Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Concepții doctrinare privind exercitarea acțiunii civile
26.02.2016 | Alina BULARCA-DORCESCU

Secţiuni: Drept civil, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

1. Abstract

În contextul actual al unei societăți civile aflate în continuă expansiune, expunerea concepțiilor doctrinare privind exercitarea acțiunii civile din spațiul juridic românesc, vine ca urmare a unei nevoi interne de înțelegere și acțiune în zona juridicității. În această perspectivă, pentru sinele individual în căutare de logică legislativă, reperele teoretice din învățătura juridică au raționalitate și valoare de adevăr într-un perimetru specific de reflecție: acțiunea civilă ca noțiune, condițiile și modalitățile de exercitarea ale acesteia.

În faza de inițiere juridică, pentru buna înțelegere a gândirii legislative în ceea ce privește noțiunea de acțiune civilă, literatura de specialitate dezbate esența principiului Liberului Acces la Justiție conform art. 21[1] din piatra de temelie[2] a sistemului judiciar român conștient organizat.

Principiu conceput de rațiune și întemeiat pe natura umană pentru o administrare eficientă a societății civile, acesta oglindește acțiunea civilă ca fiind principalul mijloc de protecție a drepturilor subiective și în general a ordinii publice. Fără garantarea accesului liber la justiție, însăși ideea de drept subiectiv ar constitui o simplă “facultate” legală, lipsită de garanții corespunzătoare[3].

La nivel de aprofundare juridică, definirea noțiunii de acțiune civilă servește la delimitarea tuturor mijloacelor procesuale pe care legea le pune la dispoziție pentru protejarea drepturilor subiective și a altor situații juridice, respectiv pentru asigurarea apărărilor părților în proces[4] de prima manifestare practică a acțiunii: cererea adresată unui organ de jurisdicție, în vederea apărării unui drept sau interes legal[5].

2. Noțiunea de acțiune civilă

Elaborarea NCPC marchează calitatea din sistemul mental al legiuitorului prin teoretizarea concretă a noțiunii de acțiune civilă[6]. În viziunea vechilor reglementări din CPC, în materie de conceptulizare, termenul în cauză răzbate din sfera abstractului. Diferitele concepții cu privire la noțiunea de acțiune civilă pornesc, de regulă, de la problema raportului dintre dreptul subiectiv civil și acțiunea civilă[7].

Într-o primă încercare de teoretizare, acțiunea civilă apare guvernată de principiul dinamicii, în sensul în care dreptul subiectiv civil este pus în mișcare prin acțiunea persoanei care pretinde protecția acestuia. Astfel, teoria clasică proclamă în doctrină, îndeosebi prin vocea reputatului jurist Savigny, ideea conform căreia dreptul subiectiv se identifică cu acțiunea, întrucât se naște[8], subzistă și se stinge odată cu aceasta: dacă nu există un drept subiectiv, nu poate fi vorba nici de violarea acestuia, iar dacă nu există o încălcare a acestuia, dreptul nu poate îmbrăca forma specială a acțiunii. În esența, forma specială a acțiunii indică conținutul acesteia care cuprinde totalitatea mijloacelor formale organizate de lege pentru apărarea drepturilor subiective recunoscute de ordinea de drept[9].

Ideea conform căreia dreptul subiectiv are același obiect și aceeași natură ca și acțiunea[10], își păstrează nuanța târzie a unui sistem mental ieșit din actualitate, întrucât unul și același drept poate fi protejat prin intermediul mai multor acțiuni, fiecare având obiect diferit[11]. De asemenea, dacă dreptul la acțiune s-ar identifica cu dreptul subiectiv, ar însemna că judecătorul ar trebui să verifice existența în prealabil a dreptului subiectiv, deși cu privire la acesta din urmă el se va pronunța numai la sfârșitul judecății[12].

Acțiunea civilă nu poate fi identificată cu actul de sesizare al organului judiciar, întrucât această instituție procesuală[13] jusifică întreaga activitate a instanței sesizate cu o pretenție[14], iar acțiunea preexistă cererii de chemare în judecată[15]. Într-o viziune specifică practicienilor, manifestarea practică a acțiunii prin cererea adresată unui organ de jurisdicție se exercită în raport cu nevoia unui individ, în vederea apărării unui drept sau unui interes legal. Astfel, din existența pretenției, deducem că dreptul subiectiv este de sine stătător.

Majoritatea autorilor[16] au recunoscut independența dreptului la acțiune față de dreptul subiectiv dedus judecății. Acțiunea civilă, prin definiție[17], este o instituție autonomizată care implică distincția între acțiunea civilă ca drept și dreptul subiectiv pretins. Logica din spatele gândirii analitice descoperă două entități distincte: dreptul la acțiune și dreptul subiectiv dedus judecății.

Într-o accepțiune personală, acțiunea civilă implică manifestarea conștientă a dreptului la acțiune generată de credința unui individ că un drept subiectiv există, prin intermediul mijloacelor procesuale, în fața instanțelor competente. Așadar, acțiunea civilă este de sine stătătoare, întrucât obiectul ei nu îl constituie, în mod necesar, existența unui drept subiectiv, cât relația de interdependență dintre cele două. Dreptul la acțiune există independent de dreptul subiectiv, iar acțiunea civilă se naște odată cu încercarea de materializare a dreptului subiectiv, adică cu dreptul de a urmări în justiție ceea ce se datorează: “ius persequendi indicio quod sibi debetur[18] ”.

3. Condițiile de admisibilitate ale acțiunii civile

Din analiza textului legislativ al NCPC art. 32, se arată spectrul legislativ al condițiilor care stau la baza exercitării acțiunii civile, în vederea manifestării acesteia prin sesizarea instanței cu cererea de chemare în judecată, ci și pentru punerea în mișcare a oricăreia dintre formele procesuale ce intră în conținutul acțiunii civile[19].

3. 1. Justificarea unui interes art. 32 lit. d) NCPC

Vechea reglementare a CPC nu determină în mod expres interesul ca fiind o condiție generală pentru ca o persoană să poată deveni parte în procesul civil, decât în cazurile particulare prevăzute de lege, cum ar fi situația intervenției (art. 49 CPC) și situația acțiunii în constatare (art. 111 CPC). Actualmente, conditio sine qua non, interesul constituie o condiție de ordin subiectiv recunoscută reclamantului, dar și pârâtului ori terților intervenienți care au abilitatea legală a unui drept la acțiune[20]. Formularea conștientă a interesului demarează acțiunea civilă.

Activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută, fără justificarea unui interes de către persoana care solicită instanței de judecată soluționarea unei cereri[21]. Justificarea interesului judiciar revine reclamantului și vizează, în principal, momentul inițial al procesului. Interesul poate fi justificat și ulterior de către pârât, în legătură cu actele procedurale îndeplinite de către acesta[22].

În urma promovării dreptului la acțiune de către una din părți, judecătorul va fi cel care va stabili legitimitatea interesului, în raport cu cei care au declanșat activitatea judiciară, numai dacă pretenția formulată izvorăște dintr-un raport juridic recunoscut de lege[23].

În conformitate cu ordinea de drept și cu regulile de conviețuire socială, și în baza art. 33 NCPC, folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă[24], poate declanșa și întreține activitatea procesuală numai pe fundamental unui interes născut și actual, adică din momentul încălcării unui anumit drept subiectiv[25].

3. 2. Formularea unei pretenții art. 32 lit. c) NCPC

Conform art. 21 din Constituție, calea se deschide în justiție pentru orice persoană care are credința că dreptul substanțial pe care îl afirmă îi revine de drept, precum și prejudiciul care i s-a produs, nefiind obligat să probeze afirmațiile sale[26].

În baza art. 30 alin. (1) NCPC, pentru ca un individ să poată exercita acțiunea civilă, el trebuie să afirme doar o pretenție sau o situație juridică care se bucură de protecție judiciară. Valorificarea pretenției constituie însăși baza judecății și scopul spre care se îndreaptă activitatea procesuală a părților[27]. Prin formularea unei pretenții, care implică în mod evident promovarea unei cereri în justiție, are loc afirmarea dreptului respectiv.

În cazul în care dreptul subiectiv civil nu este actual, deci este supus unui termen suspensiv sau unei condiții suspensive, titularul poate solicta anumite măsuri de asigurare ori conservare sau poate precede la o asigurare a dovezilor[28].

3. 3. Capacitatea procesuală art. 32 lit. a) NCPC

Instituția capacității procesuale reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacității civile[29], adică o transpunere a normelor de drept comun privitoare la capacitatea civilă a persoanelor fizice ori juridice reglementate de NCC.

Doctrina jurdică civilă, în baza art. 56 și art. 57 NCPC, instituie distincția între elementele componente ale capacității civile, respectiv capacitatea procesuală de folosință și capacitatea procesuală de exercițiu, ambele fiind recunoscute tuturor indivizilor care posedă o anumită maturitate[30] spre a conștientiza semnificația și consecințele actelor la care se supun.

Capacitatea procesuală de folosință constituie o condiție de promovare și exercitare a acțiunii civile[31] care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual[32].

În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosință începe la naștere și încetează la moarte, iar în situația persoanelor juridice, conform art. 205 NCC, aceasta se dobândește la data înregistrării. Pentru persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării, capacitatea procesuală de folosință capătă vaoare la data actului de înființare sau la data autorizării constituirii lor. Încetarea capacității procesuale de folosință a persoanei juridice are loc la data încetării persoanei juridice înseși prin diferitele modalități prevăzute de lege.

În termeni de capacitate procesuală de exercițiu, această constă în aptitudinea unei persoane de a-și valorifica singură drepturile procesuale și de a-și îndeplini singură obligațiile procedurale, deci de a sta în judecată în temeiul unui drept pe care și-l poate apăra în proces, personal sau prin mandatari aleși[33]. În cazurile prevăzute de lege în care o persoană poate fi lipsită total de capacitate de exercițiu ori poate avea numai o capacitate de exercițiu restrânsă, legislația în vigoare promovează instituțiile reprezentării, asistării și autorizării, în condițiile art. 58 NCPC.

3. 4. Calitatea procesuală art. 32 lit. b) NCPC

În limbaj procesual, prin calitate se înțelege modul de participare a părților în proces[34] și presupune existența unei identități între reclamant și cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății (calitate activă), precum și între pârât și cel obligat în același raport juridic (calitate pasivă)[35].

Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea civilă, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa[36].

Legitimarea procesuală se determină după împrejurările de fapt și de drept prezentate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată[37]. Instanța trebuie să verifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă în baza legii civile care stabilește cine are calitate procesuală activă, cum ar fi cazul divorțului art. 918 NCPC. În cazul acțiunilor prin care se urmărește valorificarea unui drept real principal, pentru a se stabili calitatea procesuală activă, trebuie să se administreze aceleași probe ca și pentru dovedirea temeiniciei cererii[38].

 4. Modalitățile de exercitare ale acțiunii civile

Cererea de chemare în judecată constituie actul procesual civil prevăzut de lege a cărei formulare condiționează punerea în mișcare a acțiunii civile. Element parte din ansamblul mijloacelor procedurale prevăzute de legea civilă, acesta reprezintă prima manifestare de natură practică a acțiunii civile. Astfel, o situație juridică determinată este transformată în act procesual[39] concret.

Acțiunea civilă se pune în mișcare la formularea cererii de chemare în judecată de către persoana îndreptățită, în vederea transformării acțiunii dintr-o virtualitate într-o efectivitate, prin sesizarea organului de jurisdicție cu o pretenție.

După calea procedurală aleasă de parte în vederea obținerii protecției judiciare a dreptului subiectiv, conform art. 30 alin. (2) NCPC, cererile în justiție se divid în cereri principale, accesorii, adiționale și incidentale. Importanța acestei clasificării rezidă atât în stabilirea competenței materiale sau teritoriale[40], cât și în stabilirea căii de atac în funcție de cererea principală, potrivit principiului accesorium sequitur principale.[41]

4. 1. Clasificarea cererilor în instanță art. 30 NCPC

a) Cererea principală reprezintă un act procesual de natură introductivă[42] prin care autorul își manifestă voința de a iniția un proces, fiind reglementată de NCPC art. 30 alin. (3).

b) Cererea accesorie se află într-un raport de dependență față de cererea principală, întrucât depinde de soluția dată acesteia. Pentru validarea acestui act procesual reglementat de NCPC art. 30 alin. (4), este necesar ca partea îndreptățită să îl formuleze în cadrul aceluiași litigiu cu cererea principală de a cărei soluționare depinde[43].

c) Cererea incidentală, reglementată de alin. (6) art. 30 NCPC, constituie cererea de intervenție, voluntară sau forțată a unor terți în proces și poate avea o existență de sine stătătoare cu condiția de a fi formulată în cadrul unui proces civil aflat pe rol.

d) Cererea adițională își găsește reglementare în NCPC art. 30 alin. (5) și reflectă actul procesual prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare stipulate în cererea principală.


[1] Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
[2] Constituția României.
[3] I. Leș, Tratat de Drept Procesual Civil, vol.I, Editura Universul Juridic, București 2014, p. 244.
[4] G. Boroi, M. Stancu, Drept Procesual Civil, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București 2015, p. 33.
[5] Gh. Botea, Al. Țiclea, Gh. Stancu, I. Leș, B.Vlad, V.Lozneanu, Instituții de Drept Civil și Drept Procesual Civil, curs selectiv pentru licență, Editura Lumina Lex, București 2007, p. 275.
[6] Latinescul Actio = a realiza sau a îndeplini un act sau chiar de a face un anumit lucru.
[7] G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Editura C.H. Beck, București 2001, p. 122.
[8] Această teorie civilistă este combătută în doctrina contemporană prin ideea conform căreia dreptul subiectiv se poate stinge independent de acțiunea civilă, fie prin cererea de revocare a donației în termen de un an din ziua în care donatorul a aflat de fapta donatarului, fie în situația în care dreptul subiectiv este afectat de un termen suspensiv, iar debitorul își execută obligația înainte de termen; a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura Walters Kluwer România, București 2010, p. 167.
[9] A se vedea E. Herovanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Iași, 1926, p. 138.
[10] G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, partea a II-a, Tipografia națională, Iași, 1988.
[11] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Walters Kluwer România, București 2010, p. 168.
[12] G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Editura C.H. Beck, București 2001, p. 126.
[13] A. Stoica, Acțiunea civilă în sistemul de drept judiciar privat, Editura Universul Juridic, București 2011, p. 129.
[14]. I. Leș, Tratat de Drept Procesual Civil, vol. I, Editura Universul Juridic, București 2014, p. 245.
[15] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Walters Kluwer România, București 2010, p. 172.
[16] A se vedea D. Radu, op. cit., p. 66-92; I. Leș. Natura juridică a acțiunii civile și a prescripției extinctive, S.D.R. nr.4/1985, p. 321-323.
[17] A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Walters Kluwer România, București 2010, p. 159.
[18] M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, cit. supra., p. 50.
[19] V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol.I, Editura Universul Juridic, București 2013, p. 114.
[20] A. Stoica,  Acțiunea civilă în sistemul de drept judiciar privat, Editura Universul Juridic, București 2011, p. 150.
[21] I. Leș, Tratat de Drept Procesual Civil, vol. I, Editura Universul Juridic, București 2014, p. 272.
[22] A se vedea I. Leș, op. cit., p. 105.
[23] Gh. Botea. Al. Țiclea, Gh. Stancu, I. Leș, B.Vlad, V.Lozneanu, Instituții de Drept Civil și Drept Procesual Civil, curs selectiv pentru licență, Editura Lumina Lex, București 2007, p. 283.
[24] G. Boroi, M.Stancu, Drept procesual civil, ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București 2015, p. 36.
[25] Gh. Botea, Al. Țiclea, Gh. Stancu, I. Leș, B. Vlad, V. Lozneanu, Instituții de Drept Civil și Drept Procesual Civil, curs selectiv pentru licență, Editura Lumina Lex, București 2007, p. 283.
[26] A se vedea D. Radu, op. cit., p. 154.
[27] A. Stoica,  Acțiunea civilă în sistemul de drept judiciar privat, Editura Universul Juridic, București 2011, p. 143.
[28] A se vedea E. Herovanu, p. 150, V. M.Ciobanu, vol. I, p. 269, nota 92.
[29] Idem 25, p. 37.
[30] A se vedea I. Leș, Tratat de Drept Procesual Civil, vol. I, Editura Universul Juridic, București 2014, p. 255.
[31] Idem 31, p. 255.
[32] G. Boroi, M. Stancu, Drept Procesual Civil, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București 2015, p. 37.
[33] Gh. Porumboiu, op. cit., vol. I, p. 136.
[34] I. Leș, Tratat de Drept Procesual Civil, vol. I, Editura Universul Juridic, București 2014, p. 261.
[35] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București 2004, p. 32.
[36] G. Boroi, M. Stancu, Drept Procesual Civil, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București 2015, p. 41.
[37] I.Leș, Tratat de Drept Procesual Civil, vol. I, Editura Universul Juridic, București 2014, p. 265.
[38] Idem 37, p. 42.
[39] I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Walters Kluwer România, București 2010, p. 172.
[40] Art. 123 NCPC: cererile accesorii, incidentale și adiționale sunt în competența instanței care judecă cererea principală.
[41] G. Boroi, M. Stancu, Drept Procesual Civil, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București 2015, p. 49.
[42] A se vedea J. Heron, op. cit., p. 106.
[43] Idem 42, p. 48.


Secretar notarial Alina Bularca-Dorcescu

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti