Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Reținerea suspectului minor și dispunerea măsurilor preventive față de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani, neexpertizați psihiatric
08.03.2016 | Alexandru-Adrian ANGHEL

Secţiuni: Drept penal, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

Reținerea suspectului minor

În articolul 243 alin. (1), Codul de procedură penală stabilește că față de minori se pot dispune aceleași măsuri preventive ca și față de majori, cu respectarea acelorași condiții legale, diferența constând în împrejurările excepționale în care față de minori se pot dispune măsurile preventive privative de libertate – reținerea și arestarea preventivă.

Formularea din art. 243 C. proc. pen. este destul de neclară, în sensul că se vorbește fie de suspectul și inculpatul minor, fie doar de inculpatul minor, fie doar de minor. De exemplu, art. 243 alin (1) C. proc. pen. prevede că față de suspectul și inculpatul minor se pot dispune măsurile preventive potrivit regulilor generale, adică reținerea față de suspectul/inculpatul minor, iar controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă față de inculpatul minor. Totuși, în alin. (2) se arată că reținerea și arestarea preventivă pot fi dispuse și față de un inculpat minor, în mod excepțional. Legiuitorul a intenționat să sublinieze că măsurile preventive privative de libertate se iau față de minori în mod excepțional și numai dacă privarea de libertate nu afectează personalitatea și dezvoltarea acestora într-un mod disproporționat față de scopul măsurii preventive. Însă formularea „reținerea și arestarea preventivă pot fi dispuse și față de un inculpat minor” a condus și la interpretarea că reținerea se poate dispune numai față de inculpatul minor, nu și față de suspectul minor. Astfel, ar rezulta că alin. (2) al art. 243 din C. proc. pen. stabilește nu numai condiția suplimentară referitoare la existența unor situații excepționale în care minorul poate fi reținut și arestat preventiv, ci și o altă condiție – punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva minorului să aibă loc înainte de reținerea sa. În doctrină s-a arătat că art. 243 alin (2) din C. proc. pen. poate fi interpretat în două moduri: fie că reținerea nu se poate dispune față de suspectul minor, fie că se poate dispune, dar fără a mai fi o măsură excepțională, iar prima interpretare ar fi preferabilă, măsura putând fi dispusă numai față de un inculpat minor[1]. Deși niciuna dintre cele două interpretări nu corespunde voinței legiuitorului, cea dintâi a fost îmbrățișată de o parte a practicii, existând situații în care procurorii, din convingere sau din prevedere, au pus în mișcare acțiunea penală înainte de reținerea minorilor.

Dacă necesitatea calității de inculpat pentru reținerea minorului constituie o excepție de la regula prevăzută la art. 243 alin. (1), înseamnă că regula potrivit căreia reținerea se poate dispune față de suspectul minor nu se aplică practic niciunei situații, din moment ce singura măsură preventivă care poate fi luată față de suspect este reținerea. Concluzia care s-ar desprinde din această interpretare ar fi aceea că suspectul minor poate fi reținut conform art. 243 alin. (1) C. proc. pen., însă numai dacă este inculpat, conform art. 243 alin. (2) C. proc. pen. Vădita lipsă de logică a acestei afirmații ne arată că interpretarea textelor legale în maniera descrisă mai sus este greșită, iar introducerea doctrinară sau jurisprudențială a condiției suplimentare referitoare la necesitatea calității de inculpat a minorului față de care se dispune reținerea, constituie o adăugire nepermisă la lege, care contravine scopului reținerii.

În consecință, consider că reținerea se poate dispune față de suspectul minor dacă sunt îndeplinite condițiile generale de la art. 202 și art. 209 din C. proc. pen. și, în plus, dacă situația este una excepțională, iar efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalității și dezvoltării minorului nu sunt disproporționate față de scopul măsurii.

Dispunerea măsurilor preventive față de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani, neexpertizați psihiatric

Minorul cu vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, potrivit art. 113 alin. (2) din C. pen. Rezultă că în favoarea acestuia operează o prezumție relativă a lipsei discernământului, iar pentru ca minorul să poată fi tras la răspundere penală, organele judiciare trebuie să răstoarne această prezumție, modalitatea legală fiind stabilită de art. 184 alin. (1) C. proc. pen. – expertiza medico-legală psihiatrică, obligatorie în cazul infracțiunilor săvârșite de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani. Așadar, pentru tragerea la răspundere penală a unui minor cu vârsta între 14 și 16 ani, adică pentru aplicarea față de acesta a unei măsuri educative prin hotărârea definitivă a instanței de judecată, la dosarul cauzei trebuie să existe un raport de expertiză medico-legală psihiatrică, din care să rezulte că minorul a săvârșit fapta cu discernământ.

Totuși, până la tragerea la răspundere penală, poate apărea necesitatea luării unor măsuri preventive față de minorul cu vârsta între 14 și 16 ani. În această situație, este obligatorie stabilirea discernământului autorului printr-o expertiză medico-legală psihiatrică?

În încercarea de a răspunde la această întrebare, trebuie să pornim de la scopurile măsurilor preventive, așa cum rezultă ele din art. 202 alin. (1) C. proc. pen. – buna desfășurare a procesului penal, împiedicarea sustrâgerii suspectului/inculpatului de la urmărire penală/judecată și prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni. Pentru îndeplinirea scopului măsurilor preventive, acestea trebuie să fie dispuse cu celeritate, la un moment cât mai apropiat de cel al prinderii autorului, iar procedura expertizei medico-legale psihiatrice nu este tocmai rapidă, fiind prevăzută la art. 184 C. proc. pen. în nu mai puțin de 28 de alineate. Apoi, trebuie observat că dovada absolută a săvârșirii faptei cu discernământ este necesară numai pentru tragerea la răspundere penală a minorului cu vârsta între 14 și 16 ani, căci niciun text legal nu impune ca această dovadă să fie făcută și atunci când față de minor se dispun măsuri preventive. Se poate face o paralelă între prezumția lipsei de discernământ a minorului cu vârsta între 14 și 16 ani, care poate fi răsturnată numai printr-o expertiză medico-legală psihiatrică, și prezumția de nevinovăție, care poate fi răsturnată numai printr-o hotărâre definitivă de aplicare a unei măsuri educative, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei sau de condamnare. Ambele sunt prezumții relative care nu trebuie răsturnate pentru dispunerea unor măsuri preventive, iar așa cum pentru luarea unor măsuri preventive nu sunt necesare probe de vinovăție, ci doar probe din care să rezulte presupunerea rezonabilă că persoana a săvârșit fapta, tot așa pentru luarea unor măsuri preventive față de minorul cu vârsta între 14 și 16 ani nu este nevoie de un raport de expertiză medico-legală psihiatrică pentru înlăturarea totală a prezumției lipsei de discernământ, ci doar de indicii ale existenței discernământului, care pot rezulta din împrejurări obiective ce țin de persoana autorului sau de modalitatea de săvârșire a faptei și care pot fi stabilite prin orice mijloc de probă, nu doar prin expertiza psihiatrică. În acest sens este și o parte a doctrinei[2]. În sens contrar, s-a susținut că luarea măsurilor preventive față de minorul cu vârsta între 14 și 16 ani nu se va putea face decât după efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, care să confirme săvârșirea faptei cu discernământ[3].

Există situații în care minori cu vârste între 14 și 16 ani săvârșesc infracțiuni grave, iar față de ei se impun a fi luate măsuri preventive. Să luăm exemplul unei infracțiuni de omor descoperite în flagrant, săvârșite de un minor. Interpretarea legii în sensul necesității probei certe de discernământ atrage o serie întreagă de dificultăți, care împiedică organele judiciare să își îndeplinească atribuțiile. În primul rând, minorului ar trebui să i se acorde calitatea de suspect. Este cunoscut că în ordonanța prin care se dispune efectuarea în continuare a urmăriri penale față de un suspect, procurorul constată că nu este incident niciunul dintre cazurile de la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen., care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale. Dacă ar interpreta legea în modul arătat mai sus, procurorul nu ar putea susține că nu este incident cazul de la art. 16 alin. (1) lit. d) teza a II-a din C. proc. pen., cu referire la art. 27 C. pen. – minoritatea autorului, întrucât în acel moment nu ar exista la dosarul cauzei raportul de expertiză din care să rezulte discernământul minorului la momentul săvârșirii faptei. Dacă ar dori să dispună efectuarea unei expertize, ar constata că aceasta nu poate fi dispusă decât cu privire la un suspect sau un inculpat, potrivit art. 184 din C. proc. pen. Dacă totuși i-ar acorda minorului calitatea de suspect, nu ar putea să îl rețină fără un raport de expertiză medico-legală, care nu i-ar parveni decât cel puțin peste câteva zile de la momentul dispunerii expertizei. S-ar ajunge astfel în situația în care o persoană care a săvârșit o infracțiune gravă și a cărei lăsare în libertate prezintă pericol, să fie eliberată din custodia organelor judiciare printr-o interpretare legală contrară scopului măsurilor preventive.

Concluzia ce se desprinde din argumentele de mai sus este aceea că, în situația în care un minor cu vârsta între 14 și 16 ani săvârșește o infracțiune și se impune luarea unor măsuri preventive, organele judiciare nu sunt împiedicate de lipsa raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, în măsura în care din împrejurări obiective rezultă indicii ale discernământului autorului. Este evident că organele judiciare vor face demersuri pentru obținerea în regim de urgență a unui raport de expertiză, iar în situația în care acesta va concluziona că autorul a săvârșit fapta fără discernământ, vor revoca măsura preventivă sau vor constata încetarea de drept a acesteia ca urmare a clasării cauzei/achitării, la fel ca în cazul intervenirii oricărui alt impediment la punerea în mișcare sau la exercitarea acțiunii penale de la art. 16 alin (1) din C. proc. pen.


[1] Nicolae Volonciu, Andreea-Simona Uzlău și colectivul – Noul Cod de Procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2014, pag. 554.
[2] Mihail Udroiu și colectivul – Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, 2015.
[3] Idem 1.


Alexandru-Adrian Anghel

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti