Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Falsuri în înscrisuri raportat la actele care stau la baza înscrierilor în cartea funciară
24.02.2016 | Alexandra-Paula CHIȘ


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice

1. INTRODUCERE

Infracțiunile de fals în înscrisuri sunt reglementate de noul Cod Penal în Partea Specială, Titlul VI, Capitolul III.

„Pericolul social al infracţiunilor de fals în înscrisuri rezultă din faptul că afectează încrederea ce este acordată înscrisurilor oficiale sau sub semnătură privată. Acestea au o deosebită importanţă în toate domeniile de activitate. Este necesar astfel ca înscrisurile să inspire oamenilor încredere în conţinutul lor, adică în faptele şi evenimentele a căror dovadă o fac. Fără siguranţa că înscrisurile atestă un fapt veridic, întocmai cu realitatea, relaţiile sociale nu ar fi posibile decât, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, ”cu anevoioase precauţiuni şi cu inevitabile riscuri.” [1]

În ceea ce privește actele care stau la baza înscrierilor în cartea funciară, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, trebuie să îmbrace forma autentică[2] pentru a putea fi considerate titluri care vor sta la baza unei înscrieri, în genere, în cartea funciară.

Infracțiunile de falsuri cu privire la aceste acte produc consecințe deosebite, întrucât scopul cărții funciare este păstrarea unei evidențe asupra bunurilor imobile în ceea ce privește titularii drepturilor reale constituite asupra imobilelor, precum și existenței unor eventuale sarcini sau garanții constituite asupra acestor bunuri.

Prin săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri asupra actelor care stau la baza înscrierilor efectuate în cartea funciară se aduc atingeri grave dreptului de proprietate, dar și drepturilor garantate cu astfel de bunuri, astfel încât echilibrul și protecția circuitului civil sunt puse în pericol.

2. ELEMENTE TEORETICE

Capitolul dedicat infracțiunilor de fals în înscrisuri cuprinde nouă infracțiuni, însă voi proceda la analizarea celor mai relevante în materie de carte funciară, respectiv: falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual și uzul de fals.

2. 1. FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE

Această infracțiune este definită în forma tip de art. 320 alin. (1) Cod penal ca fiind falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice.

„Prin înscris se înțelege actul unilateral sau convențional care emană de la una sau mai multe persoane fizice sau juridice de drept public sau privat ori care aparține acestor persoane; înscrisul trebuie să aibă o formă materială, neavând relevanță din punct de vedere penal forma electronică a înscrisului.”[3]

Înscrisul oficial este definit chiar de legiuitor, art. 178 alin. (2) Cod penal prevede că este înscris oficial orice înscris care emană de la o persoană juridică la care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută la art. 175 alin (2).

Art. 175 alin (2) face vorbire despre noțiunea de funcționar public asimilat, respectiv persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Se circumscriu, de pildă, noțiunii de funcționari publici asimilați notarii publici, executorii judecătorești, interpreții și traducătorii autorizați.

„Este necesar ca înscrisul oficial să nu fie lovit de o cauză de nulitate absolută, care să fie evidentă.”[4]

În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii, acesta poate fi orice persoană fizică sau juridică. În cazul în care subiectul activ este un funcționar public, se va reține varianta agravată a acestei infracțiuni.

Modalitățile de săvârșire sunt: contrafacerea sau alterarea în orice mod. Contrafacerea presupune reproducerea/imitarea înscrisului. Alterarea presupune modificarea în sens material, cum ar fi adăugiri sau ștersături.[5]

Este necesar ca actul să fie apt de a produce efecte juridice.

Din perspectiva actelor care stau la baza înscrierii în cartea funciară, este posibil ca această infracțiune să fie săvârșită asupra lor. Aceasta deoarece actele care stau la baza înscrierilor funciare sunt acte autentice, în caz contrar nefiind apte de a atrage efectuarea înscrerii.

De pildă, persoana care posedă un titlu de proprietate care îmbracă forma autentică, nefiind titularul acestuia, poate săvârși această infracțiune prin modificarea numelui prevăzut în titlul respectiv ori prin adăugarea unui alt drept real asupra imobilului în cuprinsul titului ori prin modificarea măsurătorilor efectuate asupra bunului respectiv.

În situația în care persoana care săvârșește această infracțiune, formulează cerere în fața BCPI sau OCPI de înscriere a dreptului său în baza titlului ce face obiectul infracțiunii, se va reține un concurs de infracțiuni compus din fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals.

2. 2.FALSUL INTELECTUAL

Conform art. 321 Cod penal, falsul intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către funcționarul public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.

Nu voi relua discuțiile referitoare la noțiunea de înscris oficial, urmând să evidențiez aspectele definitorii ale acestei infracțiuni.

Subiectul activ este funcționarul public, astfel cum este el definit de art. 175 Cod penal atât în forma alin. (1), cât și în forma alin. (2).

Fapta se va considera tipică în cazul în care este săvârșită cu prilejul întocmirii înscrisului oficial prin atestarea unei fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea de a insera date sau împrejurări necesare validității actului oficial.

Este necesar și în cazul acestei infracțiuni ca actul să fie apt de a produce consecințe juridice.

Această infracțiune se poate săvârși cu privire la actele care stau la baza înscrierilor în cartea funciară.

De pildă, notarul public cu ocazia emiterii unu act autentic cu caracter translativ de proprietate va înscrie un alt nume decât celui care are într-adevăr calitatea de titular al unui drept real imobiliar ori omite să introducă o garanție care se constituie asupra imobilului ori înscrie alte măsurători decât cele reale ale imobilului cu scopul de a mări patrimoniul beneficiarului.

În cazul în care notarul însuși va folosi actul astfel emis, se va reține un concurs de infracțiuni în sarcina sa, compus din fals intelectual și uz de fals. În situația simplei emiteri a unui astfel de act, se va reține doar infracțiunea de fals intelectual, uzul de fals putând fi reținut eventual în sarcina beneficiarului actului respectiv.

2.3. UZUL DE FALS

Art. 323 Cod penal, prevede că este infracțiunea ce constă în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată falsificat, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice.

Observăm că legiuitorul a supus acestei norme de incriminare atât înscrisul oficial, cât și pe cel sub semnătură privată.

Astfel cum am argumentat anterior, folosirea unui înscris oficial asupra căruia au fost efectuate acte materiale ce se circumscriu infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale ori de fals intelectual, în cazul în care făptuitorul acestora le folosește în scopul producerii de consecințe juridice, se va reține un concurs de infracțiuni.

În ceea ce privește înscrisul sub semnătură privată falsificat, consider că uzul de fals nu se va putea reține în concurs atâta timp cât ambele fapte au fost săvârșite de același subiect activ și cu privire la același act, pentru că, într-o astfel de situație, ne-am afla în prezența unei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă consumată.

Este totuși posibil concursul între uzul de fals și falsul în înscrisuri sub semnătură privată, în cazul în care același subiect pasiv săvârșește acte materiale specifice fiecărei fapte asupra unor înscrisuri distincte. De pildă, X falsifică un înscris sub semnătură privată pe care apoi îl folosește pentru a-și procura anumite avantaje, apoi dobândește posesia asupra unui alt înscris despre care cunoaște că este fals, act pe care îl folosește pentru a produce consecințe juridice.

Raportat la actele care stau la baza înscrierilor în cartea funciară, consider că uzul de fals este compatibil cu acestea, fără a ridica probleme. De pildă, o persoană care intră în posesia unui act oficial despre care cunoaște că a fost falsificat, îl folosește pentru a-și înscrie propriul drept în cartea funciară ori în cazul în care o persoană instigă un notar public să săvârșească un fals intelectual, iar apoi se folosește de actul astfel emis pentru a-și înscrie aparentul drept imobiliar în cartea funciară.

3. APLICARE PRACTICĂ

În vederea dezvoltării acestui subiect, am ales să prezint o parte din aceste infracțiuni și din perspectivă practică prin soluționarea unei spețe.

„La data de 5 noiembrie 2003, P. C., în calitate de notar public, a procedat la legalizarea declarației specimen de semnătură și la autentificarea, în lipsa persoanei vătămate R. G., a unei declarații cu privire la intrarea imobilului situat în București, strada P., ca aport în natură, în activul patrimonial al Fundației E.

De asemenea, P. C. a atestat în mod nereal, prin încheierea nr. 4520 din 6 noiembrie 2003, că persoana vătămată s-a prezentat la sediul biroului notarial, unde a consimțit la autentificare și a semnat declarația sus-menționată, în calitate de declarant.

Autentificarea a avut drept consecință pierderea de către persoana vătămată, R. G., fără știrea și consimțământul său, a dreptului de coproprietate asupra imobilului respectiv, dobândit în timpul căsătoriei cu inculpatul B. D., prin transferul imobilului în cauză în patrimoniul Fundației E.

Acesta din urmă, atât în actul constitutiv și statutul Fundației E., adoptate la data de 15 septembrie 2003, cât și în cuprinsul actului adițional la statutul aceleiași fundații, semnat la data de 10 februarie 2004 și prezentat ulterior Direcției Venituri din cadrul Consiliului Local al Sectorului 3 București pentru rectificarea obligațiilor fiscale privind terenul situat în București, strada P., a menționat, în calitate de fondator unic, că activul patrimonial inițial al fundației se compune din acest imobil, deși coproprietara, persoana vătămată, R. G., nu și-a dat consimțământul în sensul scoaterii acestuia din masa bunurilor comune și al constituirii acestuia ca aport în natură la înființarea fundației respective.

Actul constitutiv și statutul fundației cu mențiunea falsă și declarația falsă autentificată la Biroul Notarului Public P. C. au fost ulterior folosite de către inculpatul B. D. la Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului – Direcția Juridică, în vederea obținerii avizului necesar dobândirii personalității juridice, la Judecătoria Sectorului 3 București, în vederea înscrierii în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor, la Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București, în vederea înregistrării fiscale a fundației, precum și la Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, în vederea intabulării dreptului de proprietate al fundației respective.”[6]

În speță sunt două persoane care au săvârșit infracțiuni de fals în înscrisuri: P. C., în calitate de notar public, și B. D.

3.1. FALS INTELECTUAL

Falsul intelectual este definit de art. 321 Cod Penal ca fiind falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.

În primul rând, observăm că infracțiunea de fals intelectual necesită a fi săvârșită de un subiect activ calificat, respectiv de un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Art. 175 definește noțiunea de funcționar public astfel cum trebuie înțeleasă în sensul legii penale:

(1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

În lumina art. 175 alin. (2), notarul public se subscrie situației prevăzute de legea penală, deoarece „notarul public este învestit, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, să îndeplinească un serviciu de interes public. Conform art. 35 alin (1) din Legea nr. 36/1995, notarul public este numit de ministrul justiției”.[7]

„Deși aceste persoane nu sunt propriu-zis funcționari, ele exercită atributele de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorității statale competente și sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcționarii. Așa cum rezultă din cuprinsul părții speciale, atunci când anumite incriminări nu sunt compatibile cu statutul acestor persoane, ori nu s-a dorit aducerea lor sub incidența unui anumit text de incriminare, a fost prevăzută în mod expres neaplicarea textului cu privire la persoanele menționate.” [8]

În al doilea rând, subiectul activ al infracțiunii trebuie să fie în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Această condiție este îndeplinită de inculpata P. C., deoarece a emis respectivele acte în cadrul intervalului orar de desfășurare a activității speficice profesiei sale.

În al treilea rând, norma de incriminare impune falsificarea unui înscris oficial pentru a se putea reține infracțiunea de fals intelectual.

Conform art. 178 alin. (2) Cod Penal, înscris oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparține unor asemenea persoane.

Observăm că legiuitorul face trimitere în mod expres la persoanele prevăzute de art. 175 alin. (2), respectiv funcționarii asimilați, categorie de persoane din care tocmai am stabilit că inculpata P. C. face parte.

În al patrulea rând, norma de incriminare solicită ca falsificarea să fie săvârșită prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.

În speță, inculpata P. C. a procedat la legalizarea declarației specimen de semnătură, precum și la autentificarea unei declarații care privește transferul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, pe strada P, fără ca persoana vătămată, R. G., să fie prezentă la îndeplinirea acestor acte și, mai ales, fără ca persoana vătămată să își fi exprimat consimțământul în sensul emiterii acestor acte de către P. C.

Având în vedere această stare de fapt, putem afirma că actele materiale săvârșite de P. C. se subscriu situației prevăzute de art. 321, întrucât inculpata P. C. a atestat o împrejurare necorespunzătoare cu adevărul.

Pentru aceste argumente, consider că sunt întrunite toate condițiile necesare pentru a reține în sarcina inculpatei P. C. infracțiunea de fals intelectual.

3. 2. UZ DE FALS

Infracțiunea de uz de fals este definită de art. 323 Cod Penal ca fiind folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice.

În speța prezentată, inculpatul B. D. s-a folosit de actele întocmite de P. C. în calitate de notar public.

În primul rând, actele folosite de B. D. sunt înscrisuri oficiale pentru motivele arătate mai sus.

În al doilea rând, B.D. a cunoscut că întocmirea actelor respective a avut loc prin falsificarea acestora.

În al treilea rând, B. D. a folosit actele emise de P. C. pentru a produce consecințe juridice, deoarece în baza acestor acte s-au efectuat o serie de înscrieri în diferite registre care au beneficiat Fundației E., al cărei fondator unic este chiar B. D., respectiv, a menționat în actul constitutiv, precum și în actul adițional, că imobilul din cauză constituie activul patrimonial inițial al fundației, apoi a prezentat aceste înscrisuri Direcției Venituri din cadrul Consiliului Local al Sectorului 3 București. Actele emise în fals de către notarul public P. C. au mai fost folosite de către B. D. la Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului – Direcția Juridică cu scopul de a obține avizul necesar dobândirii personalității juridice, apoi au fost folosite pentru a obține înscrierea în Registrul Asociaților și Fundațiilor, în vederea înregistrării fiscale a fundației, precum și în vederea intabulării dreptului de proprietate al fundației la Biroul de Carte Funciară.

Pentru motivele arătate, consider că se poate reține în sarcina lui B. D. infracțiunea de uz de fals.

4. REMEDII

Prin înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate aparținând Fundației E., dreptul de proprietate a persoanei vătămate, R. G., s-a stins.

Conform art. 900 din Codul Civil, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Astfel, art. 900 din Codul civil instituie o prezumție în favoarea celui înscris în cartea funciară ca titular al dreptului real și, de asemenea, o prezumție a veridicității stării tabulare.

Pentru a-și redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului, persoana vătămată, R. G., se poate adresa instanței cu o acțiune în rectificare tabulară.

Acțiunea în rectificare tabulară este acțiunea formulată ori de câte ori o înscriere în cartea funciară nu corespunde cu situația juridică reală.

Noțiunea de rectificare este definită chiar de legiuitor, conform art. 907, alin. (2) din Codul Civil, prin rectificare se înțelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară.

Această acțiunea poate viza oricare dintre operațiunile de carte funciară, respectiv, intabularea, înscrierea provizorie sau notarea.

În ceea ce privește intabularea și înscrierea provizorie, acțiunea în rectificare tabulară poate fi formulată în următoarele cazuri:

1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desființat, în condițiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui;

2. dreptul înscris a fost greșit calificat;

3. nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;

4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanță cu situația juridică reală a imobilului.

În speța prezentată, persoana vătămată poate exercita acțiunea în rectificare tabulară, întrucât actele care au stat la baza înscrierii dreptului de proprietate în favoarea Fundației E sunt nelegale, urmând să fie desființate de către instanță.

4. 1. PROCEDURA ÎNSCRIERII ÎN FALS

În cazul în care persoana vătămată decide să apeleze la instanța civilă pentru a obține repararea prejudiciului, această procedură va fi cea potrivită dacă procesul penal nu se poate desfășura[9] și inculpatul opune în cadrul acțiunii în rectificare înscrisul falsificat.

Procedura înscrierii în fals este mijlocul procesual prin care o parte contestă veridicitatea unui înscris autentic sau sub semnătură privată.

Conform art. 304 alin. (1) Cod proc. civ., dacă cel mai târziu până la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una din părți declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină.

O primă observație cu privire la această normă este lipsa de diferențiere a regimului juridic, după cum este vorba despre un înscris autentic ori un înscris sub semnătură privată.

Înscrisul autentic este definit de legiuitor în art. 269 Cod proc. civ., conform căruia, înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului.

Legiuitorul prevede expres caracterul autentic al înscrisului, însă limitează această „putere” la patru elemente, urmând ca celelalte elemente (care nu sunt constatate ex propriis sensibus) să fie supuse regimului juridic al unui înscris sub semnătură privată.

Noțiunea de înscris sub semnătură privată este și ea definită de legiuitor, conform art. 272 Cod proc. civ., înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părților, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalități, în afara excepțiilor anume prevăzute de lege.

În principiu, excepțiile care impun și alte formalități înscrisului sub semnătură privată afectează forța probantă a înscrisului (ad probationem), iar nu validitatea acestuia (negotium iuris).

O a doua observație, în ceea ce privește art. 304 alin. (1) Cod proc. civ., este limitarea în timp a uzitării acestei proceduri, respectiv cel târziu la primul termen după prezentarea înscrisului. În cazul nerespectării acestui termen, partea îndrituită la denunțarea înscrisului ca fals, va fi decăzută din acest drept.

O ultimă observație, cu privire la acest articol, este obligativitatea motivării unei astfel de cereri. Consider că în lipsa unei motivări a denunțării înscrierii în fals, instanța urmează să constate veridicitatea înscrisului. În caz contrar, această procedură ar putea fi deturnată de la scopul legal, în sensul tergiversării inutile a procesului civil.

În cazul în care partea care folosește înscrisul nu este prezentă, instanța va ordona ca aceasta să se prezinte personal pentru a lua la cunoștință de denunțarea înscrisului ca fals, să depună originalul și să dea explicațiile necesare, întocmai cum prevede art. 304 alin (2) Cod proc. civ.

De asemenea, legea dă dreptul judecătorului de a ordona prezentarea părților chiar și înainte de primul termen de judecată, dacă partea declară, prin întâmpinare, că scrierea sau semnătura sa este falsificată.

Ca regulă, părțile trebuie să se înfățișeze personal în fața instanței în cadrul acestei proceduri, însă în cazuri temeinic justificate, părțile pot fi reprezentate prin mandatar cu procură specială.[10]

Conform art. 305 alin. (1) Cod proc. civ., judecătorul va constata de îndată, prin proces-verbal, starea materială a înscrisului denunțat ca fals, dacă există pe el ștersături, adăugiri sau corecturi, apoi îl va semna, spre neschimbare, și îl va încredința grefei, după ce va fi contrasemnat de grefier și de părți.

În mod evident, pentru ca judecătorul să poată efectua verificarea înscrisului denunțat ca fals, este necesar ca acest înscris să fie depus înaintea instanței.

Art. 304 alin. (2) Cod proc. civ., prevede obligativitatea instanței de a ordona părții neprezente în momentul denunțării, prezentarea personală, precum și prezentarea înscrisului în original.

În situația în care partea este prezentă, însă a depus înscrisul în copie, instanța va da aplicare art. 292 alin. (2) Cod proc. civ., care prevede că dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris.

Consider că această situație ar profita în mod injust părții împotriva căreia s-a efectuat declarația de înscriere în fals. În acest caz, partea adversă ar trebui să se prevaleze de prevederile art. 293 alin. (1) Cod proc. civ., respectiv, când partea învederează că partea adversă deține un înscris probatoriu, referitor la proces, instanța va ordona înfățișarea lui.

Desigur, partea împotriva căreia s-a făcut declarația de înscriere în fals, ar putea refuza ori ar putea să ignore pur și simplu ordinul instanței, însă legiuitorul a prevăzut un remediu în acest caz. Articolul 295 teza a-II-a Cod proc. civ. prevede că în cazul neconformării ordinului dat de instanță de a înfățișa înscrisul, instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui înscris de partea care a cerut înfățișarea, deci sancțiunea nu este cea generală, prevăzută în cadrul procedurii de administrare a probei cu înscrisuri, ci una specială, derogatorie.

Consider că partea împotriva căreia s-a făcut declarația de înscriere în fals s-ar putea proteja de efectele acestei proceduri prin invocarea art. 294 Cod proc. civ., care obligă instanța să respingă cererea de prezentare a înscrisului.

Deși nu se prevede expres în normă că este necesară formularea unei cereri a părții interesate pentru ca instanța să poată aplica acest articol, consider că judecătorul nu ar putea știi în toate cazurile ce înseamnă pentru o persoană chestiuni strict personale, privind demnitatea sau viața privată a unei persoane, întrucât aceste noțiuni sunt de cele mai multe ori subiective și diferite pentru fiecare persoană. În susținerea acestei interpretări, doresc să menționez că, în opinia mea, judecătorul nu poate știi, în principiu, nici cine anume este sau nu soț, rudă sau afin până la gradul al treilea inclusiv cu partea împotriva căreia s-a efectuat înscrierea în fals. Mai mult decât atât, consider că instanța nu este datoare să apere interesele personale ale părților ori ale altor persoane, deoarece nu acesta este rolul ei în cadrul judecății.

În ceea ce privește art. 294 alin. (1) pct. 2, consider că instanța poate și chiar trebuie să se sesizeze din oficiu în sensul respingerii cererii de prezentare a înscrisului, deoarece este vorba de încălcarea unei îndatoriri legale de păstrare a secretului profesional, iar art. 252 alin. (1) Cod proc. civ. prevede expres obligativitatea cunoașterii din oficiu a dreptului în vigoare în România. Mai mult decât atât, în această situație interesul ocrotit este unul general, astfel că se justifică ingerința judecătorului în „afacerea” părților.

Prezentarea înscrisului este, totuși, obligatorie indiferent de apărările părților în cadrul procesului civil, pentru că doar după verificarea înscrisului în cauză judecătorul se poate pronunța asupra veridicității înscrisului.

Înainte ca instanța să dea curs declarației de înscriere în fals, aceasta va întreba partea care a produs înscrisul dacă înțelege să se mai folosească de el. Acest lucru are loc la termenul la care înscrisul a fost denunțat ca fals sau la termenul următor de judecată, în cazul în care partea care a produs înscrisul nu este prezentă la termenul la care înscrisul a fost declarat fals, întocmai cum este prevăzut în art. 306 alin. (1) Cod. proc. civ.

Observăm că legiuitorul a înțeles să oblige instanța să acorde părții care se folosește de înscris o a doua șansă. Această soluție apare ca normală în cadrul unui proces civil, pentru că obiectul unei astfel de cauze nu este de natură penală, ci civilă, iar în acest domeniu părțile doresc să obțină soluționarea unei situații juridice (lato sensu) de ordine privată.

Conform art. 306 alin. (2) Cod proc. civ., dacă partea care a folosit înscrisul lipsește, refuză să răspundă sau declară că nu se mai servește de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în parte, după caz.

„Așadar, atât tăcerea părții care a depus înscrisul, cât și lipsa acestei părți la termenul fixat sunt considerate de lege ca renunțări tacite, dar neîndoielnice, la folosirea înscrisului defăimat ca fals, deci suntem în prezența unei prezumții legale.”[11]

Observăm intenția legiuitorului de a feri procesul civil de intervenția dreptului penal, cel mai probabil pentru o mai bună desfășurare a procesului, părțile având oricând opțiunea de a se adresa organelor de urmărire penală pentru a-și valorifica drepturile de această natură.

În cazul în care partea care a denunțat înscrisul ca fals lipsește, refuză să răspundă sau își retrage declarația de denunțare, înscrisul va fi considerat ca recunoscut, întocmai cum prevede art. 306 alin. (3) Cod proc. civ. „Și în acest caz este vorba de o prezumție legală, anume că lipsa sau tăcerea părții care a defăimat înscrisul este considerată, de art. 306 alin (3) C. proc. civ., ca o renunțare a acestei părți la pretenția de înlăturare a înscrisului ca fals.”[12]

Deși ambele prezumții sunt instituite în sensul unei renunțări tacite la ceea ce părțile au solicitat instanței, respectiv administrarea înscrisului ca probă sau declararea înscrisului ca fals, finalitatea prezumțiilor este diferită după cum vorbim despre o parte sau alta. În acest sens, în cazul părții care produs înscrisul, prezumția operează în favoarea ei scutind-o de o eventuală răspundere penală, în schimb, în cazul părții care a declarat înscrisul ca fals, prezumția operează în defavoarea sa, deoarece înscrisul se consideră recunoscut, iar aceasta va fi ținută să suporte consecințele recunoașterii. Aceste consecințe diferă după cum este vorba de un înscris autentic sau de un înscris sub semnătură privată.

În cazul recunoașterii sub forma prevăzută de art. 306 alin. (3) ce are ca obiect un înscris în formă autentică, consecința este cuprinsă în art. 270 Cod proc. civ., adică înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii. Mai mult decât atât, legea prevede că declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de terți. Aceste declarații trebuie să fie în legătură directă cu raportul juridic pentru a se bucura de opozabilitate față de terți, în caz contrar, acestea constituie început de dovadă scrisă între părți.

Așa cum am menționat anterior, autenticitatea cuprinde doar elementele constatate personal de către cel care autentifică înscrisul, celelalte elemente se supun regimului juridic al înscrisului sub semnătură privată, deoarece se poate face dovada contrară împotriva acestora fără a se recurge la înscrierea în fals, ci prin procedura contestării înscrisului cuprinsă în art. 301 Cod proc. civ., instituție specifică înscrisului sub semnătură privată. În ciuda acestui regim juridic, elementele care nu sunt constatate personal de cel care autentifică înscrisul se bucură de un avantaj, anume opozabilitatea față de terți, caracter inexistent în cazul unui înscris întocmit sub semnătură privată ab initio.

Consecințele recunoașterii sub forma prevăzută de art. 306 alin. (3) Cod proc. civ., în cazul înscrisului sub semnătură privată sunt cuprinse în art. 273 Cod proc. civ., înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părți până la proba contrară. De asemenea, mențiunile cuprinse în înscris care sunt în legătură directă cu raportul juridic al părților, fac dovadă până la proba contrară, iar celelalte mențiuni vor constitui început de dovadă scrisă între părți.

Așa cum am menționat anterior, în cazul înscrisului sub semnătură privată, efectele probatorii se răsfrâng numai asupra părților. De asemenea, pentru a face proba contrară înscrisului sub semnătură privată, nu este necesară declararea înscrisului ca fals deoarece art. 301 Cod proc. civ., prevede posibilitatea celui căruia îi este opus un astfel de înscris să îl recunoască sau să îl conteste, urmând ca instanța să decidă, după compararea înscrisului contestat cu alte înscrisuri prevăzute de art. 302 Cod proc. civ., dacă înscrisul poate fi păstrat ca probă ori urmează a fi exclus.

Deși, aparent, o astfel de instituție este inseparabilă de materia penală, legiuitorul ne arată prin noile reglementări că declararea înscrisului ca fals nu trebuie să conducă întotdeauna și la un proces penal. Acest fapt este demonstrat în mod constant prin posibilitățile repetate a părții care se folosește de înscris să renunțe la acesta, precum și prin sancționarea părții care defăimează înscrisul ca fals prin prezumarea ca recunoscut a înscrisului și nu numai.

Tragerea la răspundere penală, ca urmare a procedurii înscrierii în fals, apare în Codul de procedură civilă ca ultima ratio, deoarece o eventuală sesizare a organelor penale este condiționată de indicarea autorului ori a complicelui falsului și, mai mult decât atât, instanța nu este obligată să sesizeze organele competente, ci i se conferă facultatea de a le sesiza. Conform art. 307 Cod proc. civ., dacă partea care se folosește de înscris stăruie în aceasta, iar denunțarea înscrisului ca fals nu a fost retrasă, instanța, doar dacă îi este indicat autorul sau complicele acestei fapte, are posibilitatea de a suspenda judecata și de a sesiza organele de urmărire penală.

4. 2. ACȚIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

De regulă, în cazul săvârșirii unei infracțiuni, persoana vătămată se constituie ca parte civilă în cadrul procesului penal pentru a-și recupera prejudiciul produs. În această situație, acțiunea civilă se judecă de instanța penală.

Conform art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Această normă prevede, în alin. (4), că acțiunea civilă se soluționează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului.

Lectura acestei prevederi legale nu trebuie să ne inducă ideea unei dezînvestiri a instanței penale de acțiunea civilă în cazul în care termenul rezonabil ar fi depășit, ci ar trebui să înțelegem că în această ipoteză, acțiunea civilă va fi disjunsă de cea penală, dar soluționarea acțiunii civile rămâne tot în sarcina instanței de drept penal.

Motivul pentru care consider că acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal reprezintă un remediu pentru urmările săvârșirii infracțiunilor de fals în înscrisuri cu privire la actele care stau la baza înscrierilor în cartea funciară este dat de art. 25 alin. (3) C. proc. pen., conform căruia, instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

Observăm caracterul pronunțat al rolului activ al instanței, caracter care în speța sus-prezentată reprezintă un remediu extrem de important. Astfel, dacă persoana vătămată nu se constituie parte civilă în procesul penal, instanța se pronunță (caracter obligatoriu) cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris, cu atât mai mult instanța va da curs acestei obligații în cazul constituirii ca parte civilă.

În situația în care procesul penal își urmează cursul firesc, persoana vătămată, fie că se constituie parte civilă, fie că nu, va obține desființarea înscrisului falsificat printr-o hotărâre judecătorească. După pronunțarea hotărârii judecătorești, persoana vătămată se va prezenta la BCPI/OCPI, unde va solicita rectificarea stării tabulare având ca just titlu hotărârea instanței penale.

5. CONCLUZIE

Alegerea unei căi de valorificare a drepturilor, produce diferite consecințe în ceea ce privește dreptul procesual.

În cazul în care se decide constituirea ca parte civilă în cadrul procesului penal, persoana vătămată, R. G., va trebui să-și manifeste alegerea până la începerea cercetării judecătorești, așa cum prevede art. 20 alin. (1), Cod proc. pen. De asemenea, persoana vătămată, are obligația să arate natura și întinderea pretențiilor, precum și a motivelor și probelor de care înțelege să se folosească.

Pretențiile părții civile se pot modifica în cursul judecății, până la finalizarea cercetării judecătorești.

În cazul în care persoana vătămată nu respectă termenele până la care își poate valorifica drepturile civile, aceasta nu va mai putea exercita acțiunea civilă în cadul procesului penal urmând să se adreseze cu o cerere de chemare în judecată instanței civile urmând ca instanța civilă să suspende acțiunea civilă după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, însă nu mai mult de un an de la înregistrarea cererii pe rolul instanței civile, astfel cum prevede art. 27 Cod proc. pen.

Soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal prezintă avantaje în materie de probațiune, apoi completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza va cunoaște mai bine detaliile speței și, nu în ultimul rând, această acțiune este scutită de taxa judiciară de timbru.

Conform art. 28 Cod proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile raportat la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, însă hotărârea de achitare sau încetare a procesului penal nu leagă instanța civilă.

În cazul în care persoana vătămată decide să formuleze acțiune în fața instanței civile, regulile procesuale se schimbă.

Art. 30 Cod proc. civ. prevede că oricine are o pretenție împotriva altei persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente. Pentru a putea adresa o astfel de cerere sunt necesare patru condiții cumulative, prevăzute expres de art. 31 Cod de procedură civilă, astfel cererea va putea fi formulată și susținută dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, calitate procesuală, dacă formulează o pretenție și are interes.

Nu voi intra în detalii în ceea ce privește fiecare condiție în parte, întrucât aș divaga de la subiectul lucrării.

Instanța civilă va fi sesizată cu soluționarea cauzei prin înregistrarea cererii introductive de instanță de către persoana vătămată, R. G., în calitate de reclamant. Această cerere se numește cerere de chemare în judecată. Codul de procedură civilă stabilește expres elementele pe care această cerere trebuie să le conțină în prevederile art. 194.

În ceea ce privește obligația de achitare a taxei juridiciare de timbru, aceasta nu incumbă persoanei vătămate, R. G., întocmai cum prevede art. 29 alin. (1) litera i), din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât în cazul lui R. G. acțiunea civilă este urmarea unei cauze penale, iar legiuitorul a ales scutirea de taxa juridiciară de timbru titularii acestor acțiuni.

După înregistrarea cererii de chemare în judecată, urmează ca judecătorul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza să dea aplicare art. 200 Cod proc. civ. care reglementează regularizarea cererii. Regularizarea cererii presupune verificarea îndeplinirii tuturor condițiilor intrinseci și extrinseci necesare validității cererii de chemare în judecată. Astfel, dacă cererea va cuprinde toate elementele enumerate la art. 194 Cod proc. civ., instanța va proceda la acordarea primului termen și declanșarea judecății civile, în caz contrar, instanța va anula cererea formulată de către persoana vătămată, R. G.

În lumina celor expuse, consider că acțiunea civilă prezintă mai multe avantaje atunci când este exercitată în cadrul procesului penal. Este adevărat că procesul penal se întinde pe o perioadă îndelungată de timp, însă acțiunea civilă fiind în strânsă legătură cu acesta ar beneficia de o soluționare mai profundă și într-un cadru procesual cunoscut mult mai bine de către instanță. Dacă este să compar cu acțiunea civilă formulată pe cale separată, aceasta ar presupune, în opinia mea, o cheltuială de resurse în plus, care nu cred că ar avea neapărat un alt fundament decât faptul că persoana vătămată nu se mai încadrează în termenul prevăzut de legea procesual penală, pentru că o nouă acțiune la altă instanță care nu cunoaște speța îndeaproape ar presupune readministrarea unor probe, rediscutarea anumitor măsuri procesuale întocmai cum prevede legea procesual civilă, chestiuni care pot fi ușor evitate prin constituirea ca parte civilă în cadrul procesului penal.


[1]. Doctorand Nicoleta-Aurelia Privantu, Rezumat Teză de Doctorat – Falsuri în înscrisuri, Conducător de doctorat prof. univ. dr. Valerian Cioclei, Universitatea din București, Facultatea de Drept, Școala Doctorală de Drept, București, 2012, p. 1, apud. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Rodica Stănoiu, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Volumul IV, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 315.
[2]. Art. 24: (3) Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moştenitor, încheiate de un notar public în funcţie în România, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă sau pe baza unui act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta, prin care s-au constituit ori transmis în mod valabil.
[3]. Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 407.
[4]. Idem, p. 408.
[5]. Ibidem.
[6]. Disponibil aici.
[7]. G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F. M.Vasile, Codul Penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 369.
[8]. Ibidem apud Expunere de motive a Codului Penal.
[9]. Art. 16 Cod proc. pen.
[10]. Art. 304 alin. (4) Cod proc. civ.
[11]. Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 460.
[12]. Ibidem.


Alexandra-Paula Chiș
Studentă la Drept

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate