Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Managementul defectuos și discriminatoriu al ”Tăierii hârtiilor” necesare și utile. Aspecte particulare în materia evidenței persoanelor și a stării civile
07.03.2016 | Adrian-Relu TĂNASE

REZUMAT: Combaterea birocraţiei a constituit, ”în teorie,” una din preocupările majore ale fiecărui Guvern după evenimentele din decembrie 1989. Relansată şi în anul 2016, de “Dragobete”, cu surle şi trâmbiţe, aşa numita “Comisie de tăiat hârtii” ar trebui să identifice soluţii de simplificare a accesului cetăţenilor la diferite instituţii ori servicii publice. În scopul culegerii cât mai multor opinii şi propuneri constructive, pe site-ul oficial maisimplu.gov.ro, orice cetăţean îşi poate exprima părerea cu privire la maniera de simplificare a procedurilor administrative. Prezentul articol va analiza propunerile formulate cu privire la evidenţa persoanelor şi starea civilă, pentru a se constata, în final, că nu orice propunere venită din partea cetăţenilor este una care poate elimina, cu adevărat, birocraţia existentă în sistem, existând reale riscuri de blocare a sistemului ori de producere a unor consecinţe negative grave chiar pentru cetăţenii care au iluzia că le va fi mai bine în lipsa unora dintre documentele oficiale, strict necesare şi utile.

CAP. I. Aspecte de ordin introductiv cu privire la birocraţie şi consecinţele ei

Într-un sens larg, comun, birocraţia reprezintă un sistem organizat caracterizat de formalism excesiv, rigori statuate în reglementări legale, în care funcţionarii publici desfăşoară activităţi concrete prin intermediul unor proceduri care se dovedesc, de multe ori, ineficiente, excesive, consumatoare de timp şi de resurse umane şi materiale ridicate. Birocraţia românească nu se diferenţiază foarte mult de birocraţiile “de import”, în sistemul administraţiei publice putându-se observa permanent o preocupare a legiuitorului de amplificare a unor cerinţe de ordin legal, de îngreunare a muncii concrete desfăşurate de funcţionarii publici, de adăugare a unor condiţii suplimentare, pretinse de lege, de către unii dintre funcţionarii publici, toate aceste mecanisme de lucru în zona “managementului public al hârtiilor” fiind permanent “updatate” în sensul creşterii numărului de documente necesare cetăţenilor pentru accesarea unui anumit serviciu, acest fenomen neavând soluţii pragmatice de diminuare ori combatere eficientă, până la acest moment.

Un prim impuls birocratic este lansat chiar de către executiv sau legislativ, cu ocazia adoptării proiectelor de lege, a Ordonanţelor de Urgenţă sau simple, a Hotărârilor de Guvern, Ordinelor de ministru ori a celorlalte acte normative subsecvente care ar trebui să reglementeze, în detaliu, maniera de obţinere a unor drepturi din partea cetăţenilor. Lipsa de claritate a unora dintre actele normative de interes este una dintre “hibele” cele mai des întâlnite şi uşor de sesizat atunci când se lecturează actele normative citite de către funcţionarii publici sau cetăţenii interesaţi într-o anumită materie. Din acest motiv, există permanent tentaţia de interpretare diferită, originală, după propria pricepere ori “la prea liberul arbitru” al acestor reglementări, de către unii funcţionari publici, pentru că, în viziunea acestora, e de preferat o interpretare restrictivă, rigidă, la virgulă, a unui text de lege, care are ca efect trimiterea la plimbare a cetăţenilor, care nu au depus un timbru sau un document suplimentar, decât cea potrivit principiului efectului util[1], al interpretării legii în scopul aplicării ei, al producerii de efecte şi obţinerii unui serviciu public în beneficiul cetăţenilor din partea instituţiilor publice.

Deşi se evocă permanent dorinţa onestă din partea top managementului din diferite zone publice de interes în direcţia clarificării textelor de lege, al corelării cu actele normative cu forţă juridică superioară, al punerii în acord cu deciziile Curţii Constituţionale, CEDO  sau CJUE, lipsa de pricepere a unora dintre persoanele care lucrează în cadrul serviciilor juridice care avizează unele proiecte de lege permit publicarea în Monitorul Oficial al României a multor acte normative care conţin texte de lege stufoase, neclare, care suportă interpretări diverse, astfel că, la momentul implementării la nivelul inferior al acestora, se ajunge, invariabil, la intepretare neunitară şi la birocraizarea excesivă a unor proceduri, pretinderea unor documente suplimentare, tocmai pentru ca unii funcţionari publici să îşi „asigure spatele profesional”, să “doarmă liniştiţi” la gândul că au respectat „cu vârf şi îndesat” legea şi niciun control metodologic ori de altă natură nu ar putea evidenţia nerespectarea legalităţii într-un caz sau altul.

Un al doilea palier al amplificării birocraţiei este dat, aşadar, după cel pus la dispoziţie de legiuitor, prin reglementări legale, chiar de către “libera iniţiativă” a unora dintre funcţionarii publici care funcţionează în cadrul aparatului administrativ.

Deşi se pretinde, în orice domeniu, necesitatea modernizării şi a profesionalizării administraţiei publice, aplicarea unitară a legislaţiei în orice domeniu specific are mari dificultăţi în a fi regăsită în activitatea curentă, din mai multe motive, cele mai multe dintre ele fiind legate de următoarele aspecte de interes:

– adoptarea unor reglementări legale vagi, neclare, echivoce, care permit oricărui funcţionar să interpreteze în sensul dorit respectivul text de lege; sensul de interpretare preferat de majoritatea funcţionarilor este unul rigid, inflexibil, excesiv de „birocratizat”, care conduce, de regulă, la respingerea documentelor cetăţenilor în locul de identificare de soluţii situate în „graniţa legalităţii” care să prezerve “interesele superioare ale cetăţenilor” la a accesa respectivul serviciu public; în acest punct, putem identifica un prim element al discriminării între cetăţeni egali în drepturi, dar cu mai mult sau mai puţin “noroc în viaţă”, deoarece, la acelaşi set de documente depuse, unii, “norocoşi, care dau peste funcţionari publici flexibili în gândire, au şansa de a obţine serviciul public solicitat, alţii, mai “ghinionişti”, care pretind altor funcţionari publici acelaşi serviciu public, în condiţii de “deplină egalitate a hârtiilor”, sunt “trimişi la plimbare” ori invitaţi „să degajeze terenul” de către unii funcţionari care interpretează “la sânge” textele de lege incidente. Apare, în aceste situaţii, un dublu efect negativ, se aplică neunitar legea şi se încalcă drepturile legitime ale unora dintre cetăţeni, care nu sunt trataţi în condiţii de egalitate prin raportare la alţi cetăţeni care au depus aceleaşi documente oficiale.

– existenţa unor îndrumări metodologice aflate la limita ori mult peste limita legalităţii, extra sau contra legem; pe fondul existenţei unor articole ale reglementărilor legale neclare, în loc să se managerieze corespunzător acest fenomen dăunător, respectiv, să se propună prin proiecte de texte juridice modificarea corespunzătoare a acestora, instituţiile situate în top managementul coordonării metodologice a unora dintre serviciile publice de interes preferă soluţii improvizate, pe picior, respectiv completarea lacunelor legii prin intermediul transmiterii, în teritoriu, a unor îndrumări metodologice care să expliciteze, completeze sau amendeze textele de lege lovite de “viciul neclarităţii”. Acest tip de abordare are două mari şi insurmontabile carenţe: pe de o parte, potrivit principiilor legalităţii şi ierarhiei actelor normative, e vădit ilegal să se pretindă completarea legii prin intermediul unor circulare nepublicate în Monitorul Oficial, Legea nr. 24/2000 R[2] privind normele de tehnică legislativă prevăzând, expres, că procedura legală e cea a modificării/completării/abrogării textelor de lege prin intermediul unor acte juridice de forţă juridică superioară ori cel mult egală actului normativ al cărui text de modifică/completează/abrogă. Pe de altă parte, ca circumstanţă agravantă, e inadmisibil să se reglementeze prin circulare/dispoziţii cu caracter intern, nepublicate în Monitorul Oficial şi care sunt, practic inexistente din perspectiva noţiunii de lege[3] în viziunea CEDO şi inopozabile cetăţenilor, aspecte contrare textelor de lege publicate în Monitorul Oficial şi să se pretindă funcţionarilor din subordine aplicarea cu preeminenţă a textelor din reglementările interne, contrare textelor de lege în vigoare. Acest tip de abordare  vădit ilegală poate atrage, în situaţia unor plângeri din partea cetăţenilor, răspunderea juridică în diferitele ei forme, penală, administrativ-disciplinară, civilă, materială, după caz, atât pentru funcţionarii care au aprobat o astfel de „inginerie juridică” care instigă la abuz în serviciu, cât şi pentru funcţionarii publici care preferă aplicarea unei dispoziţii vădit ilegale, în loc să procedeze la un refuz scris şi motivat al punerii ei în operă, în strictă conformitate cu prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici[4]. Reamitim că ordinul vădit ilegal atrage răspunderea penală a funcţionarului public care l-a aplicat, chiar dacă îl primeşte în scris de la un şef[5].

– existenţa unor funcţionari publici insuficient de bine pregătiţi, care nu pot „ţine pasul” cu multele şi de multe ori incoerentele modificări ale textelor de lege specifice. Salariile mici, demotivante, permanentele schimbări în zona managementului public cu influenţe politice importante, frica de a nu greşi, şefi cu slabe abilităţi tehnice, conduc la aplicarea neunitară a legii, „după ureche”, nemeifăcându-se niciun fel de eforturi în zona actualizării cunoştinţelor de specialitate, potrivit modificărilor legislative intervenite între timp. Se observă, aşadar, că unii funcţionari aplică textul de lege în vigoare, de lege lata, alţii, mai comozi şi puţin interesaţi de consultarea monitoarelor oficiale, aplică legea aşa cum a fost ea adoptată în prima sa formă, fără modificările care pot schimba semnificativ numărul de documente necesare ori procedurile de urmat într-un caz sau altul. Şi acest fenomen des întâlnit, al lipsei de profesionalism a unora dintre funcţionarii publici, poate avea consecinţe deosebit de grave atât cu privire la organizaţia în care activează funcţionarii publici, cât şi cu privire la drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor care interacţionează cu respectivii funcţionari publici care au mari carenţe în planul cunoaşterii textelor de lege aflate în vigoare la un moment dat.

Incompetenţa unora dintre funcţionarii publici va afecta climatul de legalitate al acesteia, cultura sa organizaţională care are la fundament respectarea principiilor legalităţii şi profesionalismului, afectarea imaginii sale publice în percepţia comună a cetăţenilor, imposibilitatea respectării principiilor unui management ştiinţific modern, eficient şi performant, principii statuate şi în texte de lege[6]. Aplicarea unor texte de lege care nu mai sunt în vigoare şi pretinderea altor documente decât cele necesare, de către un funcţionar public incompetent, va conduce la comiterea de abuzuri şi discriminări referitoare la respectarea principiilor legalităţii, egalităţii în faţa legii şi ale nediscriminării între cetăţeni aflaţi în situaţii identice sau comparabile, pentru că nu e admisibil ca la acelaşi tip de serviciu să se pretindă unor cetăţeni documentele, potrivit textelor de lege în vigoare şi acelaşi tip de serviciu să se pretindă altor cetăţeni potrivit textelor de lege abrogate sau semnificativ modificate.

Problemele mai sus evocate, referitoare la aplicarea neunitară a legii, interpretarea textelor de lege într-o manieră neunitară ori pretinderea de documente care nu mai au temei în textele de lege lata se pot soluţiona printr-o profesionalizare a corpului politic care elaborează legi, cooptarea în colectivele de lucru ale celor mai buni specialişti din domeniul respectiv, creşterea standardelor profesionale referitoare la funcţionarii care coordonează metodologic activitatea, abrogarea urgentă a îndrumărilor metodologice contrare legii, profesionalizarea tuturor funcţionarilor publici. Într-o concluzie, resursa umană insuficient de bine instruită profesional, indiferent de palierul pe care acţionează, generează consecinţe deosebit de grave şi nefaste în planul aplicării unitare a legislaţiei, modificării acesteia în sensul simplificării şi birocratizării unor proceduri, tratării în condiţii de egalitate a cetăţenilor atunci când accesează diferite servicii publice.

“Comisia de tăiat hârtii”, înfiinţată de Guvernul României pe data de 24 februarie 2016, a avut, potrivit iniţiatorilor, misiunea de a debirocratiza administraţia publică în relaţia cu cetăţenii, de a invita cetăţenii, contribuabilii, să împărtăşească Guvernului din experienţa lor din relaţia cu administraţia şi care documente sau care tipuri de dosare pe care trebuie să le depună la administraţie li se par complicate şi ar putea fi simplificate[7]”. Intenţia e una lăudabilă, pozitivă, deocamdată la nivel teoretic, urmând ca opiniile transmise cetăţenilor să fie evaluate şi să se ofere un răspuns pentru fiecare arie de interes în parte de către ministerele care administrează respectivele probleme aflate în aria de preocupare a cetăţenilor. Guvernul doreşte să realizeze, aşadar, un fel de sondaj de opinie pe tema nemulţumirilor legate de problemele care conduc la birocratizarea excesivă a administraţiei şi a serviciilor publice care interacţionează cu cetăţenii, urmând a realiza o triere a lor şi a se lua, ulterior, măsuri legislative de simplificare a unora dintre procedurile pe care cetăţenii trebuie să le îndeplinească înainte de a putea beneficia, in concreto, de serviciile publice ale administraţiei.

Strâns legat de subiectul debirocratizare în beneficiul cetăţenilor ar trebuie să mai fie pe agenda publică a factorilor decidenţi şi debirocratizarea adminsitraţiei publice în interiorul său. E greu de înţeles pentru un funcţionar de ce ar trebui să se simplifice doar procedurile referitoare la documentele necesare cetăţenilor şi nu ar trebui depuse eforturi serioase şi în direcţia simplificării procedurilor referitoare la activităţile din back office, pentru că, pe de o parte, e strâns legată activitatea de lucru cu publicul de cea din spatele ghişeelor în care publicul nu are acces, iar pe de alta, o simplificare atât a procedurilor pentru cetăţeni, cât şi pentru funcţionarii din sistem nu poate decât să conducă la o sporire a eficienţei şi eficacităţii desfăşurate în cadrul organizaţiei, o creştere semnificativă a performanţelor generale ale acesteia, diminuarea perioadelor de timp necesare unei activităţi, scăderea costurilor, creşterea satisfacţiei cetăţenilor, dar şi a funcţionarilor publici, în egală măsură.

Se poate observa, însă, un “dublu standard” în analiza problematicii debirocratizării excesive a administraţiei, fiind analizată doar o componentă a acesteia, birocraţia externă, simţită, observată, trăită de cetăţeni, nu şi birocraţia internă, sufocantă, excesivă şi de multe ori inutilă, consumatoare de mari resurse umane şi materiale, vizibilă doar din interiorul aparatului administrativ.

Vom proceda la analiza propunerilor cetăţenilor depuse pe site-ul maisimplu.gov.ro în materia evidenţei persoanelor şi a stării civile, pentru a analiza care dintre propuneri ar putea, în viitor, avea efecte pozitive atât pentru cetăţeni, cât şi pentru sistemul administrativ actual.

CAP. II. Managementul birocraţiei excesive în materia evidenţei persoanelor din perspectiva cetăţenilor. Propuneri, beneficii, efecte, riscuri

După colectarea “primelor impresii scrise” ale cetăţenilor postate pe site-ul mai sus amintit, un consilier responsabil în cadrul “Comisiei hârtiilor de tăiat şi la coş de aruncat” a declarat oficial că “primele documente care ar putea să dispară sunt dosarul cu şină, timbrul fiscal de la poştă, certificatul de naştere şi cazierul”. Acesta a declarat, cu privire la motivele pentru care certificatul de naştere nu ar mai trebui pretins cetăţenilor la momentul constituirii diferitelor dosare în baza cărora se vor obţine anumite drepturi, “de ce ţi se mai cere certificat de naştere peste tot, aproape? Din moment ce ai buletin, la un moment dat ai avut certificat de naştere. Ce mai demonstrează acest certificat de naştere care ţi se cere peste tot? Sau copie legalizată a certificatului de naştere, că avem şi o industrie a notarilor care trebuie să trăiască şi ea. Aş vrea să văd şi eu răspunsul simplu şi logic la această întrebare[8]”.

Pentru că lucrez în sistemul evidenţei persoanelor şi al stării civile, o să încerc un răspuns simplu şi clar pentru domnul consilier, bine intenţionat în a elimina birocraţia, dar destul de neinformat cu privire la legislaţia specifică şi la fundamentul logic, pragmatic şi relevant al acesteia. Acest certificat de naştere reprezintă un document oficial eliberat, în condiţiile Legii nr. 119/1996 R2 privind actele de stare civilă şi al normelor metodologice adoptate prin H.G. nr. 64/20111, fiecărei persoane după declararea naşterii sale. Certificatele de naştere se eliberează după întocmirea, de către ofiţerul de stare civilă, a actelor de naştere care sunt, potrivit legii (art. 1), înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea unei persoane. Potrivit art. 12 din Legea nr. 119/1996 R2, Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. Starea civilă se dovedeşte, aşadar, cu actele şi certificatele de stare civilă eliberate cetăţenilor, nu cu actele de identitate ale acestora, care fac, potrivit art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 R1, doar dovada identităţii, a cetăţeniei române, a adresei de domiciliu şi, după caz, a adresei de reşedinţă, nu şi pe cea a stării civile. În măsura în care legiuitorul a pretins, în cadrul unei anumite legi, ca o persoană să depună un document cu care să dovedească starea civilă, nu doar identitatea persoanei, din acest motiv legal se pretinde de către funcţionarii publici atât copia certificatului de naştere, cât şi cea a actului de identitate.

O să mai ofer un alt argument, mult mai pragmatic şi care rezultă, e adevărat, din alte modificări insuficient gândite în cursul anului 2009 tot de legiuitor. Astfel, pentru cărţile de identitate emise înainte de anul 2009 (mai precis 11 mai 2009), erau înscrişi şi părinţii titularului actului de identitate. Ulterior, s-au modificat actele normative referitoare la forma şi conţinutul cărţilor de identitate, s-au eliminat datele privind părinţii din noile cărţi de identitate emise din anul 2009[9], introducându-se, în schimb, cetăţenia română a acestora. Am criticat la acel moment şi ulterior, în mai multe lucrări publicate, această modificare legislativă rămasă necorectată până în prezent, deoarece deplina şi riguroasa identitate a unei persoane nu se poate face dacă nu sunt indicaţi şi părinţii persoanei în conţinutul actului de identitate eliberat de SPCLEP. Din păcate, legiuitorul nu a corectat această problemă nici cu ocazia adoptării O.U.G. nr. 82/2012, aprobată cu modificări de Legea nr. 235/2013, pentru că nici când se vor emite, peste mulţi ani, noile acte biometrice de identitate, părinţii nu vor fi înscrişi pe noile acte de identitate, ci doar în microcipul cărţilor electronice.

Într-o concluzie, birocraţia legată de pretinderea atât a certificatelor de naştere, cât şi a actelor de identitate e cauzată de legiuitor, care a efectuat modificări ale legislaţiei evidenţei persoanelor într-o manieră lipsită de înţelepciune, anulând părinţii persoanei din conţinutul tipărit al cărţilor actuale de identitate, fapt care a determinat funcţionarii publici de la diferite ghişee să pretindă, pentru deplina identificare a persoanelor, atât copie a cărţilor de identitate, cât şi a certificatelor de naştere. Un paradox se mai înregistrează, cu privire la acest subiect, al părinţilor, deoarece aceştia există în cadrul cărţilor provizorii de identitate, dar lipsesc din cărţile de identitate, aşadar, actele de identitate emise de aceleaşi serviciu, conţin mai multe sau mai puţine date de identificare în funcţie de tipul de act emis, aspect care trebuie urgent corectat, prin reintroducerea părinţilor în cadrul actualelor cărţi de identitate, dar şi a noilor acte biometrice de identitate.

O primă problemă sesizată de un cetăţean pe site-ul maisimplu.gov.ro se referă la “Existenţa unei cereri. Pentru eliberarea unei cărţi de identitate este necesară completarea unei cereri. Dar preschimbarea/obţinerea cărţii de identitate este obligatorie prin lege ca urmare nu este necesară cererea care indică dorinţa solicitantului. Mai mult decât atât, în cerere trebuie indicat motivul pentru care se doreşte eliberarea cărţii de identitate. Atâta timp cât preschimbarea/obţinerea cărţii de identitate este obligatorie prin lege, necesitatea cererii este inutilă cât si taxele de eliberare[10]. Problema sesizată de cetăţean nu are, în realitate, un suport legal. Existenţa unei cereri e legată de manifestarea expresă de voinţă referitoare nu doar la emiterea unui nou act de identitate, cât şi cu privire la motivul expres declarat cu privire la obţinerea noului act de identitate. Principial, chiar dacă actele de identitate sunt documente oficiale eliberate obligatoriu după vârsta de 14 ani, trebuie să existe dovada unei solicitări din partea cetăţenilor cu privire la eliberarea lor. De lege lata, se completează o cerere pusă gratuit la dispoziţia cetăţenilor, în viitor, odată cu emiterea noilor acte biometrice, urmând să se completeze cererea în sistem informatizat, iar cetăţeanul doar să o semneze după ce citeşte propriile date de stare civilă şi confirmă corectitudinea lor. Cererea atestă realitatea manifestării de voinţă a fiecărui cetăţean în parte, previne emiterea actelor de identitate altor persoane, poate proba, în cazul unui litigiu civil sau penal, că un anumit cetăţean s-a prezentat la o anumită dată şi a semnat propria cerere de eliberare a actului de identitate, previne discuţiile legate de nerecunoaşterea solicitării actului de identitate, atunci când are loc o substituire a identităţii persoanei ori un fals privind identitatea. În prezent, soluţia înlocuirii cererii scrise de cetăţean cu cea emisă în sistem informatizat poate fi luată în calcul, prin urgentarea emiterii noilor acte de identitate (greu de crezut că asta se va întâmpla, având în vedere că statul îşi tot propune de 14 ani acest obiectiv) sau prin modificarea legislaţiei, în sensul de a se aplica procedura informatică a emiterii cererii înainte de implementarea proiectului noilor acte de identitate biometrice.

O a doua problemă legată de evidenţa cetăţenilor a fost astfel expusă de un alt cetăţean: “ Cartea de Identitate, Paşaportul, să fie sub forma unor carduri de dimensiuni standard ca şi cele bancare sau cele de sănătate, nu este normal să porţi un geamantan în autovehicul numai pentru acte. Cărţile de Identitate au o altă problemă, nu au semnatură pe ele, în unele ţări nu te poţi legitima pe stradă cu C.I. fără semnătură şi mereu trebuie să deţii paşaport sau permis de conducere, chiar şi atunci când nu eşti cu un autovehicul, pentru că permisul are semnătura şi poliţia altor state recunoaşte acest act ca act de identitate, C.I. fără semnătură nu![11]”. Problema semnalată de cetăţean este reală şi va fi rezolvată după emiterea noilor acte de identitate biometrice care au în microcip şi semnătura electronică. Din păcate, acest moment a fost foarte mult amânat, la circa 14 ani după adoptarea O.G. nr. 69/2002[12] neexistând niciun fel de indicii referitoare la anul în care primul act de identitate biometric se va emite cu adevărat cetăţenilor români.

O a treia problemă, semnalată de cetăţeni, referitoare la actele de identitate a fost următoarea: ”În Finlanda, la depunerea documentelor prin care soliciţi eliberarea unui act, de genul celor specificate mai sus, dar nu numai, eşti întrebat dacă vrei să împuterniceşti şi o altă persoană pentru ridicarea acestuia. Răspunzi ”DA”, scrii CNP-ul persoanei pe care o împuterniceşti şi semnezi în faţa funcţionarului. Formularul de solicitare conţine la sfârşit o rubrică în acest sens. Astfel eviţi să mergi la un birou notarial cu persoana care vrei să-ţi ridice documentul, unde o iei de la capăt cu cerere, bani, timp pierdut etc[13].”

Potrivit legislaţiei actuale, actele de identitate se pot ridica personal ori prin intermediul unei procuri speciale dată la notar ori la Ambasada sau Consulatul României din străinătate. În proiectul de modificare a normelor metodologice adoptate prin H.G. nr. 1375/2006, există o astfel de propunere, de ridicare a actelor de identitate în baza semnăturii persoanei pe verso-ul cererii de eliberare a actului de identitate, prin care împuterniceşte o altă persoană fizică să-i ridice actele de identitate. Acest proiect a suferit numeroase modificări, nereuşindu-se din anul 2006 adoptarea unei simple Hotărâri de Guvern care să modifice corespunzător actuala metodologie, rămasă mult în urma multelor modificări ale O.U.G. nr. 97/2005 R1, dar şi pentru a fi pusă în acord cu prevederile noului Cod civil, dar şi altor legi speciale conexe(exemplu Legea nr. 272/2004 R, Legea nr. 114/1996, etc). Propunerea este constructivă, adoptarea ei depinzând exclusiv de Guvernul României, mai exact de data aprobării modificărilor normelor metodologice mai sus-amintite.

A patra problemă semnalată de un cetăţean a fost următoarea: ”Propun simplificarea procedurii. Vreau să îmi pot schimba cartea de identitate expirată din orașul de reședință, fără a fi nevoit să ma deplasez sute de kilometri până la domiciliu. De asemenea, o simplă taxă poate fi achitată în același loc unde este făcută și fotografia. Toate celelalte documente solicitate există, probabil, într-o bază de date și nu înțeleg de ce este necesară depunerea lor de fiecare dată când schimb actul de identitate, în condițiile în care domiciliul și starea civilă sunt aceleași.” Problema schimbării actelor de identitate la nivelul SPCLEP de la domiciliul sau reşedinţa persoanei este de lege lata deja reglementată expres prin prevederile art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 R1, potrivit cărora Actul de identitate se eliberează de către serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor de la locul de domiciliu sau reşedinţă a persoanei fizice, pe baza cererii acesteia sau a reprezentantului său legal. ”

Achitarea taxelor în acelaşi loc în care îşi desfăşoară activitatea SPCLEP este o propunere constructivă, de natură a scurta timpul depunerii documentelor la ghişeele de primiri documente şi a preveni deplasările cetăţenilor în alte locuri în care ar trebui achitate taxele în prealabil. Consimţământul proprietarului necesar la depunerea documentelor de către persoanele care nu au calitatea de proprietari se pretinde, de lege lata, pentru orice persoană majoră, pentru a concilia dreptul de proprietate al persoanei cu dreptul la domiciliu şi la identitate al persoanei care nu are calitatea de proprietar şi solicită obţinerea actului de identitate la o anumită adresă. E de remarcat că în forma sa iniţială, O.U.G. nr. 97/2005 pretindea acest consimţământ doar pentru persoanele care îşi schimbau domiciliul. Susţin revenirea la prevederea iniţială, deoarece, în prezent, chiar dacă proprietarul actual al unui imobil cu destinaţia de locuinţă refuză să dea acel consimţământ, persoana poate obţine o carte provizorie cu aceiaşi adresă de domiciliu, pentru motivul ”lipsă dovadă adresă de domiciliu”. Pretinderea consimţământului are o ”greutate juridică” semnificativă, aşadar, doar la schimbarea domiciliului.

Cu privire la necesitatea depunerii certificatelor de stare civilă doar în ipoteza în care au intervenit modificări, această propunere este deja adoptată, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 82/2012, modificată cu completări de Legea nr. 235/2013[14]. În calitate de practicieni în materie, am exprimat opinia[15], pe care o susţin şi în prezent, că această modificare, care se va aplica după emiterea actelor de identitate biometrice, pare a veni în avantajul cetăţenilor, dar la o analiză mai atentă, se va putea constata contrariul, cel puţin în unele situaţii. Astfel, legiuitorul prezumă absolut, irefragabil, că toate datele de stare civilă culese deja în calculator, în R.N.E.P., sunt perfecte, coerente, identice cu cele din certificatele/actele de stare civilă ale persoanei, dar realităţile constatate la serviciile de evidenţă a persoanelor sunt cu totul altele, şi în anul 2016, în R.N.E.P. sunt mii de erori cu privire la numele, prenumele, părinţii, data şi locul de naştere al persoanei, care trebuie permanent corectate/actualizate cu ocazia emiterii noilor acte de identitate. Aceste corecţii se fac prin raportare la certificatele de naştere/căsătorie ori a hotărârilor de divorţ depuse de cetăţeni, depunerea în copie a acestor din urmă documente nu reprezintă un moft, o dovadă a birocraţiei, pentru că respectivele certificate sunt un veritabil sistem de referinţă pentru funcţionarii SPCLEP, ele au ţinut sistemul informatic pe linia de plutire şi în parametri foarte ridicaţi ai fidelităţii şi acurateţii datelor din R.N.E.P.

Consecinţele nedepunerii acelor copii de pe certificatele de stare civilă nu sunt greu de înţeles pentru practicienii din sistem. Astfel, numărul de erori din R.N.E.P. va creşte foarte mult, numărul de acte de identitate rebut, cu date greşite, va creşte şi el, la pachet cu nemulţumirea legitimă a cetăţenilor. Nici instituţiile care valorifică datele din R.N.E.P.(Serviciile de informaţii, justiţie, poliţie, parchet, casele de sănătate, finanţele publice, birouri notariale etc.) nu vor fi încântate de erorile depistate, care le vor influenţa negativ activitatea, în detrimentul cetăţenilor, în final. Această modificare legislativă referitoare la nemaipretinderea tuturor certificatelor de stare civilă, dacă nu au intervenit modificări, ar trebui urgent eliminată, în opinia, pentru că este în defavoarea cetăţenilor şi a tuturor instituţiilor publice şi private din România. Prevederea va conduce, în final, la discriminări, pentru că persoanele cu acte de identitate emise cu date eronate nu vor mai putea beneficia, până la corectarea erorilor tipărite în actele de identitate, de nici unul dintre drepturile constituţionale şi legale, prin comparaţie cu cele care au actele de identitate corect tipărite. Se va dovedi, în scurt timp după punerea ei în operă, că ea „mai mult încurcă decât descurcă”, ca să citez din marele profesor Ion Deleanu.

A cincea problemă[16] evocată pe site-ul menţionat vizează imposibilitatea preschimbării actului de identitate din cauza unei erori depistate în certificatele de stare civilă, care reclamau, în prealabil preschimbării C.I., îndeplinirea procedurii administrative a rectificării actelor de stare civilă eronate şi eliberarea noilor certificate de stare civilă corect completate. Cetăţeanul insistă pe pierderea de timp şi bani, în condiţiile în care atât emiterea C.I., cât şi rectificarea actelor de stare civilă se află în „curtea” aceleiaşi instituţii publice(SPCLEP). Combaterea birocraţiei în relaţia de lucru cu publicul reclamă corectarea erorilor interne prin proceduri care să nu afecteze interesele legitime ale cetăţenilor, ar trebui, în acest scop, la problema semnalată, ca rectificările să se facă din oficiu, nu la cererea prealabilă a cetăţeanului, pentru că eroarea e cauzată de funcţionar, funcţionarul nefiind culpabil de producerea sa. Rezolvarea problemei presupune modificarea Legii nr. 119/1996 R2 şi a normelor metodologice, în sensul ca rectificările actelor de stare civilă să se realizeze din oficiu, la sesizarea verbală a cetăţenilor, printr-o procedură rapidă şi simplificată.

A şasea problemă semnalată de un cetăţean a fost următoarea: ” Cartea de identitate are formatul prea mare. Ţările din uniunea europeană au formatul cărţilor de identitate de dimensiunea permiselor de conducere.
Reducerea dimensiunii cărţii de identitate la formatul permiselor de conducere ar avea ca efect diminuarea costului producerii cărţii de identitate şi a spaţiului de stocare. Cartea de identiate e singurul act uzual care are dimensiunile mari celalalte: permis auto, cărţi bancare, carte sănătate au dimensiuni mici şi încap în portofel mic
[17]”. Problema dimensiunii actelor de identitate nu e la fel de importantă ca cea a facilităţilor oferite de actul de identitate. Noile acte de identitate biometrice vor avea dimensiunile mai mici ca cele actuale, făcând nu doar dovada identităţii, domiciliului şi a cetăţeniei române, ci înglobând şi facilitatea de card naţional de asigurări de sănătate, ori posibilitatea utilizării semnăturii electronice extinse. Cărţile de identitate nu ar trebui, totuşi, preschimbate exclusiv din cauza modelului mai mic al portofelelor, ci mai ales pentru a fi securizate suplimentar, a fi mai greu de falsificat şi a avea mai multe avantaje pentru cetăţeni, producătorii de portofele putând să îşi „acomodeze” modelele la dimensiunea actuală a cărţilor de identitate. În practica SPCLEP s-a întâlnit uneori situaţia, desprinsă din viaţă, în care actualele modele, mai mari, ale cărţilor de identitate, erau micşorate cu foarfeca (sic!), pentru a putea încăpea în portofelele cetăţenilor inventivi. Evident, diminuarea din foarfecă a cărţilor de identitate atrage deteriorarea, deci nulitatea lor.

A şaptea problemă semnalată de un cetăţean a fost următoarea: „Cartea de identiate conţine adresa deţinătorului. Statele din comunitatea europeană nu au specificată adresa ea fiind înregistrată pe CIP cum e cazul Belgiei. Mai mult ţări cum sunt Canada sau Statele Unite ale Americii nu au carte de identitate, permisul de conducere ţinând loc de act de identitate.
Actul de identitate care menţionează adresa în clar este permisul de conducere.
În România, ori de câte ori se modifică adresa ca urmare a modificării numelui străzii ori a mutării deţinătorului este necesară emiterea unui alt act de identitate. Pentru permis de conducere schimbarea adresei să se poată realiza şi pe internet printr-o cerere securizată
[18]„.

Potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 R1, Actul de identitate face dovada identităţii, a cetăţeniei române, a adresei de domiciliu şi, după caz, a adresei de reşedinţăCunoscând, în calitate de practicieni, importanţa deosebită pe care o are domiciliul pentru persoana fizică, apreciem că propunerea cetăţeanului nu ar trebui să fie pusă în practică în prezent. Astfel, în raporturile juridice civile şi nu doar, persoana trebuie să fie individualizată în spaţiu, prin indicarea unei adrese exacte în care ea e prezumată a locui „în ochii legii” aşa cum s-au exprimat plastic unii doctrinari. Domiciliul reprezintă un important element care, împreună cu cetăţenia, personalitatea juridică, numele, starea civilă etc. contribuie la individualizarea şi identificarea persoanei în societate şi familie, deci, reprezintă o componentă a dreptului copilului (persoanei) la identitate, iar pe de altă parte, având în vedere faptul că domiciliul este strâns legat de o locuinţă, el devine semnificativ şi pentru asigurarea altor drepturi reglementate de Convenţia O.N.U. pentru drepturile copilului (1989), (art. 27 pct. 3)[19].

Legea ataşează „locului” domiciliului mai multe efecte juridice care au în practică un interes deosebit. Într-o formulă generală, se poate spune că domiciliul are efectul de centralizator juridic, în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor civile ale persoanei fizice[20]. Domiciliul este important pentru raporturile juridice pe care persoana fizică le încheie, pentru îndeplinirea procedurilor legale de citare, pentru exercitarea dreptului la vot, pentru comunicarea sancţiunilor contravenţionale, pentru executarea unor măsuri preventive (exemplu, arestul la domiciliu) pentru stabilirea competenţelor instanţelor judecătoreşti, pentru accesarea anumitor servicii publice ori impunerea la plată cu anumite taxe stabilite de lege şi multe altele. Pentru considerentele arătate, apreciem că se impune menţinerea domiciliului şi, după caz, a reşedinţei, în actualele acte de identitate, acest lucru fiind în beneficiul cetăţenilor şi al instituţiilor publice ori private.

A opta problemă semnalată de un cetăţean a fost următoarea: ”Cartea de identitate nu ar trebui să fie obligatorie în funcție de vârstă. Mai mult, aceasta ar trebui să fie eliminată complet și înlocuită cu documente similare specializate pe diferite instituții, cu mențiunea că acestea se fac doar atunci când este nevoie (i.e. nu la o anumită vârstă) și preferabil să fie temporare. Este, într-adevăr, facil să fie un singur document valabil unui număr mare de instituții, dar acest lucru prezintă riscuri (e.g. furt de identitate, periclitarea intimității și vieții privateetc). Pentru exemple, a se vedea Australia, Canada, Danemarca, Norvegia etc.” Propunerea formulată nu vine în sprijinul cetăţenilor, ci intră în conflict cu interesul legitim al acestora la stabilirea unei identităţi certe, a unui domiciliu şi a cetăţeniei române, la revendicarea oricăror drepturi stabilite prin lege, la dreptul la liberă circulaţie în spaţiul U.E., la accesarea serviciilor medicale de sănătate, la obţinerea oricăror beneficii legale din partea unor instituţii publice sau private, la exercitarea dreptului la vot etc. Actul de identitate e obligatoriu începând cu vârsta de 14 ani, pentru că la 14 ani persoana dobândeşte capacitatea restrânsă de exerciţiu şi îşi exercită drepturile, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a ocrotitorilor legali.

A noua problemă expusă de un cetăţean a fost următoarea: ” Toţi cetăţenii români care domiciliază în străinătate, dacă doresc să fie oficializaţi în sensul acesta, trebuie să îşi depună actul de identitate la ambasadă. Întrebând ambasada, care este logica mi s-a răspuns: alinierea la legislaţia EU! Nimic mai fals: soţul meu, cetăţean francez cu rezidenţa în Germania, are trecut domiciliul în Germania pe actul de identitate eliberat de ambasada Franţei în Germania. Avantajul de a avea 2 acte (carte de identitate şi paşaport) este că în momentul când aplici pentru o viză (ex USA), nu esti blocat într-o ţară/localitate, ci poţi în continuare să circuli în EU pe baza actului de identitate! Pentru cei care lucrează în străinătate acest lucru este necesar! Cu atât mai mult cu cât paşaportul care se eliberează este unul simplu pe un an, cel pe 5 ani se emite în 90 zile!!! Care este scopul retragerii actului de identitate?[21]

Cetăţeanul se referă la retragerea cărţii de identitate pentru cetăţenii români care îşi stabilesc, oficial, domiciliul în străinătate şi devin cetăţeni C.R.D.S. (cetăţeni români cu domiciliul în străinătate). Acestora li se retrage vechea carte de identitate, care atesta domiciliul în România, pentru că nu mai corespunde actualului lor statut cu privire la noul domiciliu stabilit în străinătate. În afara României, C.R.D.S. se legitimează cu paşaportul tip C.R.D.S. În România, pentru anumite nevoi curente, acestei categorii de cetăţeni li se poate elibera, la cerere, o carte provizorie cu domiciliul în străinătate şi reşedinţa în România, în condiţiile legii[22]. Propunerea cetăţeanului de păstrare a actualelor cărţi de identitate şi în cazul stabilirii domiciliului în străinătate s-ar putea pune în practică prin schimbarea legislaţiei specifice, astfel încât, la tipărirea cărţilor de identitate, la domiciliu, să se înscrie, în loc de domiciliul concret din România, C.R.D.S. şi să se poată stabili, pe verso, o reşedinţă, dacă C.R.D.S. locuiesc temporar în România.

A zecea problemă[23] semnalată de cetăţeni a fost următoarea: la un SPCLEP a fost refuzat în a depune documentele, printr-o exprimare nepotrivită a funcţionarului public, dacă dăm crezare exclusiv celor declarate şi neprobate încă de cetăţean, căruia i s-ar fi spus să „degajeze terenul”, pentru că nu putea prezenta hotărârea de divorţ, prin acord, legalizată, rămasă definitivă ori definitivă şi irevocabilă, după caz. E adevărat că, potrivit codului de procedură civilă, o hotărâre de divorţ prin acord este definitivă, dar lipsa oricărei semnături şi ştampile de pe verso-ul său îndreptăţeşte funcţionarul să pretindă cetăţeanului legalizarea sa, pentru că altfel, orice cetăţean ar putea să scrie pe calculatorul personal o astfel de hotărâre, neexistând niciun fel de garanţie că respectiva hotărâre e emisă de o judecătorie ori e copiată de pe internet, de pe un model prestabilit. Cetăţeanul contestă şi necesitatea de a se da şi declaraţia pe proprie răspundere cu privire la obţinerea actului de identitate, sub sancţiunea falsului în declaraţii, şi celelalte documente pretinse, afirmând că se dublează condiţiile pentru obţinerea unui act de identitate. Nici în acest punct cetăţeanul nu are dreptate. Din pespectivă juridică, declararea în fals a unor date în faţa unui SPCLEP întruneşte elementele constitutive ale unui fals în declaraţii, faptă prev. şi ped. de art. 326 din Codul penal[24]. Totuşi, legislaţia specifică, dar şi rigoarea deosebită a activităţii obligă funcţionarii să pretindă şi actele cu care se face dovada stării civile, a numelui şi a prenumelui, a CNP-ului, a locului şi datei de naştere, a părinţilor, toate aceste date, culele din certificatele de stare civilă, constituind, aşa cum am mai explicat, un veritabil sistem de referinţă pentru funcţionarii din cadrul SPCLEP. Nu în ultimul rând, dacă se pretinde politeţe din partea unui funcţionar SPCLEP, şi reciproca ar trebui să fie valabilă, exprimările folosite de cetăţean, de tipul „pentru ce mama dracului mai este luat la refec solicitantul, cerându-i-se o basculantă de înscrisuri” ori ” excesul de zel și lustruială al acriturii de la SPCLEP Siret” sau ” …pentru că atunci când te prezinți ca un solicitant model, în termenul legal, pentru reînnoirea C.I., dai peste o acritură de baborniță care-ți șterge iute un imperativ „Hai, degajează terenul!”. Folosirea unui astfel de limbaj trivial la adresa unui funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiunii nu face deloc cinste unui cetăţean român şi european, care are multe drepturi, dar nu şi pe cel de a insulta funcţionarii publici; în calitate de practicieni în materie, care am văzut mulţi cetăţeni din aceeaşi categorie de nemulţumiţi, reiterăm importanţa limbajului decent şi politicos care trebuie folosit în relaţia cu publicul atât de către funcţionarii publici, cât şi de către cetăţenii cu care ei interacţionează în relaţia de serviciu, permanenta polemică la ghişeu fiind contraproductivă pentru ambele părţi beligerante.

A unsprezecea problemă[25] evocată de un cetăţean a fost următoarea: „Ceea ce m-a deranjat acum foarte mult, a fost faptul că, deşi m-am dus cu proprietarul locuinţei să semneze, bunica mea în vârsta de 86 de ani, şi contractul de vânzare/cumpărare mi-a mai fost cerută chitanţa care atestă achiziţionarea apartamentului ori procesul verbal încheiat odată cu actul de vânzare cumpărare, ori dacă nu am aceste acte, să mă prezint cu un extras de carte funciară. Mi se pare total absurd ca odată ce eşti cu proprietarul şi cu contractul în mâna, să ţi se ceară nişte chitanțe sau procese verbale în plus, sau să fii trimis la extras CF pentru care evident trebuie să scoţi bani în plus, şi să pierzi timp, şi să baţi drumuri în plus, în condiţia în care eu lucrez zilnic de la 8 până la 17, şi am foarte puţin timp liber la dispoziţie”.  Funcţionarul a procedat legal, pretinzând cetăţeanului dovada adresei de domiciliu în condiţiile legii. Astfel, cetăţeanul trebuie să ştie că Potrivit art. 19 din Decretul-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie[26], contractul de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de predare-primire a locuinţei şi contractul de împrumut, încheiate în condiţiile prezentului decret-lege, au valoare de înscrisuri autentice şi constituie titluri executorii. Conform art. 16 din Decretul-lege nr. 61/1990, contractul de vânzarecumpărare, procesul-verbal de predare-primire a locuinţei şi, după caz, contractul de împrumut dovedesc dreptul de proprietate asupra locuinţei cumpărate în condiţiile prezentului decret-lege şi constituie titlu de proprietate. Neavând toate documentele pretinse de lege, i s-a oferit, tot în baza legii, o soluţie alternativă, depunerea unui extras de carte funciară care să ateste dovada adresei de domiciliu a bunicii sale. Pretinderea îndeplinirii cerinţelor legale constituie o îndeplinire curentă a sarcinilor de serviciu din partea oricărui funcţionar public şi neîndeplinirea obligaţiei corelative din partea cetăţeanului, de a se conforma legii, atrage imposibilitatea legală a prestării serviciului respectiv. Principiul de rang constituţional nimeni nu e mai presus de lege se aplică cu dublu sens, atât pentru funcţionarii publici, cât şi pentru cetăţeni, într-un stat de drept, aşa cum se pretinde şi România în art. 1 din Constituţie. Drumurile suplimentare se fac pe fondul neglijenţei unora dintre cetăţeni, care nu au grijă de propriile documente oficiale, le pierd ori rătăcesc şi reproşează acest fapt tot funcţionarilor publici care le oferă soluţii alternative, aruncând greutatea neglijenţei proprii pe umerii „plini de birocraţie” ai funcţionarilor publici.

A doisprezecea[27] problemă a fost relatată astfel: un cetăţean este nemulţumit, pentru că nu există copii ale actelor de identitate anterior eliberate în bazele de date ale SPCLEP, imposibilitatea transmiterii la domiciliu a actelor de identitate prin poştă sau curier, lipsa de atenţie a unora dintre cetăţeni cu privire la data exactă când expiră cartea de identitate, neeliberarea unor dovezi înlocuitoare pe perioada în care cetăţenii au depus documentele şi li s-a reţinut vechiul act de identitate. Potrivit legii, nu există obligaţia SPCLEP de a scana şi a reţine în baza de date o copie a actelor de identitate eliberate anterior. Chestiunea trimiterii prin poştă a actelor de identitate eliberate se va ridica odată cu emiterea noilor acte biometrice de identitate, pentru că presupune costuri suplimentare pentru cetăţeni şi nu toţi vor fi de acord cu achitarea lor. E simplu pentru orice cetăţean să reţină data de expirare a cărţii sale de identitate, este chiar data lor de naştere, potrivit unui algoritm informatic implementat în urmă cu peste 15 ani. Există posibilitatea legală a emiterii unor dovezi care să ateste că la o anumită dată s-au depus documentele în vederea eliberării noului act de identitate şi unele SPCLEP eliberează în mod curent astfel de dovezi, dar ele nu fac dovada identităţii persoanei.

A treisprezecea problemă[28] a fost expusă astfel de un cetăţean: ” În prezent eliberarea se face pe baza fostului domiciliu chiar dacă are alţi proprietari.
Deşi fostul proprietar s-a mutat de 15 ani el a primit o nouă C.I. tot pe acceaşi adresă la expirarea C.I. iniţială, fără o menţiune clară, FĂRĂ DOMICILIU, fiind căutat de multe instiţutii ale statului şi private la o proprietate pe care nu o are”. Cetăţenii se referă la ipoteza în care o persoană se mută de la o anumită adresă de domiciliu, locuind fără forme legale la o altă adresă, nu are proprietate la noua adresă, iar proprietarul noiii adrese unde locuieşte efectiv nu e de acord să îl ia în spaţiu pentru schimbarea domiciliului. În aceste condiţii, având în vedere principiile obligativităţii actelor de identitate şi ale domiciliului, i se va elibera de către SPCLEP de la ultimul domiciliu o carte provizorie pentru motivul „lipsă dovadă adresă de domiciliu”. Cetăţeanul nu a înţeles foarte bine ce înseamnă noţiunea de domiciliu, adică o adresă anume determinată, exactă, care individualizează în spaţiu o persoană, astfel că pretinde, contrar legii, a se emite un act de identitate fără domiciliu. Practic, e o soluţie de compromis, pentru că domiciliul înscris în cartea provizorie e fostul domiciliu declarat al persoanei dar înscrierea sintagmei fără domiciliu conduce la concluzia că cetăţeanul nu ar avea niciun fost niciun actual domiciliu. Mai trebuie reţinut faptul că din punct de vedere administrativ, al evidenţei persoanelor, o persoană îşi păstrează domiciliul din ultimul act de identitate eliberat atâta timp cât nu a solicitat şi obţinut un nou act de identitate la noua adresă de domiciliu. Propunerea nu are suport practic ori legal.

A paisprezecea problemă[29] a fost astfel expusă de cetăţean:” Pentru eliberarea cărţii de identitate ar trebui să fie nevoie doar de declaraţia pe proprie răspundere a solicitantului în cazul în care nu poate dovedi, cu vreun act, domiciliul său. În prezent, multe persoane sunt lăsate fără cărţi de identitate, pentru că nu au acte de proprietate sau orice alt document care să dovedească locul în care stau. Cei care, de exemplu dorm în parcuri, în anul 2016, nu au dreptul la identitate?”

Potrivit prevederilor legale de lege lata, dovada adresei de domiciliu se poate face, în condiţiile art. 28 lit. c) din O.U.G. nr. 97/2005 R1, şi cu declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil cu destinaţie de locuinţă şi faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) şi b); în aceste condiţii, dacă o persoană locuieşte efectiv la adresa declarată şi se certifică acest fapt de către organele de poliţie, va obţine o carte de identitate. În cazul în care nu mai locuieşte la adresa declarată, va putea obţine o carte de identitate provizorie valabilă pentru un an de zile. Şi cetăţenii care nu mai au locuinţă şi dorm în parcuri au dreptul la identitate, dovada identităţii făcându-se cu respectiva carte provizorie de identitate, care este tot un act de identitate, în sensul legii.

A cinsprezecea problemă[30] a fost evocată astfel de către un cetăţean: „Am stat la cozi mari, am scris de mână greșit formularul pe care l-am aruncat la gunoi, am simțit lipsa consilierii, am stat într-o anticameră neamenajată, fără programare sau bonuri de ordine, am fost dat afară ca să refac hârtiile. Propun completarea în prealabil prin internet a documentului până cînd este bun de printat și programarea pentru depunerea actelor. Problema cozilor mari are multe explicaţii, una dintre ele fiind cea că e foarte greu pentru unii cetăţeni de a completa o simplă cerere tip în care sunt prestabilite exact rubricile care trebuie a fi clar şi corect completate. În condiţiile în care un cetăţean nu poate completa corect mai multe cereri, reia de la capăt procedura şi amplifică cozile în aşteptare, pentru că nu i se pot prelua altfel documentele completate greşit. Cu privire la informarea cetăţenilor, există aviziere clare care aduc la cunoştinţa lor actele necesare, existând şi modele de cereri completate. Din păcate, nu se poate înfiinţa şi o clasă pregătitoare pentru cei care nu ştiu să scrie şi să citească şi se prezintă la ghişeele SPCLEP, supăraţi pe funcţionari pentru că „au uitat” să scrie româneşte. Cererea tip se poate descărca de pe internet şi completa în sistem informatizat, de acasă, unii cetăţeni procedează deja aşa, astfel că respectiva cerere doar se semnează în faţa funcţionarilor şi se câştigă timp, fiind mai mici şi cozile în aşteptare. Propunerea cetăţeanului este deja pusă în practică, desigur, cu condiţia de a se cunoaşte modalitatea de operare pe un computer personal şi prevederile regulilor de scriere corectă a numelui, prenumelui, locului şi datei de naştere, domiciliului ori CNP-ului.

A şaisprezecea problemă a fost descrisă astfel: „Mi se pare o procedură lipsită de sens şi de respect ca ofiţerul stării civile să anuleze cartea de identitate a persoanelor care îşi schimbă numele la căsătorie, iar apoi să fie nevoie de încă alte 2 săptămâni până când noua carte de identitate cu noul nume să ajungă la posesor.

Astfel, persoana proaspăt căsătorită (în general, mireasa) rămâne fără act de identitate valid şi nu poate părăsi graniţele ţării (decât cu pașaportul fără nume schimbat – ceea ce nu e tocmai legal) sau nu poate efectua anumite operaţiuni bancare. Propunerea este ca la momentul înscrierii pentru căsatoria civilă, să se facă toate formalităţile necesare, inclusiv o nouă fotografie, pentru emiterea unei noi carți de identitate cu numele schimbat după căsătorie. Apoi, în ziua căsătoriei civile să se înmâneze noul act, împreună cu certificatul de căsătorie, bineînţeles după ce se predă şi se anulează actul vechi. În cazurile foarte puţin întâlnite în care persoana în cauză nu se prezintă în ziua oficierii, actul nou emis şi nepredat va fi distrus. Dacă din motive administrative acest lucru nu este nicicum posibil, atunci persoana care şi-a schimbat numele, să aibă la dispoziţie 30 de zile pentru a-şi face CI nouă. În acest timp, cea veche să rămână valabilă cu numele anterior pânâ când persoana intră în posesia CI noi”.

Procedura nu e nici lipsită de sens şi nici lipsită de respect. Nu poţi pune carul înaintea boilor şi aprecia că înainte de a spune „da” în faţa ofiţerului de stare civilă o persoană care îşi modifică numele trebuie prezumată că şi-a dat deja consimţământul valabil pentru a se căsători. Apoi, ofiţerii de stare civilă nu au atribuţii în materia evidenţei persoanelor, iar eventualele poze executate de fotografii profesionişti sunt utile doar la albumul oficial de la casa căsătoriilor, nu şi la obţinerea noilor acte de identitate. Nici a se pretinde valabilitatea pe 30 de zile a vechiului act de identitate în condiţiile în care, legal, de la momentul eliberării certificatului de căsătorie, persoana poartă un alt nume, nu are suport legal şi nu i se poate da curs.

A şaptisprezecea[31] problemă a fost astfel relatată: „Este vorba de proiectul de eliberare a actelor de stare civilă – SIIEASC – care va putea asigura interoperabilitatea sistemelor tuturor autorităţilor implicate în procesul de emitere a documentelor de stare civilă şi va putea fi extins la nivel naţional, în toate cele aproximativ 3200 de unităţi administrativ-teritoriale.
Implementarea acestui proiect va permite constituirea unei baze de date cu istoricul documentelor de stare civilă din ultima sută de ani, precum şi preluarea de noi documente emise de autorităţi, în format digital, în vederea consolidării informaţiilor într-o bază de date naţională accesibilă autorităţilor abilitate, astfel încât să se asigure debirocratizarea unei game extinse de servicii prestate cetăţenilor în domeniul stării civile şi nu numai, prin implementarea conceptului G2C (Government-to-Citizen)”.

Propunerea este binevenită, aparent se află în atenţia top managementul care coordonează starea civilă la nivel naţional, dar stadiul implementării ei este foarte departe de a fi pus în operă, din cauze insuficient de bine stabilite ori comunicate public. Pronosticul meu e că vor mai trece peste 10 ani până la informatizarea la nivel naţional a stării civile.

CAP. III. Concluzii

Principial, iniţiativa Guvernului României, de a culege opinii de la cetăţeni cu privire la eliminarea unor documente inutile şi eliminarea birocraţiei în relaţia de lucru cu publicul este binevenită şi merită a fi salutată. În acelaşi timp, în egală măsură, ar trebui să existe şi preocupări de combatere a birocraţiei din interior nu doar cea care afectează publicul larg, pentru a se face economii imoprtante în plan financiar şi a se creşte eficienţa şi performanţa instituţiilor publice care desfăşoară activităţi de lucru cu publicul. O propunere în acest sens ar fi eliminarea raportărilor inutile, care transformă multe instituţii publice în adevărate birouri de statistică, fără a se observa, în urma unor analize efectuate, efecte pozitive în planul activităţii specifice.

Unele dintre propunerile cetăţenilor merită a fi puse în operă, prin schimbarea cadrului legislativ existent, aşa cum am arătat la fiecare dintre propunerile formulate în parte. Alte propuneri nu ar combate birocraţia şi ar produce efecte negative pentru cetăţeni şi instituţiile publice şi private ale statului. Registrul naţional de evidenţă a persoanelor este cea mai importantă bază de date din toate ale statului român, pentru că ea gestionează datele de identificare esenţiale, necesare tuturor celorlalte baze de date ale instituţiilor publice sau private. Din acest motiv, e nevoie să fie actualizată permanent şi pusă în acord cu datele de stare civilă din certificatele de naştere/căsătorie sau deces, după caz. În urma unei analize pertinente, efectuate la nivel central, trebuie găsit un just echilibru între interesele superioare ale cetăţenilor care pretind, de multe ori justificat, combaterea birocraţiei, şi interesul statului la a gestiona date cu caracter personal fidele, clare şi corecte.

Adoptarea de soluţii legislative improvizate, pe picior, făcute dintr-un impuls insuficient de bine fundamentat, din toate unghiurile de vedere, va avea consecinţe negative greu de cuantificat pe termen mediu şi lung. E necesar a se constitui colective de lucru formate din cei mai buni specialişţi la nivelul fiecărui domeniu în parte, pentru identificarea celor mai bune soluţii, în scopul combaterii birocraţiei şi eficientizării activităţilor fiecărei instituţii publice în parte.


[1] Potrivit binecunoscutului principiu, Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat = Actul trebuie interpretat mai mult pentru a rămâne valid decât ca să piară.
[2] Republicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare.
[3] Potrivit jurisprudenţei constante a CEDO, orice lege trebuie să fie clară, accesibilă şi previzibilă. Nu poate fi considerată „lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-şi regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat”; „o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita; Sunday Times c. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (1979),
Rekvényi c. Ungaria (1999), Rotaru c. România (2000), Dammann c. Elveţia (2005).
[4] Conform art. 45 alin. (3) din Legea nr. 188 din 1999 R, Funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziţia o formulează în scris, funcţionarul public este obligat să o execute, cu excepţia cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcţionarul public are îndatorirea să aducă la cunoştinţă superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia astfel de situaţii.
[5] Potrivit art. 21 din Codul penal, ”Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
(2) Este de asemenea justificată fapta prevazută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, daca aceasta nu este în mod vădit ilegală.”
[6] A se vedea Ordinul nr. 400 din 2015 pentru aprobarea Codului controlului intern/managerial al entităţilor publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 444 din 22 iunie 2015.
[7] A se vedea declaraţiile primului-ministru Dacian Cioloş,  disponibile aici.
[8] A se vedea articolul integral, publicat aici.
[9] Potrivit prevederilor H.G. nr. 516 din 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 309 din 11 mai 2009, care modifică H.G. nr. 839 din 2006 privind forma şi conţinutul actelor de identitate.
[10] Solicitare disponibilă aici.
[11] Propunere postată aici.
[12] Privind cartea electronică de identitate, cu modificările şi completările ulterioare.
[13] Propunere postată aici.
[14] Potrivit art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 97/2005 R1, cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 82/2012 şi ale Legii nr. 235/2013, Cererile care privesc eliberarea unui nou act de identitate trebuie însoţite numai de documentele care, potrivit legii, fac dovada adresei de domiciliu şi, după caz, a adresei de reşedinţă, cu excepţia situaţiei în care:
a) au intervenit modificări ale datelor privind numele de familie şi prenumele, data de naştere, statutul civil şi cetăţenia română, când se prezintă şi documentele care atestă aceste modificări;
b) solicitantul este titular al unei cărţi de identitate provizorii sau al unui buletin de identitate, când se prezintă toate documentele prevăzute la alin. (2).
[15] A se vedea lucrarea ”Persoana fizică în lumina noului Cod civil,” Paraschiv Peţu, Torja Ionel, Bogdan Ionescu, Adrian Relu Tănase, Editura Moroşan, 2015, p. 459.
[16] Problemă expusă aici.
[17] Problemă sesizată aici.
[18] Propunere formulată aici.
[19] I. Imbrescu – Op. cit., p. 380; P. Pețu, Drept civil, Persoanele, Editura Detectiv, 2014, p. 129.
[20] O. Ungureanu, C. Jugastru, Dreptul civil, persoanele, în reglementarea Noului Cod Civil, ed. Hamangiu, 2012., p. 166; P. Pețu, Drept civil, persoanel., Editura Detectiv, 2014, p. 129.
[21] Propunere care se regăseşte aici.
[22] Potrivit art. 20 lit. c) din O.U.G. nr. 97/2005 R1, cartea provizorie se eliberează, printre alte situaţii, în cazul cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate, care locuiesc temporar în România.
[23] Disponibilă aici.
[24] Potrivit art. 326 din Codul penal, Declararea necorespunzatoare a adevarului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurarilor, declaraţia facută serveşte la producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
[25] Problema expusă aici.
[26] Publicat în M. Of. nr. 22 din 8 februarie 1990.
[27] Propunerea disponibilă aici.
[28] Problemă expusă la aici.
[29] Problemă expusă aici.
[30] Propunere postată aici.
[31] Propunere disponibilă la aici.


Adrian-Relu Tănase


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.