexel Law Review, vol. 4, Issue 2, Spring, 2012, p. 417, diponibil online aici. „In the context of legal writing, the lawyers and judges who comprise the intended audience have very particular needs and interests when they read legal documents. Unlike readers of fiction, they are not looking for writing that entertains them or edifies them in some way. Rather, lawyers and judges read legal documents because they need to extract information from these documents that will help them make decisions in the course of their professional duties.”
[3]. Mary Beth Beazley, A practical guide to appellate advocacy, Wolters Kluwer, Fourth Edition, 2014, p. 2
[4]. John Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, București, 2003, p. 22.
[5]. Christopher Turk, Comunicarea eficientă. Cum să le vorbești oamenilor, Editura Trei, ed. a II-a, București, 2013, p. 23.
[6]. Pentru prezentarea pe larg a schemei Shannon și Weaver, a se vedea Armand Mattelart, Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicării, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 43-46.


Avocat Adrian Toni Neacșu
Baroul București


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.