Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Sechestrul asigurător penal. Sechestrul asigurător fiscal. Concurs
04.03.2016 | Mihai-Costin TOADER

Secţiuni: Drept penal, Fiscalitate, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

Având în vedere recentele dispoziții ale Codului de procedură fiscală[1], cu incidență imediată în luarea măsurilor asigurătorii în procedura fiscală, practica judiciară va antama o chestiune litigioasă aparent nesemnificativă, însă, în esență, importantă din perspectiva pluridisciplinarității procesului penal, în scopul atingerii unuia dintre dezideratele acestuia, respectiv recuperarea pagubei produse în urma săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală, fiind de importanță majoră soluționarea tratamentului juridic al concursului dintre măsurile asigurătorii dispuse în cadrul procesului penal de către organele judiciare penale și măsurile asigurătorii instituite de organele fiscale în cadrul procedurilor fiscale, adică subzistența acestora concomitentă, excluderea reciprocă sau complementaritatea celor două măsuri. În privința măsurilor asigurătorii dispuse de organele fiscale, sediul materiei se regăsește în art. 213-214 din actual Cod de procedură fiscală:

Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

În situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă, acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia.

(8) Prin excepţie de la prevederile alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii, potrivit Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.

Măsurile asigurătorii dispuse în cursul procesului penal sunt reglementate de art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală[2], după cum urmează:

Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de camera preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau parții responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanței sau încheierii prin care se înființeaza sechestrul.

Sumele de bani prevăzute la alin. (1) vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziția organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadența, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori instanței de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.

Dincolo de diferențele semnificative existente între cele 2 tipuri de măsuri ca urmare a materiei diferențiate pe care o disciplinează fiecare, între acestea există unele distincții funcționale. Sechestrul asigurător fiscal și poprirea se dispun în cazuri excepționale, existând riscul ca debitorul să obstrucționeze procesul de colectare. Astfel încât, dacă organele fiscale constată îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor fiscale, nu există un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii [3]. Așadar, putem conchide că măsurile asigurătorii fiscale urmăresc un scop preventiv și au rolul unei garanții apriorice pentru optimizarea procesului de colectare fiscală. În privința măsurilor asigurătorii dispuse în cursul unui proces penal, natura juridică trebuie nuanțată. De plano, legiuitorul instituie cu caracter de obligativitate aplicarea sechestrului asigurător pentru anumite genuri de infracțiuni, așa cum este și în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală.[4] În al doilea rând, din economia textului de lege, se poate deduce natura juridică a măsurilor asigurătorii penale. Deși este indiscutabil că acestea urmăresc per se un scop preventiv, finalitatea esențială a acestora este de a permite luarea unor măsuri de siguranță (confiscarea specială, confiscarea extinsă), aplicarea unei pedepse (amenda penală), recuperarea cheltuielilor judiciare și recuperarea prejudiciul produs prin fapta care a dat naștere raportului juridic de drept penal, aceste calități atribuind o semnificaţie specială, prin dobândirea valenței de mijloace de garantare procesuală apriorice, dar şi posterioare. De punctat este faptul că, aşa cum a arătat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dogmoch contra Germaniei, sechestrul asigurător nu reprezintă o acuzaţie în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, din analiza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, elocventă fiind cauza Welch contra Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut un număr de 2 criterii în funcție de care o măsură poate fi calificată, autonom de dreptul autohton, ca fiind o acuzaţie în materie penală:

– calificarea procedurii în dreptul intern al statului în cauză şi dacă se constată că o măsură este considerată ca fiind penală în dreptul intern al unui stat, ea va avea caracter penal şi din punct de vedere al art. 6 din Convenţie.
– natura şi scopul măsurii în cauză.

Mai mult decât atât, sechestrul asigurător nu reprezintă o sancțiune penală în sensul consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, organismul european a statuat că o sancţiune de altă natură aplicată unei persoane pentru faptele comise poate fi considerată ca având un caracter „penal”, în sensul pe care Convenţia îl acordă acestei noţiuni dacă interdicţia instituită prin textul legal încălcat se adresează tuturor persoanelor[5], dacă scopul sancţiunii este acela de a pedepsi şi preveni săvârşirea în viitor a unor fapte similare și dacă se constată un nivel ridicat de severitate a sancţiunii aplicabile[6].

În dreptul nostru procesual penal, sechestrul şi poprirea sunt calificate ca măsuri procesuale asigurătorii. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, sechestru asigurător = sechestru ordonat de justiție pentru garantarea intereselor și drepturilor părților împricinate[7]. Astfel, scopul măsurii asiguratorii este restrângerea temporară a dreptului de dispoziţie al unei persoane cu privire la bunurile sale[8]. Prin reglementarea măsurilor asigurătorii se asigură executarea obligațiilor de natură penală care decug din rezolvarea acțiunii penale și acțiunii civile. Luarea măsurii asigurătorii, indiferent dacă este sau nu constituită partea civilă reprezintă un act de exercitare din oficiu a acțiunii civile.[9] Cu privire la natura juridică a măsurilor asigurătorii acestea au fost calificate în doctrină[10] ca fiind măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ce aparțin suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Acestea au caracter provizoriu și aplicarea acestora se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce ar trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune. În cazul infracțiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracțiunii, cu mult înainte de a putea fi evaluată întinderea activității infracționale și a prejudiciului sau produsului faptelor, organele judiciare au posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile, iar ulterior, fie din oficiu, fie la cererea suspectului, sechestrul judiciar poate fi restrâns pe măsură ce ancheta avansează.[11]

Cu tiltu de maximă noutate, în noul Cod de procedură fiscală, legiuitorul a introdus o cauză de încetare de drept a măsurilor asigurătorii fiscale, condiționând îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv sesizarea organelor de urmărire penală și dispunerea de măsuri asigurătorii de către organele judiciare penale. Recenta optică legislativă suscită câteva distincții foarte clare. În opinia noastră textul de lege operează doar atunci când măsurile asigurătorii fiscale și măsurile asigurătorii penale sunt aplicate asupra aceluiași bun corporal/incorporal. Atunci când cele două măsuri vizează obiecte diferite acestea vor subzista, fiind complementare, chiar dacă acestea urmăresc aceeași finalitate, respectiv stingerea debitelor sustrase de la impunere. Aplicarea sechestrului asigurător de către organele judiciare penale asupra altor bunuri sau creanțe decât cele indisponibilizate de către organele fiscale, chiar în scopul reparării pagubei produse prin infracțiune, nu poate legitima încetarea de drept a măsurilor asigurătorii fiscale. Deși scopul măsurilor asigurătorii fiscale este unic, respectiv optimizarea colectării, măsurile de indisponibilizare dispuse în cursul procesului penal pot urmări mai multe scopuri pe care le-am prezentat mai sus. Nimic nu împiedică organele de urmărire penală ca acestea să aplice astfel de măsuri procesuale asupra unor bunuri sau creanțe deja indisponibilizate în procedura fiscală, în vederea luării unor măsuri de siguranță (confiscarea specială, confiscarea extinsă), aplicarea unei pedepse (amenda penală) sau a garantării executării cheltuielilor judiciare. Sub aspect practic, atributul de indisponiblizare consacrat de sechestrul fiscal este transferat în mod organic prin aplicarea sechestului asigurător penal, consecința succesiunii celor două tipuri de sechestre fiind similară. Este de remarcat faptul că regula nou instituită vizează lanțul sechestru fiscal-sechestru penal, strict în această ordine cronologică, nu și situația în care se aplică sechestrul penal, iar ulterior, după sesizarea organelor fiscale, acestea instituie sechestru fiscal. În această situație, cele două tipuri de măsuri asigurătorii vor coexista, neexistând niciun impediment pentru ca organele fiscale să aplice măsuri asigurătorii, soluție fundamentată pe lipsa unei dispoziții legale prohibitive în acest sens. Deoarece, așa cum am arătat, cele 2 tipologii de măsuri asigurătorii nu reprezintă acuzații în materie penală și nici pedepse, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nu înțelegem noua optică a legiuitorului, de a evita concursul dintre acestea într-o situație particulară. De altfel, nici până la noua reglementare, nimic nu a împiedicat organele judiciare penale să indisponibilizeze bunuri sau creanțe ce anterior fuseseră sechestrate în procedura fiscală, măsurile organelor fiscale ființând în paralel cu măsurile asigurătorii dispuse în cursul procesului penal.

În concluzie, noul Cod de procedură fiscală edictează o regulă cu caracter de noutate pentru soluționarea concursului între măsurile asigurătorii dispuse în cadrul procedurii fiscale și măsurile asigurătorii dispuse în cursul procesului penal, evident pornind de la premisa că procesul penal a fost declanșat ca urmare a sesizării organelor fiscale și există identitate de obiect între cele două tipuri de sechestru. Pornind de la aceste ipoteze, legiuitorul a considerat că măsurile de indisponibilizare cu caracter fiscal trebuie să înceteze în momentul instituirii măsurilor asigurătorii cu caracter penal, promovând pe cale de consecință o nouă obligație ce incumbă organelor judiciare penale (procuror, judecător de cameră preliminară, instanță), respectiv aceea de notificare a organelor fiscale când s-a dispus indisponibilizarea unor bunuri/creanțe ca efect al dispunerii de măsuri asigurătorii. Așa cum am arătat, cele 2 tipuri de măsuri nu se exclud reciproc și nici nu s-au exclus în vechea reglementare, deși în aparență așa s-ar putea interpreta această regulă de conduită, acestea pot subzista concomitent în anumite condiții, scopul comun al acestor măsuri fiind indisponibilizarea bunurilor/creanțelor pentru a putea cauționa recuperarea debitelor ce au fost eludate de la plată către bugetul general consolidat. Cu toate acestea, ni se pare redundantă soluția adoptată de legiuitor, dar așa fiind regula de procedură este obligatorie și trebuie aplicată de atât de organele fiscale, cât și de organele judiciare ce sunt chemate să înfăptuiască justiția penală.


[1] Legea nr. 207/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 547 din 23.07.2015.
[2] Legea nr. 135/2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 486 din 15.07.2010.
[3] A se vedea Bogdan Mărculeţ, ”Măsurile asigurătorii în Noul Cod de procedură fiscală.Câteva diferenţe faţă de vechea reglementare.”
[4] A se vedea art. 11 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.
[5] Considerăm că această condiție este îndeplinită în măsura în care sancțiunea se adresează unei palete foarte largi de categorii profesionale și nu doar unui grup restrâns de persoane.
[6] Într-o cauză contra României, Curtea a stabilit că amenda contravenţională de 59 de euro poate fi considerată ca având caracterul de sancţiune penală în accepţiunea Convenţiei (Anghel vs România, 28183/03, 4 octombrie 2007).
[7] dexonline.ro.
[8] Tribunalul București, Secția a II-a penală, încheierea pronunțată în dosarul 26183/3/2011 din 23.03.2012.
[9] Dorin Ciuncan, ”Legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție”, Ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p.859 și următoarele.
[10] Ion Neagu, Mircea Damaschin, ”Tratat de procedură penală.Partea Generală”, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 654.
[11] Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău și colectivul, ”Noul Cod de procedură penală comentat”, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 569.


Mihai-Costin Toader
Ofițer de poliție judiciară, IPJ Dâmbovița-Serviciul de Investigare a Criminalității Economice

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti