Secţiuni » Selected
Selected Top Legal
CorporatePlatinum members
Print Friendly, PDF & Email

Introducere în Comunicarea Judiciară (II)
11.03.2016 | Adrian Toni NEACȘU

Preambul: Obiectul de cercetare al Comunicării judiciare îl constituie comportamentul judiciar formal și informal al subiecților implicați în soluționarea dosarelor de judecată, relaționarea complexă parte/avocat-instanță, procedeele, tehnicile, regulile și principiile care stau la baza caracterului persuasiv al procesului de comunicare în instanță, teoria și practica comunicării verbale și non-verbale eficiente într-un spațiu tehnic bine delimitat. Comunicarea judiciară studiază procesele logice și psihologice precum și formele lingvistice și non-verbale care influențează eficiența comunicării în cadrul instanțelor de judecată[1].

III. Particularitățile comunicării judiciare

Odată stabilită schema procesului de comunicare judiciară (vezi partea I), să insistăm puțin asupra particularităților lui.

Redactarea documentelor juridice este doar începutul procesului de comunicare judiciară, nicidecum finalitatea lui. Nu ai comunicat încă nimic doar fiindcă ți-ai înregistrat cererea la registratura instanței, nici doar fiindcă ți-a pus judecătorul rezoluția pe cerere în ședința de judecată. Aș spune mai degrabă că abia acum începe. În orice caz, abia din acest moment începe testul eficienței modului în care ți-ai gândit, structurat și argumentat lucrarea.

Deși ți-ai îndeplinit sarcina și probabil ți-ai și scos-o din minte, vei afla calitatea comunicării tale uneori în momentul pronunțării soluției în dosar, iar cel mai adesea nici atunci. Dacă soluția îți este favorabilă, cel mai probabil vei considera că ceea ce ai avut de transmis a fost corect receptat, iar judecătorul a înțeles întocmai argumentele tale. Dacă în motivarea ulterioară pe care o face judecătorul vei găsi preluate argumentele și construcțiile juridice din cererile tale, vei avea și o probă că așa stau lucrurile. Dacă soluția îți este nefavorabilă, iar judecătorul dă dreptate adversarului tău, înseamnă cel mai probabil că vei considera că ai avut o comunicare ineficientă.

În realitate, calitatea comunicării în această situație nu are în mod direct de-a face cu soluția pe care o dă judecătorul. În primul caz, este posibil ca soluția luată de instanță să fie singura care se impunea față de situația juridică din dosar. În al doilea caz, când ai pierdut, e de asemenea foarte posibil ca aceasta să nu se datoreze cererii tale sau calității superioare a cererii avocatului advers, ci de asemenea situației juridice pe care judecătorul a văzut-o ca fiind univocă.

În procesul de comunicare judiciară lipsește un feedback clar și indiscutabil. Judecătorii nu obișnuiesc să explice ce anume le place sau nu la cererile avocaților. Nu fac sugestii pentru îmbunătățirea lor, nu fac, cu mici excepții, critici asupra felului în care avocatul și-a prezentat cererea, nu sunt parteneri de interactivitate. Cu atât mai puțin sunt dispuși să comunice public felul în care citesc lucrările avocaților, satisfacțiile, insatisfacțiile, plăcerile sau dificultățile încercate în urma lecturii lor.

Nu cunoaștem, în genere, cum gândesc și cum reacționează. Lucrările formale publicate de unii dintre ei în presa de specialitate nu ne ajută cu nimic. Nu avem deprinderea discuției unor domenii de frontieră care nu se regăsesc în tradiția noastră, fie că sunt de psihologie, de comunicare, de sociologie sau de lingvistică. Mediul universitar și academic este la fel de sărac în această privință. Analizele și cercetările se limitează la aspecte pur formale, tradiționale, care țin de exemplu de conținutul procedural al cererilor de chemare în judecată, ori de studiul amănunțit al instituțiilor juridice aplicate de judecători. Ni se spune ce fac, nu cum fac. În fapt, întreaga atenție a doctrinei și cercetării noastre juridice privește justiția ca entitate impersonală, iar nu judecătorul ca entitate psihologică.

Dar această concluzie nu trebuie să dezarmeze. Înțelegând structura și regulile procesului de comunicare judiciară știm cum acesta poate fi îmbunătățit. Indiferent de insuficiența feedback-ului, legile comunicării funcționează peste tot la fel și ne ajută să avem o comunicare mai eficientă și mai adecvată. Faptul că judecătorul nu poate spune deschis că 10 pagini le citește, dar 50 de pagini deja e prea mult pentru a spune exact același lucru, nu înseamnă că este un robot în care poți introduce câtă informație vrei. Judecătorul reacționează ca o entitate socială și psihologică (Este om!, cum “descopeream” într-o altă lucrare), și legile generale ale comunicării i se aplică ca oricărui pământean.

IV. Finalitatea comunicării judiciare

Comunicarea judiciară se face cu un scop.

Scopul fundamental al oricărui litigator este să câștige procesul în care este implicat.

În exercitarea profesiei sale avocatul își poate fixa diferite obiective personale generale, bani, renume, faimă, performanță. Fiecare își proiectează cariera așa cum consideră de cuviință, profită de diferitele oportunități, se perfecționează ori își îmbunătățește cunoștințele teoretice.

Atunci când este în instanță însă, întreg comportamentul judiciar al avocatului este orientat către câștigarea cauzei. În procesele civile sau penale nu poți termina remiză, întotdeauna cineva câștigă, iar altcineva pierde. Instanța este cea care distribuie succesul și insuccesul.

Pentru a câștiga, avocatul nu are decât o singură posibilitate: să convingă instanța să-i dea dreptate. De aceea, comunicarea avocatului are ca finalitate directă persuasiunea judecătorului. Comunicarea judiciară nu este neutră, nu este doar un recipient pentru transmiterea de informaţii şi judecăţi. Ea este orientată, mai mult decât alte forme de comunicare, către persuasiune. Judecătorul trebuie convins de validitatea susţinerilor şi argumentaţiei avocatului şi trebuie determinat să reacţioneze favorabil. Comunicarea judiciară este pragmatică prin excelență, nu este doar un exercițiu de stil și o expunere în gol a unor abilități comunicative.

V.Eficiența comunicării judiciare

De aici rezultă principala caracteristică a comunicării judiciare: eficienţa. Avocatul comunică pentru a convinge judecătorul şi nu poate face asta decât dacă comunică eficient.

Două observaţii.

În primul rând, nu orice comunicare judiciară care a dus la câştigarea procesului înseamnă că este şi eficientă. Eficienţa comunicării nu trebuie stabilită doar din rezultatul pozitiv în instanţă. Judecătorii decid într-un fel sau altul din diferite motive, cel mai adesea întrucât situația juridică este clară și nu putea duce decât către un deznodământ. Dacă într-o majorare pensie de întreținere părintele completează cererea pe unul dintre formularele pe care le găsește pe internet, nu-și angajează avocat și nici nu se prezintă în instanță, dar câștigă procesul, nu înseamnă că a comunicat eficient. Judecătorul i-a dat dreptate pentru că nu putea face altfel și i-ar fi dat și dacă și-ar fi scris cererea pe un șervețel. Rezultatul a fost unul pozitiv, dar acest lucru nu se datorează calității comunicării.

Comunicarea eficientă înseamnă respectarea unor reguli ale comunicării care să o facă clară și persuasivă. Aceste reguli privesc modalitatea de organizare și structurare a comunicării. Nu toți avocații care au câștigat un proces au și comunicat eficient, respectându-i legile, și o comunicare care în conținutul ei este riguros organizată după legile eficienței nu-și pierde acest caracter dacă rezultatul procesului este altul. Eficiența comunicării nu este doar efectul acesteia, care se poate datora și altor cauze, ci o caracteristică internă unei comunicări structurate.

În al doilea rând, persuasiunea judecătorului poate presupune și altceva decât câștigarea propriu-zisă a procesului.

A convinge judecătorul să-ți dea dreptate poate presupune și mize mai mici, de parcurs sau de final. Judecătorul poate fi convins și asupra altor aspecte vizând situația juridică, situația de fapt ori circumstanțele implicate într-un dosar. Într-un dosar penal este o victorie în dosar dacă judecătorul acceptă reținerea circumstanțelor atenuante pentru clientul tău, ori dacă acceptă schimbarea încadrării juridice, indiferent că la sfârșit va fi o condamnare inevitabilă. Într-un dosar civil se pot repurta victorii la fiecare termen, la admiterea unei probe, a unor obiective pentru expertiză așa cum le-ai formulat, ori la reținerea aplicării unui text de lege situației de fapt care este indiscutabilă.

Câștigul pentru avocat este o valoare în continuă mișcare, diferită deseori de ceea ce clientul ar dori să fie întotdeauna, soluția favorabilă exclusiv de partea sa și înfrângerea totală a celuilalt.

VI. Canalele comunicării judiciare

Canalele comunicării judiciare eficiente pentru avocat sunt scrisul și vorbitul, expunerea orală.

Cererea de chemare în judecată, notele scrise, întâmpinarea, memoriile, cererea de schimbare a încadrării juridice, cererea de probe sunt forme ale comunicării în scris.

În profesia lui, litigatorul trebuie să scrie bine și să vorbească eficient. Comunicarea orală este însoțită la rândul ei de comunicarea non-verbală, de jocul expresiilor faciale, manipularea accentului și tonalității, varierea ritmului, de utilizarea conștient sau nu a tehnicilor paralimbajului. Comunicarea orală eficientă are la rândul ei legi interne clare, care odată stăpânite îi cresc puterea de persuasiune. Ignorarea lor duce la distrugerea comunicării.

Voi da doar două exemple.

Specialiștii [2] convin că vorbirea rapidă este mai persuasivă decât cea cu un ritm mai încet. Însă optimul este de 200 de cuvinte pe minut, ceea ce depășește începe să influențeze calitatea recepției. La 280 de cuvinte pe minut înțelegerea mesajului este de 90%, în timp ce la 300 de cuvinte pe minut nu mai are loc o înțelegere a mesajului decât la nivel global. Înțelegi sensul celor spuse, nu detaliile.

Al doilea exemplu. Omul este proiectat fiziologic să fie un foarte prost ascultător [3]. În activitatea socială curentă reținem puțin din ceea ce auzim.

În primul rând, viteza de gândire curentă a omului este mai mare decât viteza cu care putem vorbi. Viteza medie cu care o persoană obișnuită vorbește este de 125 de cuvinte pe minut. Avem însă capacitatea mentală de a înțelege pe cineva vorbind cu 400 de cuvinte pe minut, asta presupunând că ar exista cineva capabil de această performanță. Atunci când ascultăm pe cineva folosim doar 25% din capacitatea noastră mentală. Acest lucru explică tehnic de ce este greu să te concentrezi o perioadă lungă pe expunerea orală a celui din fața ta: gândurile îți fug la propriu.

În al doilea rând, suntem ascultători total ineficienți. Studiile demonstrează că ascultătorul obișnuit nu reține dintr-o prezentare de 10 minute mai mult 50% din ceea ce s-a spus. În 48 de ore această memorie se înjumătățește, rămânând o eficiență de doar 25% din ceea ce s-a vorbit [4].

Judecătorul, oricât de antrenat ar fi să rețină, și presupunând că ar avea și determinarea să asculte și să urmărească toată expunerea avocatului, nu va face nici el excepție notabilă: își va aduce aminte la pronunțare doar parțial complicațiile factuale și juridice expuse oral de avocat. Cu cât momentul deciziei va fi mai îndepărtat (urmează alte dosare, pronunțarea se amână), cu atât cantitatea informațională reținută va fi mai mică, desigur mult sub 25%.

De notat nu-și poate nota decât ideile principale, raționamentele juridice mari, cele care desigur se găsesc și în scris. Grefierul însuși notează sintetic, în măsura în care înțelege și doar cu o finalitate limitată, pentru a redacta practicaua.

Judecătorii nu citesc caietul de note al grefierului pentru a-și readuce aminte detaliat în vederea luării deciziei expunerea orală. Judecătorii nu audiază nici înregistrările audio ale ședinței, doar pentru a-și împrospăta memoria performanței orale la care au asistat. Iau decizia bazându-se pe piesele din dosar și pe formarea în timp, pas cu pas, a unei păreri asupra situației juridice din dosar.

În mod tradițional, în practica juridică din România se supraestimează importanța prezenței orale în fața instanței [5].

Arta pledoariei este ceea ce se asociază cel mai mult cu performanțele calitative ale avocaților în imaginarul colectiv. A vorbi ca un avocat încă mai înseamnă a fi un bun orator, a vorbi cu patos, a însufleți audiența, a capta atenția judecătorilor și a impresiona cu figurile retorice. Am mari rețineri cu privire la importanța covârșitoare a concluziilor orale și ale evoluției orale ale avocaților în fața judecătorilor în timpurile de astăzi, când procesele sunt extrem de tehnicizate. Cum spuneam într-un alt loc [6], convingerea judecătorului nu se formează în sala de judecată, ci aproape întotdeauna în biroul său. Indiferent de asta, nu toți avocații sunt perfect oratori și nu toate pledoariile avocaților sunt și eficiente datorită respectării unor legități interne ale comunicării. A avea o pledoarie de succes nu înseamnă a vorbi ca un avocat, ci înseamnă a respecta regulile unei comunicări orale eficiente.

Celalalt canal de comunicare folosit zilnic de litigatori este scrisul.

Avocatul comunică cu instanța în scris chiar din momentul în care decide că are un caz. Redactează cererile de chemare în judecată, întâmpinările, cererile reconvenționale, cererile de probe, memoriile, plângerile, contestațiile ș.a. Aproape orice aspect judiciar sau factual pe care dorește să-l comunice judecătorului are și o formă scrisă. Nu ne putem imagina avocatura de astăzi fără tastatură și imprimantă.

Atunci când ne referim la o comunicare persuasivă, convingătoare, aproape instantaneu ne gândim la retorică. „Retorica este forţa de a convinge, iar datoria retorului este să vorbească în aşa fel ca să convingă” (Cicero) sau “retorica este forţa de a convinge”(Quintilian) sunt definiţii clasice ale acesteia, intrate în tezaurul universal.

În concordanţă cu realităţile sistemului judiciar antic, retorica juridică clasică a fost cercetată şi dezvoltată în legătură cu discursul, pledoaria ori expozeul, ca forme ale comunicării orale. Retorica s-a format ca disciplină rigidă în jurul figurii centrale a oratorului și timp de sute de ani a evoluat ca o ştiinţă şi artă a elocinţei.

În clasicismul cuminte al învățământului juridic românesc retorica este şi acum “arta discursului bene dicendi, sau mai pe înțeles, arta de a vorbi bine” [7].

Însă, această definiție nu mai este suficientă în lumea juridică reală în care trăim.

Avocații au din ce în ce mai puțin timp să vorbească, iar judecătorii nu mai sunt bunii ascultători de altădată. Forma scrisă predomină și cea mai mare parte a proceselor se epuizează în bună măsură prin depunerea cererilor scrise. Calitatea redactării cererilor nu poate fi ignorată, fără costuri importante atât pentru avocat, pentru clienţii săi, cât şi pentru calitatea actului de justiţie în sine.

Avocații buni sunt interesați în mod natural de modul în care își structurează cererile, de calitatea argumentării, de limbajul folosit ori de virtuțile persuasive ale acesteia. Ei înțeleg nativ puterea scrisului, aplică instinctiv regulile fundamentale ale comunicării eficiente și sunt fascinați de limbajul juridic clar și expresiv. Par că fac acest lucru fără efort, fără un studiu aprofundat al tehnicilor de redactare și compoziție și fără ca în biblioteca lor profesională să se găsească neapărat lucrările pe care le veți găsi în bibliografia de la sfârșitul acestei cărți.

Aș zice ca un bun instinct, care îi ajută să se distingă din marea masă a profesioniștilor barei. Îi recunoști după felul în care se raportează la cererea scrisă, după atenția pe care o acordă detaliilor, după claritatea prozei juridice pe care o fac și care, indiferent cât de simplă pare în cursivitatea ei, denotă muncă asiduă de alegere a cuvintelor potrivite, de găsire a frazării perfecte și de ordonare a întregului într-o compoziție echilibrată și eficientă. Este evident că există o strânsă legatură între tehnica scrisului juridic pe care care îl practică și succesul lor profesional.

Însă, astfel de litigatori, cu talent înnăscut pentru arta scrisului, sunt puțini.

Într-o școală juridică în care studiul scrisului juridic și al stilului judiciar este ignorat, iar deprinderile litigioase depind de modele întâmplătoare și de practica individuală, este firesc să existe o calitate mediocră a cererilor adresate justiției. Încă de la 1940 Radu Dimiu spunea [8] că ‘’ în această privinţă (a stilului judiciar, n.n.) nu putem vorbi de școli, nici de curente științifice. În stilul judiciar nu a apărut vreun maestru și nici nu s-au susținut separat deosebite doctrine ca să aflăm directive atât de pronunțate încât să separe pe redactori și să provoace eventuale dispute. Încercările extrem de rare de a redacta hotărârile judecătorești în forma narativă, spre deosebire de tradiționalul silogim al considerentelor, nu au atâta consistență ca să formeze măcar un curent, și cu atât mai puțin, o școală a stilului judiciar.” Lucrurile nu s-au schimbat de atunci.

Școala nu ajută, prin tradiționalismul ei, la dobândirea unor abilități și tehnici pentru practicarea unui scris juridic expresiv și eficient. Singura finalitate acceptată pentru cererile de chemare în judecată este transmiterea tehnică a unor informații. Nu contează calitatea comunicării ori interferențele induse prin forma nestudiată a limbajului și compoziției de ansamblu. Stilul și atenția pentru formă sunt mofturi pentru cei care au prea mult timp și prea puțin de lucru.

Dar cel mai important semn distinctiv al acestei abordări generalizate în practica noastră este ignorarea destinatarului comunicării, a celui ce urmează să facă decodificarea. Important e să transmiți informațiile juridice pe care le dorești; judecătorul, ca lector al cererii, nu are importanță, este o entitate impersonală, fără însușiri individuale care va citi la fel toate cererile, pentru că asta e treaba lui. Cererile se scriu pentru ele însele și scopul redactării este epuizat prin așezarea ultimului punct al ultimei propoziţii. Misiune îndeplinită.

Avocaţii care ignoră arta scrisului, care lasă compozitia lor neîngrijită, murdară şi nefinisată, nu sunt doar slabi; ei sunt vinovaţi şi de o formă de malpraxis [9]. Sunt vinovaţi de uciderea comunicării, de subminarea șanselor de a transmite eficient judecătorului motivele pentru care ar trebui să ofere câștig de cauză părții pe care o reprezintă. Un judecător pe care nu-ți propui să-l convingi și față de care nu folosești toate trucurile unei comunicări efective și eficiente nu-ți poate fi prieten.

Comunicând prost, ratezi șanse judiciare importante și poate chiar cazul. Poate una din cele mai cuprinzătoare definiții a ceea ce face ca o cerere juridică să fie bine scrisă, dată de profesorul în scrierea juridică Mark K. Osbeck [10], este aceea care face trimitere la finalitatea ei și la modul în care judecătorii o percep. Judecătorii apreciază calitatea unei cereri atunci când aceasta îl ajută să avanseze în scopul pentru care îl citește. În cazul cititorilor cererilor juridice, acest scop este ușurarea luării unei decizii juridice. Este o cerere bună aceea care comunică eficient cititorului profesionist care este judecătorul motivele pentru care ar trebui să adopte o soluție [11].

Scopul comunicării judiciare scrise este determinarea judecătorului să îmbrățișeze punctul de vedere al redactorului. Va face acest lucru dacă poate urmări ușor mesajul, dacă îl receptează fără interferențe și dacă-l decodifică fără erori.

Calitățile fundamentele care permit scrierii juridice să faciliteze acest lucru sunt claritatea, concizia și persuasiunea. O cerere bună este întotdeauna o comunicare bună.

Avocații sunt deja scriitori profesioniști [12].

Scrisul este cel mai important instrument profesional pe care îl au, sunt plătiți pentru a scrie și-și ocupă cea mai mare parte a timpului profesional scriind. Un avocat produce într-un an mai mult text scris decât mulți autori de ficțiune sau non ficțiune.

Pregătirea și depunerea unei cereri scrise la instanță echivalează pentru avocat cu ceea ce înseamnă pentru un scriitor să-și publice lucrarea. Cererea se desparte de autor și intră pe mâinile publicului pentru care a fost pregătită: mai întâi judecătorii, apoi alţi avocaţi, clienţii.

Oricine scrie pentru a-și câștiga existența și pentru alte persoane se poate numi scriitor profesionist. Bryan Garner, poate cel mai cunoscut profesor de legal writing, spunea că avocații sunt probabil cei mai bine plătiți scriitori din lume. Tot el completa însă că tradiția literară în această profesie este slabă.

Tocmai pentru că trăiesc din scris, scriitorii profesioniști acordă atenție mecanicii și tehnicii scrisului. Avocații ar trebui să facă la fel.

Scrierea documentelor juridice poate fi îmbunătățită prin tehnică. Ca orice scriere profesională, tehnica scrierii juridice poate fi sistematizată, studiată și învățată. Fiind în esență o formă a scrierii, ea beneficiază de toate trucurile scriitorului profesionist. Fiind, de asemenea, o problemă de comunicare, creșterea calității cererilor juridice înseamnă în esență reflecția asupra creșterii calității comunicării înseși.

NOTĂ: Articolul este un extras adaptat din Adrian Toni Neacşu, Comunicarea judiciară eficientă. Ghid practic de metodologie a cererilor persuasive în instanţă, Wolters Kluwer, 2016.


[1] Pentru definiție a se vedea Eficiența concluziilor orale din perspectiva Comunicării judiciare. O abordare experimentală.
[2] Valentina Marinescu, Introducere în teoria comunicării. Modele și aplicații, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 13.
[3] După Valentin-Stelian Bădescu, Modalități de învăţare. Eficiența prelegerilor orale din perspectiva comunicării educaţionale. O abordare experimentală, Conferinţa internaţională a asociaţiei learn&vision: masă critică pentru o educaţie de calitate, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării a Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, Volume: ISBN 88, articol disponibil pe internet și în limba engleză.
[4] După Andy Schmitz, A Primer on Communication Studies (v. 1.0), cap. 5, disponibil aici.
[5] A. T. Neacșu, Convinge Judecătorul. Tehnica și arta convingerii instanței, Editura Wolters Kluwer, București, 2014, p. 231.
[6] A. T. Neacșu, op. cit., p. 232.
[7] Alexandru Ţiclea, Retorica, Editura Universul Juridic, ed. a IV-a, 2012, p. 10.
[8] Radu Dimiu, Stilul judiciar, Editura Rosseti, 2004, p. 221. Ediția originală a apărut în 1940.
[9] Tom Goldstein & Jethro K. Lieberman, The Lawyer’s Guide to Writing Well, University of California Press, ediţia a 2-a, 2002, p. 6.
[10] Mark K. Osbeck, What is “good legal writing” and why does it matter?, în Drexel Law Review, vol. 4, p. 417-467.
[11] Mark K. Osbeck, op. cit., p. 464.
[12] Brandon J. Harrison, The Lawyer as Professional Writer, Arkansas Law Review, vol. 62, 2009, p. 724-743.


Adrian Toni Neacşu


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.