BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Dreptul familiei
DezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Alienarea parentală din perspectivă profesională proprie

08.03.2016 | Diana-Iulia OLAC, Tudor BECHEANU

1. Preliminar:

Incepem prin a spune ca nu exista un punct de vedere unitar cu privire la alienarea parentala, nici in mediul juridic si nici in mediul psihologic. Exista lucrari de specialitate, studii, argumente si puncte de vedere in orice directie: de la contestarea recunoasterii existentei alienarii parentale ca si problema de sine-statatoare si pana la acceptarea faptului ca alienarea parentala exista si este cel putin la fel de severa ca si violenta fizica din punct de vedere al efectelor fata de copii.

Cert este ca folosirea denumirii de “alienare parentala” alaturi de termenul “sindrom” este incorecta, pentru ca ar implica o legitimitate medicala pe care fenomenul pur si simplu nu o are. Parintele alienarii parentale, Richard Gardner, a constatat existenta alienarii parentale strict pe baza observatiilor realizate pe proprii sai pacienti, dar nu a oferit niciodata vreo alta dovada empirica pentru existenta acesteia.  Mai mult, nu exista niciun studiu care sa sustina existenta unui sindrom, sens in care alienarea parentala – ca si problema de sine-statatoare – nu este recunoscuta de nicio organizatie majora de profil din tara de provenienta, SUA.

In baza experientei practice, putem spune ca exista mute situatii in care dinamica relatiei dintre parinti si minori respecta un anumit model. Acest model este similar, dar in niciun caz identic, cu ceea ce este cunoscut drept “alienare parentala” sau “sindromul alienarii parentale”, iar prin acest articol vom incerca sa teoretizam pe scurt acest model, aceasta dinamica a relatiei dintre parinti si copii intr-un context judiciar.

Facem si precizarea faptului ca toate cele pe care urmeaza a fi descrise au primit in literatura de specialitate psiologica o denumire specifica (spre exemplu, “parentalizare”- pentru procesul de implicare a copilului in problemele de cuplu ale parintilor), dar vom omite aceste denumiri pentru a ne concentra pe aspectele pur practice ale problemei.

Nu in ultimul rand, mentionam ca intr-un articol separat vom discuta despre raspandirea alienarii parentale in Romania, despre eforturile institutionale de combatere a acestui fenomen, precum si despre posibilele solutii practice de combatere a alienarii parentale in cazuri concrete.

*

2. Caracteristici:

Despre alienare parentala sau despre asa-numitul “sindrom” al alienarii parentale nu se poate discuta, in principiu, decat intr-o situatie de conflict judiciar intre parinti, cu referire la relatiile dintre acestia si copiii lor minori. Alienarea parentala are o istorie relativ recenta, fiind pentru prima data observata si detaliata in literatura de specialitate psihologica in anii 1970 si 1980.

De atunci si pana in prezent, alienarea parentala a devenit din ce in ce mai proeminenta in spatiul public si in salile de judecata, in principal prin eforturile ONG-urilor care promoveaza egalitatea intre parinti si drepturile tatilor, dar si din ce in ce mai controversata.

Ipoteza standard este urmatoarea: unul dintre parinti, de regula cu suport din partea unor terte persoane, genereaza o situatie in care copilul ajunge sa aiba, in mod artificial, o relatie mai mult sau mai putin disfunctionala cu celalalt parinte; in principiu, se considera ca alienarea parentala este completa atunci cand copilul insusi ajunge sa refuze contactul cu celalalt parinte.

De aici rezulta cateva caracteristici esentiale ale alienarii parentale:

– Parintele alienator actioneaza in mod intentionat pentru generarea unei relatii disfunctionale a copilului cu celalalt parinte;

Asadar, intentia trebuie sa fie considerata fundamentala atunci cand se vorbeste despre alienare parentala.

Realitatea faptica a tuturor relatiilor dintre parinti si copii este ca intotdeauna parintii isi vor manipula copiii, intr-o forma sau alta. Intregul proces de crestere si educare al unui copil presupune manipularea acestuia si, de foarte multe ori, inclusiv intr-o relatie parentala perfect functionala, unul dintre parinti il va manipula pe copil impotriva dorintelor celuilalt parinte.

Cu alte cuvinte, ceea ce difera, in mod fundamental, intre o situatie uzuala legata de cresterea unui copil si o situatie de alienare parentala este intentia: in primul caz, intentia este educarea copilului conform convingerilor proprii ale parintelui; in al doilea caz, intentia este indepartarea celuilalt parinte.

O ipoteza speciala, des intalnita in practica noastra, este ceea ce noi numim “alienarea prin omisiune”, iar cel mai simplu mod pentru a explica la ce ne referim este oferirea unui exemplu:

Cel mai adesea, momentul in care ne dam seama ca suntem in prezenta unui caz de alienare parentala este acela al audierii minorilor – ca procedura judiciara in caz de litigiu, folosita drept mijloc probator.

Instanta de judecata se va confrunta cu urmatoarea situatie: copilul declara foarte convingator ca nu doreste prezenta celuilalt parinte in viata sa, desi in cadrul cercetarii judecatoresti nu apar probe, lucrari care sa ateste o oarecare “vina” a parintelui  astfel alienat, care sa fi putut realmente sa determine reactia copilului.

Foarte rar, dar, din fericire, totusi existent, instanta, ulterior unei asemenea audieri, il intreaba pe parintele presupus alienator (de regula, cel rezident) ce a intreprins el personal in legatura cu acest fenomen, daca il tolereaza sau, dimpotriva, daca il ingrijoreaza si pe el in mod genuin ceea ce se intampla in relatia copilului cu celalalt parinte.

De regula, acest parinte se complace cu ideea, ii convine, o tolereaza si, cel mult la nivel declarativ, se arata oarecum ingrijorat; in realitate, se bucura de rezultatul produs intr-un mod egoist si il foloseste in scopuri mici.

Intr-o astfel de situatie, suntem in prezenta unui rezultat de alienare parentala, care chiar daca nu este urmarit si produs direct de catre parintele alienator, este acceptat prin simpla pasivitate.

– Parintele alienat nu trebuie sa fie responsabil de disfuntionalitatea relatiei sale cu copilul, chestiune care exclude situatiile de abuz, violenta de orice fel sau abandon;

Situatiile de abuz si violenta de orice fel sunt de la sine intelese. In mod paradoxal, insa, astfel de imprejurari reprezinta cel mai mare obstacol practic in identificarea corecta a unei situatii de alienare parentala.

Un parinte abuziv fata de celalalt parinte sau fata se copil va ajunge sa aiba o relatie disfunctionala cu copilul, de regula, in mod automat. Copilul va observa de la sine trauma celuilalt parinte si/sau va fi el insusi, in mod direct, traumatizat. Asadar, efectul alienarii se produce, dar cauza rezida in comportamentul unui parinte abuziv, nu in comportamentul celuilalt parinte.

Intr-o astfel de situatie, pe care o intalnim deseori in practica, parintele abuziv va nega ca a fost abuziv si il va acuza pe celalalt parinte de defaimarea sa in fata copilului, de “spalarea creierului” copilului, de proferarea de acuzatii denigratoare si nefondate. La prima vedere, toate acestea ar parea sa indice exact o situatie de alienare parentala. Ca atare, procedand in acest mod, parintele abuziv se pozitioneaza in mod mincinos ca fiind victima comportamentului celuilalt parinte.

Dintr-o astfel de dinamica a relatiilor de familie – reiteram, des intalnita in practica – rezulta necesitatea absoluta de a verifica pe larg orice fel de sustinere de abuz pe care parintele presupus alienator o face impotriva parintelui presupus alienat.

Similar, la fel de delicata este problema abandonului. Ar trebui sa fie limpede faptul ca, atunci cand un parinte alege sa paraseasca copiii – indiferent de motivul invocat, de justetea acestuia sau de orice fel de presiuni exterioare (financiare, locative, etc.) care ar putea explica abandonul, celalalt parinte nu ar putea fi acuzat de alienare parentala. Parintele presupus alienat a determinat in mod individual o situatie de fapt care a produs din start o relatie disfunctionala intre el si copii.

Nu este exclus, insa, ca abandonul copilului sa fi fost generat de celalalt parinte, asa cum se intampla in cazuri de violenta fizica, psihologica sau de alta natura intre parinti. Cu alte cuvinte, vorbim despre situatia in care unul dintre parinti il forteaza pe celalalt sa isi abandoneze copilul. Intr-o astfel de situatie, insa, nu se poate vorbi de abandon real, ci de o alta modalitate prin care parintele alienator a generat, in mod intentionat, o relatie disfunctionala intre parinte si copil.

– Pentru a se ajunge la o relatie disfunctionala, este necesara o anumita durata in timp.

Nu exista alienare parentala petrecuta “peste noapte”. In functie de relatia pe care parintele alienat a avut-o cu copiii inainte ca celalat parinte sa fi demarat procesul de alienare, acesta va dura mai mult sau mai putin timp, dar niciodata cateva zile sau saptamani.

In experienta noastra, cea mai scurta durata in care a fost posibila indepartarea copiilor de parinte a fost de aproximativ 2 luni.

~

Pe langa aceste caracteristici “clasice”, din experienta noastra practica, apare si o alta caracteristica, si anume aceea ca intreaga activitate de alienare este justificata de catre parintele alienator prin invocarea interesului superior al copilului.

Mai precis, un parintele alienator nu va incerca niciodata sa ascunda realitatea situatiei de fapt (de regula, o va folosi chiar ca si argument in favoarea sa), ci isi va motiva comportamentul printr-una sau mai multe explicatii de tipul:

– Este mai bine pentru copil sa nu petreaca timp cu celalalt parinte (pentru ca, de exemplu, vizitele ar disturba programul obisnuit de activitati al copilului);

– Este inspre binele copilului ca acesta sa cunoasca motivele “reale” pentru care parintii lor s-au despartit (copilul ajungand sa “ia partea” paintelui alienator in conflictul de cuplu al parintilor sai);

– Eu ii permit celuilalt parinte sa tina legatura cu copiii, acestia sunt cei care refuza contactul si nu ma pot impotrivi dorintei lor.

Si exemplele pot continua.

Atunci cand aceasta activitate de justificare lipseste (parintele contesta existenta unei relatii disfunctionale intre copii si celalalt parinte) sau atunci cand justificarile au un alt temei (de exemplu, se spune ca: celalalt parinte a fost abuziv; celalalt parinte nu se ingrijeste direct de copii, ci ii lasa in grija altor persoane; celalalt parinte nu a petrecut niciodata noaptea singur cu copiii), nu credem ca ne aflam intr-o situatie reala de alienare parentala. In astfel de situatii, credem ca lipseste intentia de a aliena, chiar daca efectul se produce, problema parintilor fiind de alta natura (imposibilitatea parintilor de a comunica eficient, stiluri parentale diferite si greu compatibile, s.a.m.d.).

*

3. Metode practice prin care se incearca realizarea alienarii parentale:

Un parinte care are intentia de a-l indeparta pe copil de celalalt parinte se poate folosi de o serie intreaga de instrumente psihologice, dar si de utilizarea oportunista a unor situatii de viata sau chiar si a unor hotarari potrivnice ale instantelor de judecata. In principiu, aceasta lista este nesfarsita, fiind limitata intr-un caz concret doar de imaginatia parintelui alienator, de abilitatea parintelui alienat de a combate unele dintre metodele folosite, precum si de anumite elemente date ale cazului (spre pilda, situatia financiara si locativa a parintilor, varsta si sexul copilului, relatia anterioara a copilului cu ambii parinti, s.a.m.d.).

Din experienta noastra rezulta ca un parinte alienator va proceda la cel putin una din urmatoarele metode:

– Respingerea oricarei relatii de afectiune cu celalalt parinte:

Parintele alienator isi va incuraja copilul sa respinga complet prezenta si afectiunea celuilalt parinte. Daca copilul va arata orice fel de angajament cu celalalt parinte sau daca respingerea nu va fi suficient de vehementa, parintele alienator il va supune pe copil la represalii psihologice severe.

In mod ideal, un parinte alienator isi doreste ca respingerea celuilalt parinte sa devina un comportament automat al copilului, ba chiar ca minorul sa preia initiativa in acest sens. O atitudine in care copilul il respinge activ, nu doar pasiv, pe celalalt parinte, reprezinta cel mai bun “scut” al parintelui alienator impotriva oricaror eforturi ale parintelui alienat si chiar impotriva unor eventuale interventii ale instantelor de judecata sau ale serviciilor sociale.

– Stabilirea in persoana parintelui alienator a unicei figuri de autoritate parentala din viata copilului:

Parintele alienator isi va demonstra in mod repetat puterea decizionala in fata copilului. Dreptuile parentale ale celuilalt parinte vor fi facute sa para ca si inexistente, iar tentativele acestuia de a se implica decizional in procesul de crestere si educare al copilului vor fi ridiculizate si respinse ca atare.

Relatia directa a parintelui alienat cu copilul va fi in permanenta obstructionata sau se va desfasura strict in functie de conditiile impuse de parintele alienator.

Parintele alienator va depune orice efort pentru a-si mentine aceasta superioritatea decizionala, recurgand si la acuze nefondate cu privire la celalat parinte, acuze, de regula, induse si copilului. Mai mult, parintele alienator va incalca in mod direct hotarari judecatoresti, folosindu-se de argumentul formal ca respecta interesul superior al copilului, pentru a restrictiona la maxim posibilitatile celuilalt parinte de a se reafirma in viata copilului.

– Inversarea rolurilor parinte-copil:

Parintele alienator il va responsabiliza pe copil cu realizarea propriilor sale nevoi, inversand, astfel, rolurile firesti ale relatiei parinte-copil.

Prin presiuni de ordin psihologic, acuze induse in legatura cu celalalt parinte si implicarea copilului in conflictul de cuplu al parintilor, copilul este pozitionat intr-un aparator al parintelui alienator, un participant captiv intr-un conflict imaginar de tipul “noi-contra-celalalt”.

Un exemplu extrem este urmatorul: “Daca accepti sa vorbesti sau sa te vezi cu celalalt parinte, acesta imi va face rau”. Aceasta reprezinta spusa unui copil dintr-o audiere reala, fraza in care copilul credea in totalitate si care i-a fost transmisa ca atare de catre  parintele cu care locuia (parintele alienator).

– Oferirea unor recompense nemeritate sau disproportionate pentru realizarea de catre copil a obiectivelor parintelui alienator:

Recompensele pentru anumite realizari sunt uzuale in procesul de crestere si educare ale unui copil.

Un parinte alienator, insa, va oferi astfel de recompense mai ales atunci cand ele sunt nemeritate: “iti fac cadou telefonul mobil dorit, pentru ca il meriti pur si simplu”.

In alte situatii, parintele alienator va oferi recompense disproportionate fata de realizarile copilului, de regula, pentru a eclipsa eventualele recompense oferite de celalalt parinte pentru aceeasi realizare: “pentru ca ai invatat bine la matematica, iti fac cadou o excursie la un parc de distractii, spre deosebire de celalalt parinte, care ti-a cumparat o pereche de ghete”.

Cel mai des, insa, un parinte alienator va recompensa respingerea de catre copil a celuilalt parinte. In contrast total cu situatia in care copilul va suporta represalii daca respingerea nu a fost totala sau suficient de incisiva, atunci cand comportamentul sau este adecvat intentiilor parintelui alienator, copilul va beneficia de recompense afective si materiale peste masura.

*

4. Efecte:

Se considera ca alienarea parentala are efecte foarte grave pe termen mediu si lung asupra dezvoltarii copiilor: stima de sine scazuta, abuz de alcool si/sau droguri, depresie, repetarea la maturitate a aceluiasi tipar de comportament fata de proprii copii. Toate acestea sunt chestiuni deduse, nu fundamentate stiintific, prin analogie cu efectele formelor de violenta exercitate asupra copilului.

Experienta noastra practica nu confirma aceste rezultate pentru niciun caz concret, dar, mai important, nici nu le infirma.

Problema aici, atat din punct de vedere al unui avocat care se intalneste uzual cu astfel de cazuri, cat si din punct de vedere al unei evaluari intr-adevar stiitifice, este ca verificarea efectelor nu poate fi demarata decat la ani sau zeci de ani distanta de la momentul alienarii efective. Din acest motiv, este practic imposibila eliminarea oricaror alte posibile cauze care ar fi putut sa determine evolutia (deficitara sau nu) a copilului.

In acest sens, probabil, apelarea la bunul simt este necesara pentru a evalua, in fiecare caz concret in care se pune problema de alienare parentala, care ar putea fi efectele asupra copiilor. Este absolut necesar sa fie avute in vedere circumstantele situatiei – varsta si sexul copilului, relatia anterioara de afectiune a copilului cu ambii parinti, s.a.m.d. – precum si dinamica conflictului si a procesului de alienare.

Din punctul nostru de vedere, cea mai buna analogie ar fi cu o situatie de rapire. Se poate aprecia ca parintele alienator se comporta ca un rapitor, iar copilul este ostaticul acestuia, persoana sechestrata fara vointa sa si fara posibilitatea de a se elibera prin proprile-i eforturi.  Acceptand ca analogia este corecta, trebuie acceptat si ca efectele sunt similare.

Or, in cazul rapirii de persoane, efectele sunt bine studiate. Ele pot fi subsumate ideii ca perioada de detentie reprezinta o experienta traumatizanta, care lasa un impact vesnic asupra individului, care schimba radical evolutia ulterioara a acestuia. Cat de profunde sunt aceste efecte depinde de durata detentiei, conditiile detentiei, de momentul eliberarii.

Astfel se intampla, probabil, si in cazul alienarii parentale.

*

5. Corolar

Pe baza tuturor celor anterior descrise, chestiuni care reprezinta, asa cum am spus de la inceput, constatari proprii din cauzele in care noi am fost implicati, putem incerca sa oferim ca o concluzie a ceea ce a reprezentat in varii cazuri alienarea parentala:

Alienarea parentala deseori se prezinta ca procesul prin care, intr-un context de conflict judiciar, unul dintre parinti, in mod intentionat, urmarit sau asumat si apropriat, invocand interesul superior al copilului, genereaza sau accepta si foloseste o situatie in care copilul ajunge sa aiba, fara culpa celuilalt parinte, o relatie disfunctionala cu acesta.

Av. Diana-Iulia Olac
Av. Tudor Becheanu


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Alienarea parentală din perspectivă profesională proprie”

  1. Maria VAIDA spune:

    Desi departe de a fi simplu sau complet, incerc un raspuns la cele expuse foarte corect de catre dvs. Un singur lucru as indrazni sa observ ca lipseste opiniei dvs, altfel corect si echidistant prezentata, si anume: Ce a facut parintele nerezident pe durata pretinsului proces de alienare? A fost/n-a fost o prezenta constanta in viata copilului sau, A avut manifestari/nu a avut acesta manifestari apte sa motiveze indepartarea copilului (desigur tinand cont si de varsta copilului\)? Motivele invocate de copil pentru respingerea celuilat parinte „apartin” realitatii copilului sau sunt preluate din viata unui adult (parintele rezident)? Sunt aceste motive sustinute in limbajul si cu „argumentele” proprii varstei copilului? Care este profilul parintelui nerezident? (raspunde nevoilor copilului, il jigneste/nu-l jigneste, ii respecta/nu-i respecta dorintele firesti, nevoile obiective etc)?
    Nu in ultimul rand, as face precizarea ca in situatia exercitarii in comun a autoritatii parintesti este, in opinia mea, nesustenabila livrarea responsabilitatii unui esec exclusiv in sarcina celuilalt parinte.
    Prezenta lege, in materia executarii silite, creaza o prezumtie absoluta de culpa in sarcina parintelui debitor. Chiar si consilierea, solicitata de DGASPC, pe o perioada de maxim 3 luni, pare a fi doar o alta masura de coercitie asupra minorului si nu o cale de decelare si identificare a problemelor care au condus la situatia refuzului. Judecatorul este tinut sa aplice amenzi, dupa incheierea perioadei de consiliere, fara sa aiba posibilitatea de a a avea in vedere cele relevate de raportul de consiliere/evaluare psihologica a minorului.
    Nu in ultimul rand, arat, ca cel putin teoretic, actuala procedura a amenzilor este una neconstitutionala si reprezinta o imbogatire fara justa cauza.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Newsletter
Publicitate
Corporate
Membership